Noiembrie, luna lupilor dintre lumi

E luna Sfântului Andrei.

Luna vântului, a copacilor desfrunziţi. Luna pustiului, a albastrului care se strânge în el însuşi, până devine gri, a luminii care se ascunde. Luna de dinaintea iernii, luna în care lupii coboară printre noi. Sfântul Andrei a fost numit Apostolul Lupilor. Aşa îl păstrează poveştile de demult, ca omul care a coborât printre lupi şi le-a adus lumina. Sfântul lor, paznicul lor, al animalelor venerate în Dacia noastră străveche. Sfântul care stă la hotarele dintre credinţe, cea veche şi cea nouă, sfântul care stă între lumi, cea văzută şi cea nevăzută, între anotimpuri, toamnă şi iarnă. Sfântul care a creştinat Dacia. Şi sunt locuri în această ţară, departe de oraşe, care încă se mai află pe un tărâm fabulos, la hotarele dintre lumi. Acolo, în locurile acelea, noiembrie e luna în care lupii vin de dincolo până aici, ca să tulbure adevărul pe care îl ştim.

Jos

Începi povestea de la câmpie, din şoseaua asta dintre Simeria şi Deva, pe care, de dimineaţa până seara, auzi tirurile vâjâind. Faci stânga, spre Sântan­drei, te pierzi pentru o vreme de zgomotul şi furia lumii pe care o ştii. În Sântandrei e liniştea aceea care seamănă cu duminica, liniştea în care nu vezi nici ţipenie de om pe stradă, liniştea în care doar auzi, ca un ecou îndepărtat, vâjâitul unor maşini pe şosele. Sântandrei pare locul unde nu se întâmplă nimic. Nu e nici măcar un câine. Baţi la o poartă, aştepţi minute bune să ţi se răspundă. Poarta se des­chide, intri în curtea unei case înalte, saluţi un om, te latră un câine, e viaţă în Sântandrei, dincolo de porţi, trebuie doar să intri. Ai nimerit bine. Aici trăiesc cei mai în vârstă oameni ai locului, Gheor­ghe Muntean, de 93 de ani, şi Valeria lui, de 86. Nu le-ai da atât, ochii lor sunt vii, tineri, curioşi, sprin­teni. Te poftesc înăuntru, în bucătăria lor în care femeia căleşte nişte ardei la foc mic. Miroase a mân­care bună, a tihnă, a toamnă, a foc. E ceva ador­mitor în sfârâitul mâncării de pe aragaz, în lumina care se strecoară de afară înăuntru. Le asculţi po­veştile bătrânilor, o viaţă, mai multe timpuri, mai multe vremuri. Lumea de demult, războiul, epoca de aur şi de colectivizare, lumea exodului de acum. Tinerii pleacă, bătrânii rămân, se împuţinează şi ei, ca lumina de afară, se pregătesc să se ducă. Nimic, însă, despre Sfântul Andrei şi despre lupi. Numele satului se pierde în negura timpului, chiar şi un bătrân cum e Gheorghe Muntean nu ştie de ce i se spune satului aşa. Aşa l-a pomenit, aşa îl duce mai departe. Face ochi mici când îl întreb de lupi. Ştie ce-l întreb. Zice: "Apăi, matale eşti prea jos pentru poveştile astea. Trăbă să urci pe dealuri, la păduri, în satele de sus. Acolo le-oi da lupilor de urmă, că la noi o fost hotar bun, nu ne-or călcat de­cât oamenii." Îşi amin­tesc amândoi de noiem­brie cel vechi, din tine­reţe. Aici, chiar în casa asta, unde era crâşmă. Aici se alunga urâtul, aici se chema viaţa: "No, uite, că îs 70 de ani de atunci. Cu 150 de lei şi o găină, tomneam ţiganii se ne cânte. Aşa ne trecea şi urâtul, şi fri­gul." Ei, lăutarii, erau cei care adu­ceau bucuria atunci când se ducea lumina. Chiar aici, în bătătura casei crâşmarului, în zile de noiembrie, acum mai bine de 70 şi ceva de ani. Ai vrea să vezi asta, nu poţi. Le mulţumeşti Valeriei şi lui Gheorghe şi ieşi din nou pe străzile cuminţi ca o duminică din satul Sântandrei, de lângă Simeria. Te uiţi în sus. Munţii sunt departe, nelămuriţi, ascunşi în păduri şi pâclă. Va trebui să ajungi acolo, acolo sunt lupii, acolo încă se păstrează hotarul.

Drumul prin lumină

Suntem pe o şosea, prea jos pen­tru poveştile pe care le căutăm. Nu i-am găsit pe Sfântul Andrei şi pe lupi în Sântandrei. Dar am aflat cum se alunga altădată pustiul de noiembrie. Şi am mai aflat ceea ce simţeam deja, că trebuie să urci dea­­supra lumii ca să afli poveştile. Ieşim din şoseaua Deva - Arad, lăsăm tirurile pe drumurile lor întorto­cheate. Din Dobra spre Roşcani, cerul se limpezeşte şi curge, albastru ca o apă lim­pede, spre pă­mânt. Apoi trece prin pădu­re, dezmiardă co­­pacii, se umple de ul­timele lor frunze şi a­junge, galben ca mie­rea, până la noi. E o lumi­nă străvezie care ne însoţeşte, e vie, tre­mu­ră şi foşneşte. Sun­tem în mijlocul ei, noi şi turmele de oi care au ieşit la păscut. Noi şi liniştea care co­boa­ră din Munţii Poiana Ruscă. Munţi tainici, domoli şi săl­batici, ca toţi munţii care ascund poveşti. Vorbesc la telefon cu preotul din Roşcani, Victor Şuiaga. Mă călău­zeşte spre sa­tul Bătrâna, îmi spune care sunt drumu­rile rele pe ca­re trebuie să le oco­lim şi la ce răs­pântii trebuie să fim atenţi. Îmi spune că e cale lungă până sus, dar că vom ajunge. Şi îmi mai spune el, preotul de 63 de ani, că în copi­lă­ria lui din satul Răduleşti, de aici, de la poalele munţilor ăstora împăduriţi, a întâl­nit omul-lup. "Ştiţi, sunt preot de atâta vreme, şi poate n-ar trebui să vorbesc des­pre asta. Dar, de văzut, am văzut cu ochii mei. Femeie care să învie, să se facă lup, să atace şi oameni şi vite, până când cei din sat au fost ne­voiţi să o dezgroape, să-i scoată trupul din mormânt şi să-i înfigă un ţăruş în inimă. Aşa se fă­cea pe atunci, eu nu fac alt­ceva decât să vă povestesc." Era o lume veche, care încă mai trăia la hota­rele din­tre lumi, acolo unde totul era po­sibil. Aşa opreai lumea ne­vă­zută să se mai amestece cu cea de aici. O lovitură în inimă. Ini­ma în care duhurile puteau pă­trunde ca să schimbe realitatea ştiu­tă. Om-lup, nici om, nici lup, amândouă lao­lal­tă, duh nevăzut, răzbunător, duh dintre lumi, stihie, strigoi. E luna lor acum, luna no­iem­brie, apu­căm pe drumurile pe care ne-a călăuzit părintele, sus, spre Bătrâ­na. "Doam­ne ajută!", ne urează Vic­tor Şuiaga, "Doam­ne ajută!", îi răspund şi eu. Nu ne temem, lu­mina e albastră, lu­mina e galbenă, lumina e lim­pede, lumina ajunge până la noi şi ne dezmiar­dă. Nu suntem singuri pe drumul ăsta, lumina e cu noi.

Ultimul hotar înainte de cer

N-ai cum să te temi. Nici de noiembrie, nici de lupi, nici de strigoi, nici de tot ce se ascunde în pă­durile astea nesfârşite. Chiar dacă, acum, totul poate fi posibil: să vezi ceea ce nu se vede, să treci hotarul dintre lumi. Chiar dacă te afli aici, în locu­rile unde încă se mai pot întâmpla lucrurile astea. La marginea lumii ştiute, urcând încet deasupra ei. Dar de asta ai venit, ca să afli! Şi oricâte stihii încă s-ar ascunde, şi lumina, şi liniştea, şi oamenii de aici le-au răzbit şi au trăit mai departe. Mergi îna­inte, spre satul Bătrâna. Spre oameni, spre linişte, spre lumină. Soarele încă n-a ajuns deasupra pădu­rii, e brumă în iarbă, mărgăritare albe pe care pă­şeşti. Îţi umpli sufletul de frig, eşti singur într-o poiană nesfârşită, înconjori o moară părăsită, pri­veşti înăuntru. Viaţa a amuţit. Nu se mai mişcă nimic. Nici măcar un fir de iarbă, vreo pasăre dea­supra pădurii, o insectă, un şoarece. Doar un şarpe foşneşte la picioarele tale, aproape îngheţat, mic, ascuns: pârâul Bătrâna. E noiembrie, luna lupilor şi a Sfântului Andrei, nu se putea altfel. Eşti în ini­ma Munţilor Poiana Ruscă, în ţinutul vechi, fără timp, al Pădurenilor. O iei înainte, spre soare, lumea se umple de lumină. Ajungi în faţa unei porţi mari, o dai la o parte, intri. Aici, din­colo de vraniţa asta, deasupra unei văi pus­tii, începe viaţa. Aici e Bătrâna. Oamenii au pus o cruce la intrarea în sat. Sus, la 960 de metri, o înălţime care în munţii ăştia împăduriţi e ultimul hotar înainte de cer, credinţa e cea care ţine duhurile departe. Aşa au alungat cei de aici singurătatea, frica, urâtul, pustiul şi stihiile: printr-o cru­ce de piatră, aşezată la intrarea în sat. Al­bastrul te umple, albastrul e nesfârşit. Pa­cea e cu tine, şi liniştea. Respiri, te cureţi până la oase de mâzga oraşului, păşeşti prin soare, eşti deasupra pădurilor, eşti prin­tre oameni. Călătorule, fie că vii sau pleci, Dumnezeu să fie cu tine. Asta scrie pe o piatră, asta te-ai rugat şi tu să simţi. Sfân­tul Andrei a învins, a ajuns să stăpâ­nească lupii vechi, vrei doar să vezi dacă urmele lor mai există. "Bună ziua", îţi zice Cornel Moldovan, te priveşte lung, te aş­teaptă. "Bună ziua", zici şi tu. "Aţi a­juns." "Am ajuns."
Doar 124 de oameni mai locuiesc în comuna asta. Şi sunt patru sate aici: Bă­trâna, Piatra, Răchiţaua, Faţa Roşie. 124 de oameni pe aproape 3000 de hectare de pământ. O lume pentru câţiva oameni. Cea mai mică populaţie a unei comune din ţara noastră. Dar asfalt este, curent electric e, s-a tras şi apă, stîlpi de telefonie mobilă, a ajuns până şi internetul. Lucruri fireşti ori­unde, mai puţin în satele noastre de deasu­pra lumii. A ajuns să te mire firescul ăsta, dar asta e cu totul altă poveste. Cornel Mol­­dovan este vice-primarul comunei şi se miră că mă mir. Mai sunt atâtea lucruri de făcut, "de ce spu­neţi că e bine, încă nu e!". Cu oameni ca el, dintr-o bucată, ştii din prima că rostul lucrurilor e pe mâini bune. Îmi arată satul, case bătrâneşti neşubrezite de vreme, gospodării, livezi. "Puteţi umbla pe unde vreţi, că nu supăraţi pe nimeni", zice. "Dar poate stric ceva din liniştea asta", zic şi eu, ca orice călător care nu ştie ce să zică. "Mama ei de linişte", spune vice-primarul, "stricaţi-o cât vreţi, că oricum avem prea multă". E prea multă linişte în Bătrâna. Aşa o simt oameni de aici. Bine că mai vine ci­ne­va. Şi bine că latră nişte câini şi se aud talăngile unor vaci, mă gân­­desc. Dar şi astea tot linişte în­­seamnă. Li­niş­tea s-a cui­bă­rit aici, te în­trebi ce şi cum ar putea s-o alun­ge. "Hai­deţi, că am ajuns", îmi zice Cornel Mol­dovan şi mă lasă la poar­ta unei bă­trâ­ne. "Dacă a­veţi ne­voie de mine, tot în satul ăsta mă găsiţi". Se înde­păr­tează, zâm­bind. "No, hai la noi, la coşioaba noastră, dă-o amarului de coşioabă", zice bătrâna şi zâm­beşte şi ea.

Bătrâna din Bătrâna

O cheamă Nica Benteu, iar când o întreb ce vârstă are, îmi răspunde că nu ştie. Cât îi dau, îmi zice. "75?", o întreb. Îmi spune să mai pun 10 ani. Mai pun. Sunt 85 de ani acum, 85 de ani de când Benteu Nica trăieşte în Bătrâna. De 35 de ani, de una singură. Bărbatul i-a murit, copii n-a avut. Nici pensie. Doar una amă­râtă, 400 de lei, un soi de ajutor so­cial. Lemnele o costă 250 de lei, 50 de lei să plătească pe cineva să i le spargă, 80 de lei pe lună medicamentele. Greu aşa. "Să mă mai ţie Dumnezeu să pot duşe ce mi s-a dat, că, uite, am mai spălat o zdrean­ţă, am mai făcut o ţâră zamă, am mai pus nişte cuiburi de mazăre, un strat de şeapă, o ţâr de curechi, vai şi amar casa fără om, mno..." O văd în foto­grafiile din tinereţe. O femeie mândră, în splendoarea ei de costum pădurenesc, pu­ternică, dreaptă, cu salba de mărgele la gât, privind înainte. Viaţa era a ei. Cea mai mare supărare e că "n-oi rămas greoanie să am şi eu prunc". Aşa i s-a în­tâmplat şi surorii ei, Maria. Pune un lemn pe foc bătrâna Nica şi tace. Se mai aude doar ticăitul ceasului de pe perete şi cân­tecul unui cocoş în liniştea de afară. S-a făcut cald în coşioaba asta, am rămas singur cu bătrâna, cu poveştile ei, cu cea­sul acela de pe perete care umple tăcerea şi o creşte. O altă soră s-a născut cu "hude" la spate, găuri, îmi explică, n-a intrat mult în viaţă. "Să fie zeşie ani de atunşi, de când sora Maria o căzut în apa îngheţată, c-o răs­tur­nat-o calu'. Şi numa' ea ştie cum s-o târât prin borjii ăia de pe vale ş-o urcat dealu' ca să ajungă la mine. Şi când o ajuns, cu toporu' o trebuit să-i sparg hainele de pe ea, că aşa gheaţă era pe ele. Şi de atunşi, mno, când se faşe timpu ăsta spre iarnă, tot zişe către mine, tu nu vezi ţiganii aşeia cum joacă toată noaptea prin grădini? Că au cu ei copii d-ăia mişi şi joacă şi cântă, şi bătrânii lor vin la mine la fereastră şi mă cheamă să joc cu ei. Şi eu le spun că-s bătrână şi nu mai pot să joc, da ei tot mă cheamă şi mă cheamă. Şi când se faşe dimi­neaţă totu-i ca înainte, doar grădinile în care au jucat parcă-s, aşa, călcate. Îi vede, da-i ruşine să spună la alţii, să nu creadă lumea că-i zăludă." Tac, o las să povestească, nu-i spun că am auzit că lăutarii ţineau pe vremuri urâtul departe. Ştie şi ea. Ştie şi ea că asta-i vremea lor. "Şe mai încoşie-încolie, că asta-i luna lupilor, a lu' Andreiu. Aşa zişeau şi bătrânii: să grijiţi bine la oi, că acu vine Andreiu, îşi trimite lupii şi le nimişesc pe toati. Că or fost muieri-n sat care or lucrat de ziua lui, pe 30, or făcut nişte lână cum făşeam noi înainte, în pieptini, şi sara o trimis Andreiu lupii la ei acasă şi or omorât toate oile. Ş-o ştiut tot satu că l-or supărat pe Sfânt. Că nu-l mânii tu pe El de ziua lui, că vai şi amar!" O tot ascult pe Nica, pe bătrâna din Bătrâna. Ceasul ticăie, căldura ne învăluie, liniştea de aici care îmblânzeşte stihiile. Ştieşi ea de oamenii lupi, de care mi-a povestit şi preotul din Roşcani. Sunt oamenii care "se strică şi se fac stri­goni, de duduie vitele toată noaptea în poiată", oameni care au trebuit să fie dezgropaţi, înţepaţi în inimă cu ţăruşul înroşit în foc şi "duşi şi ei prin borjii ăia de pe vale, să li se piardă urma, şi-or fi fost ră­mânând pe aco­lo." Acum, în noiembrie, tre­buie să-ţi pese de lup, spune bătrâna, "e şi el ani­mal ca toa­te animalele". "E luna lui An­dreiu, hăi." Ieşim la lumină, în linişte. Ştiu că tre­buie să schimb munţii, să ajung şi până la poalele Retezatului, în Nuc­şoara, acolo unde omul-lup a fost prins. Am auzit po­ves­tea, trebuie să-i găsesc din nou ur­mele. Şi mai trebuie să ajung la sora Nicăi, la bătrâna care, noap­te de noapte, acum, în noiembrie, vede ţiganii ju­când prin grădini. Trec prin gră­dinile acelea, nu se supără ni­meni. Aşa mi s-a spus, aşa şi e. "O găseşti sigur acasă", mi-a spus Nica, "nu se duce nicăurea, e doar ea cu mâţele şi câinele ei". O găsesc. E doar ea, cu mâţele şi câinele ei. Aş vrea s-o întreb despre ce vede, dar ceva mă opreşte. O salut, ne zâm­bim, ne urăm sănătate. E greu să fii bătrână, văduvă, fără copii, cu o pensie de mizerie, în casele astea peste care o să vină iarna. Ai vrea să ajuţi şi nu ştii cum. Câinii se iau după mine, um­plu liniştea cu lătratul lor. Sa­tul ăsta e liniştea, iar la intra­rea în linişte e o cruce. Închi­dem vraniţa în urma noastră, Bătrâna şi bătrânele ei rămân acolo.

Dan Dumitru Cojoc, lupul

Ăsta era numele lui. Dan Dumitru Cojoc era cioban, urca primăvara cu oile în munte şi se întorcea, târziu în toam­nă, înapoi, acasă, în Nucşoara. Om ca toţi oamenii, până când, în noap­tea aceea, ploaia şi frigul au coborât asupra lui şi s-a în­tâm­plat ce s-a întâmplat. Numai el, din toţi cioba­nii care se întorceau atunci spre sat, a fost sfâşiat de lup. Un lup cum nu s-a mai po­menit, povestea apoi Cojoc, mai mare ca toţi lupii care or fi fost vreodată, negru, singur, uriaş. "Că ăla nici lup n-o fost ce l-o muş­cat, ăla o fost Satana." A zăcut cioba­nul multă vreme la pat, s-a lup­tat cu rănile, n-a mai putut să ducă şi s-a dus. L-au îngropat creştineşte, ca pe orice om care piere în floarea vârstei, ucis de un lup cum nu s-a mai văzut. Dar lucrurile astea se mai întâmplă, mai ales când eşti cioban, mai ales când e noapte şi furtună şi frig şi cobori cu oile din munte, Doamne ajută şi păzeşte! Poate că au stat prea mult în mun­te, poate că s-au întors acasă prea târziu. "Apăi, de la o vreme", şi Nicolae Daj, omul care îmi po­vesteşte, îşi dă pălăria într-o parte şi îşi trece mâna prin părul alb, "or început să moară vitele din ograda lui Dan Dumitru Cojoc. Dară nu moarte şi mâncate, ci numa' aşa, sfâşiate la beregată şi lăsate în mijlocul ogrăzii să se prăpădească." Apoi, şi vitele din casele vecine. "Şi era lucru' dra­cului, că vitele erau mai întâi dezlegate de mână de om şi abia după aceea sfâşiate de colţi de fiară." Se înfricoşa tot satul, iar Nuc­şoara era mare. Până când au început să fie muşcaţi oameni: "Numa' şi numa' oameni, iar vite, iocaşi". Toţi cei muşcaţi mureau. Dar îna­inte să moară, li se înce­ţoşa privirea, înce­peau să capete o uitătură ciudată, le creşteau colţii şi rânjeau, voiau la rândul lor să muş­te, gura li se umplea de spume şi ur­lau, "ca lupul la lună, aşa urlau".Un om, doi, trei, treizeci de oameni din Nuc­şoara au fost muşcaţi de fiara aceea ciudată, au devenit lupi şi au încercat la rândul lor să sfâşie şi pe alţii! "Doar că ăştia, muş­caţii, mu­reau repede, nu puteau duce". A venit miliţia, a fost vâlvă mare. Unii au murit în spital, la Deva, diagnosticul a fost tur­bare. "Nici nu mai ie­şeam din casă de frică, că eram şi eu copilandru pe atunci", zice Nicolae Daj. "Şi, uite", iar Nicolae întinde mâna şi îmi arată casa de lângă noi, "în gră­dina asta, o venit fiara şi l-o muşcat pe socru-meu". Era spre seară, era no­iem­brie, era omul-lup. Era el, Dan Dumitru Cojoc, ciobanul. Lupul. A sărit gardul, şi-a înfipt colţii în om şi a fugit. "Pe socru-meu l-or dus repede la spital, la Deva, dar era târziu." Gheor­ghe Avră­mesc turbase. Avea privirea tulbure, uitătura pie­zişă, ochii sângerii. L-au închis în casa lui, într-o zi de noiembrie, ca acum. Casa asta, acum pustie, de lângă noi. "Cu mi­liţie l-au păzit, ca nu care cumva să iasă şi să muşte pe alţii." So­crul lui Nicolae Daj n-a mai ieşit. A găsit o foarfecă ascunsă în casă şi, cu ultimele lui puteri de om, şi-a înfipt-o în piept ca să nu moa­ră ca fiară. "Atât o mai putut face, Dum­nezeu să-l odihneas­că!" Cei mai puternici flăcăi din sat s-au pus pe urmele dihaniei. "Era lup, cu bla­nă pe el, cu dinţi de lup şi căută­tura de lup, da' era şi om, că putea să steie pe două picioare şi să se poarte ca unu' de al nost'." L-au încolţit, l-au prins, l-au lovit cu securea, "i-au despărţit capu' de trup". Când i-au dezgropat mor­mân­tul, sicriul era gol. "L-or scos cu copârşeu cu tot în puterea nop­ţii, şi patru boi n-or putut urni caru' în care l-or pus. Numa' flăcări ieşeau de sub car, iar boii mugeau de ziceai că-l au pe naiba, şi cât de ţapeni şi de beuţi or fost flăcăii atunci, li s-o făcut frică şi l-or lăsat într-o pimniţă, până s-o făcut ziuă." Atunci abia l-au putut urni pe omul-lup, strigoiul, pe fostul cioban Dan Dumitru Cojoc. Capul a fost dus la Deva, pentru expertize, aşa zice Nicolae Daj. "E şi acum acolo, ţinut as­cuns. Nu­ma' trupu' l-or dus aci, în sus de sat şi l-or ars să nu rămână urmă de el, să nu se facă la loc iară." "S-a mai întors?", îl în­treb pe Nicolae Daj."Apăi că nu, aia o fost, că-s bătrân d-acu, şi când or fost să se întâmple toate, eram copilandru. Doar ce mai aud vântu' hăulind prin casa asta pustie. Aşa, ca lupu', hăăăăi." Se aude iar cocoşul, trec oameni pe uliţă, lumina îi umple ochii lui Nicolae Daj, îi face să se închidă. Mai e puţin până la ziua lui An­drei, sfântul care străjuieşte ho­tarele dintre lumi. E linişte în Nuc­­şoara, e soare. Un vânt ca o mângâiere trece prin pomii des­frunziţi ai casei părăsite, îl văd cum se duce, mai departe, un duh, o suflare, o adiere, un abur, tot mai departe, spre munţi. Îi strâng mâna bă­trânului Daj, mă închin, îi şoptesc sfântului Andrei să ne aibă în pază.