Noiembrie, luna lupilor dintre lumi

E luna Sfântului Andrei.

Luna vântului, a copacilor desfrunziți. Luna pustiului, a albastrului care se strânge în el însuși, până devine gri, a luminii care se ascunde. Luna de dinaintea iernii, luna în care lupii coboară printre noi. Sfântul Andrei a fost numit Apostolul Lupilor. Așa îl păstrează poveștile de demult, ca omul care a coborât printre lupi și le-a adus lumina. Sfântul lor, paznicul lor, al animalelor venerate în Dacia noastră străveche. Sfântul care stă la hotarele dintre credințe, cea veche și cea nouă, sfântul care stă între lumi, cea văzută și cea nevăzută, între anotimpuri, toamnă și iarnă. Sfântul care a creștinat Dacia. Și sunt locuri în această țară, departe de orașe, care încă se mai află pe un tărâm fabulos, la hotarele dintre lumi. Acolo, în locurile acelea, noiembrie e luna în care lupii vin de dincolo până aici, ca să tulbure adevărul pe care îl știm.

Jos

Începi povestea de la câmpie, din șoseaua asta dintre Simeria și Deva, pe care, de dimineața până seara, auzi tirurile vâjâind. Faci stânga, spre Sântan­drei, te pierzi pentru o vreme de zgomotul și furia lumii pe care o știi. În Sântandrei e liniștea aceea care seamănă cu duminica, liniștea în care nu vezi nici țipenie de om pe stradă, liniștea în care doar auzi, ca un ecou îndepărtat, vâjâitul unor mașini pe șosele. Sântandrei pare locul unde nu se întâmplă nimic. Nu e nici măcar un câine. Bați la o poartă, aștepți minute bune să ți se răspundă. Poarta se des­chide, intri în curtea unei case înalte, saluți un om, te latră un câine, e viață în Sântandrei, dincolo de porți, trebuie doar să intri. Ai nimerit bine. Aici trăiesc cei mai în vârstă oameni ai locului, Gheor­ghe Muntean, de 93 de ani, și Valeria lui, de 86. Nu le-ai da atât, ochii lor sunt vii, tineri, curioși, sprin­teni. Te poftesc înăuntru, în bucătăria lor în care femeia călește niște ardei la foc mic. Miroase a mân­care bună, a tihnă, a toamnă, a foc. E ceva ador­mitor în sfârâitul mâncării de pe aragaz, în lumina care se strecoară de afară înăuntru. Le asculți po­veștile bătrânilor, o viață, mai multe timpuri, mai multe vremuri. Lumea de demult, războiul, epoca de aur și de colectivizare, lumea exodului de acum. Tinerii pleacă, bătrânii rămân, se împuținează și ei, ca lumina de afară, se pregătesc să se ducă. Nimic, însă, despre Sfântul Andrei și despre lupi. Numele satului se pierde în negura timpului, chiar și un bătrân cum e Gheorghe Muntean nu știe de ce i se spune satului așa. Așa l-a pomenit, așa îl duce mai departe. Face ochi mici când îl întreb de lupi. Știe ce-l întreb. Zice: "Apăi, matale ești prea jos pentru poveștile astea. Trăbă să urci pe dealuri, la păduri, în satele de sus. Acolo le-oi da lupilor de urmă, că la noi o fost hotar bun, nu ne-or călcat de­cât oamenii." Își amin­tesc amândoi de noiem­brie cel vechi, din tine­rețe. Aici, chiar în casa asta, unde era crâșmă. Aici se alunga urâtul, aici se chema viața: "No, uite, că îs 70 de ani de atunci. Cu 150 de lei și o găină, tomneam țiganii se ne cânte. Așa ne trecea și urâtul, și fri­gul." Ei, lăutarii, erau cei care adu­ceau bucuria atunci când se ducea lumina. Chiar aici, în bătătura casei crâșmarului, în zile de noiembrie, acum mai bine de 70 și ceva de ani. Ai vrea să vezi asta, nu poți. Le mulțumești Valeriei și lui Gheorghe și ieși din nou pe străzile cuminți ca o duminică din satul Sântandrei, de lângă Simeria. Te uiți în sus. Munții sunt departe, nelămuriți, ascunși în păduri și pâclă. Va trebui să ajungi acolo, acolo sunt lupii, acolo încă se păstrează hotarul.

Drumul prin lumină

Suntem pe o șosea, prea jos pen­tru poveștile pe care le căutăm. Nu i-am găsit pe Sfântul Andrei și pe lupi în Sântandrei. Dar am aflat cum se alunga altădată pustiul de noiembrie. Și am mai aflat ceea ce simțeam deja, că trebuie să urci dea­­supra lumii ca să afli poveștile. Ieșim din șoseaua Deva - Arad, lăsăm tirurile pe drumurile lor întorto­cheate. Din Dobra spre Roșcani, cerul se limpezește și curge, albastru ca o apă lim­pede, spre pă­mânt. Apoi trece prin pădu­re, dezmiardă co­­pacii, se umple de ul­timele lor frunze și a­junge, galben ca mie­rea, până la noi. E o lumi­nă străvezie care ne însoțește, e vie, tre­mu­ră și foșnește. Sun­tem în mijlocul ei, noi și turmele de oi care au ieșit la păscut. Noi și liniștea care co­boa­ră din Munții Poiana Ruscă. Munți tainici, domoli și săl­batici, ca toți munții care ascund povești. Vorbesc la telefon cu preotul din Roșcani, Victor Șuiaga. Mă călău­zește spre sa­tul Bătrâna, îmi spune care sunt drumu­rile rele pe ca­re trebuie să le oco­lim și la ce răs­pântii trebuie să fim atenți. Îmi spune că e cale lungă până sus, dar că vom ajunge. Și îmi mai spune el, preotul de 63 de ani, că în copi­lă­ria lui din satul Rădulești, de aici, de la poalele munților ăstora împăduriți, a întâl­nit omul-lup. "Știți, sunt preot de atâta vreme, și poate n-ar trebui să vorbesc des­pre asta. Dar, de văzut, am văzut cu ochii mei. Femeie care să învie, să se facă lup, să atace și oameni și vite, până când cei din sat au fost ne­voiți să o dezgroape, să-i scoată trupul din mormânt și să-i înfigă un țăruș în inimă. Așa se fă­cea pe atunci, eu nu fac alt­ceva decât să vă povestesc." Era o lume veche, care încă mai trăia la hota­rele din­tre lumi, acolo unde totul era po­sibil. Așa opreai lumea ne­vă­zută să se mai amestece cu cea de aici. O lovitură în inimă. Ini­ma în care duhurile puteau pă­trunde ca să schimbe realitatea știu­tă. Om-lup, nici om, nici lup, amândouă lao­lal­tă, duh nevăzut, răzbunător, duh dintre lumi, stihie, strigoi. E luna lor acum, luna no­iem­brie, apu­căm pe drumurile pe care ne-a călăuzit părintele, sus, spre Bătrâ­na. "Doam­ne ajută!", ne urează Vic­tor Șuiaga, "Doam­ne ajută!", îi răspund și eu. Nu ne temem, lu­mina e albastră, lu­mina e galbenă, lumina e lim­pede, lumina ajunge până la noi și ne dezmiar­dă. Nu suntem singuri pe drumul ăsta, lumina e cu noi.

Ultimul hotar înainte de cer

N-ai cum să te temi. Nici de noiembrie, nici de lupi, nici de strigoi, nici de tot ce se ascunde în pă­durile astea nesfârșite. Chiar dacă, acum, totul poate fi posibil: să vezi ceea ce nu se vede, să treci hotarul dintre lumi. Chiar dacă te afli aici, în locu­rile unde încă se mai pot întâmpla lucrurile astea. La marginea lumii știute, urcând încet deasupra ei. Dar de asta ai venit, ca să afli! Și oricâte stihii încă s-ar ascunde, și lumina, și liniștea, și oamenii de aici le-au răzbit și au trăit mai departe. Mergi îna­inte, spre satul Bătrâna. Spre oameni, spre liniște, spre lumină. Soarele încă n-a ajuns deasupra pădu­rii, e brumă în iarbă, mărgăritare albe pe care pă­șești. Îți umpli sufletul de frig, ești singur într-o poiană nesfârșită, înconjori o moară părăsită, pri­vești înăuntru. Viața a amuțit. Nu se mai mișcă nimic. Nici măcar un fir de iarbă, vreo pasăre dea­supra pădurii, o insectă, un șoarece. Doar un șarpe foșnește la picioarele tale, aproape înghețat, mic, ascuns: pârâul Bătrâna. E noiembrie, luna lupilor și a Sfântului Andrei, nu se putea altfel. Ești în ini­ma Munților Poiana Ruscă, în ținutul vechi, fără timp, al Pădurenilor. O iei înainte, spre soare, lumea se umple de lumină. Ajungi în fața unei porți mari, o dai la o parte, intri. Aici, din­colo de vranița asta, deasupra unei văi pus­tii, începe viața. Aici e Bătrâna. Oamenii au pus o cruce la intrarea în sat. Sus, la 960 de metri, o înălțime care în munții ăștia împăduriți e ultimul hotar înainte de cer, credința e cea care ține duhurile departe. Așa au alungat cei de aici singurătatea, frica, urâtul, pustiul și stihiile: printr-o cru­ce de piatră, așezată la intrarea în sat. Al­bastrul te umple, albastrul e nesfârșit. Pa­cea e cu tine, și liniștea. Respiri, te cureți până la oase de mâzga orașului, pășești prin soare, ești deasupra pădurilor, ești prin­tre oameni. Călătorule, fie că vii sau pleci, Dumnezeu să fie cu tine. Asta scrie pe o piatră, asta te-ai rugat și tu să simți. Sfân­tul Andrei a învins, a ajuns să stăpâ­nească lupii vechi, vrei doar să vezi dacă urmele lor mai există. "Bună ziua", îți zice Cornel Moldovan, te privește lung, te aș­teaptă. "Bună ziua", zici și tu. "Ați a­juns." "Am ajuns."
Doar 124 de oameni mai locuiesc în comuna asta. Și sunt patru sate aici: Bă­trâna, Piatra, Răchițaua, Fața Roșie. 124 de oameni pe aproape 3000 de hectare de pământ. O lume pentru câțiva oameni. Cea mai mică populație a unei comune din țara noastră. Dar asfalt este, curent electric e, s-a tras și apă, stîlpi de telefonie mobilă, a ajuns până și internetul. Lucruri firești ori­unde, mai puțin în satele noastre de deasu­pra lumii. A ajuns să te mire firescul ăsta, dar asta e cu totul altă poveste. Cornel Mol­­dovan este vice-primarul comunei și se miră că mă mir. Mai sunt atâtea lucruri de făcut, "de ce spu­neți că e bine, încă nu e!". Cu oameni ca el, dintr-o bucată, știi din prima că rostul lucrurilor e pe mâini bune. Îmi arată satul, case bătrânești neșubrezite de vreme, gospodării, livezi. "Puteți umbla pe unde vreți, că nu supărați pe nimeni", zice. "Dar poate stric ceva din liniștea asta", zic și eu, ca orice călător care nu știe ce să zică. "Mama ei de liniște", spune vice-primarul, "stricați-o cât vreți, că oricum avem prea multă". E prea multă liniște în Bătrâna. Așa o simt oameni de aici. Bine că mai vine ci­ne­va. Și bine că latră niște câini și se aud talăngile unor vaci, mă gân­­desc. Dar și astea tot liniște în­­seamnă. Li­niș­tea s-a cui­bă­rit aici, te în­trebi ce și cum ar putea s-o alun­ge. "Hai­deți, că am ajuns", îmi zice Cornel Mol­dovan și mă lasă la poar­ta unei bă­trâ­ne. "Dacă a­veți ne­voie de mine, tot în satul ăsta mă găsiți". Se înde­păr­tează, zâm­bind. "No, hai la noi, la coșioaba noastră, dă-o amarului de coșioabă", zice bătrâna și zâm­bește și ea.

Bătrâna din Bătrâna

O cheamă Nica Benteu, iar când o întreb ce vârstă are, îmi răspunde că nu știe. Cât îi dau, îmi zice. "75?", o întreb. Îmi spune să mai pun 10 ani. Mai pun. Sunt 85 de ani acum, 85 de ani de când Benteu Nica trăiește în Bătrâna. De 35 de ani, de una singură. Bărbatul i-a murit, copii n-a avut. Nici pensie. Doar una amă­râtă, 400 de lei, un soi de ajutor so­cial. Lemnele o costă 250 de lei, 50 de lei să plătească pe cineva să i le spargă, 80 de lei pe lună medicamentele. Greu așa. "Să mă mai ție Dumnezeu să pot dușe ce mi s-a dat, că, uite, am mai spălat o zdrean­ță, am mai făcut o țâră zamă, am mai pus niște cuiburi de mazăre, un strat de șeapă, o țâr de curechi, vai și amar casa fără om, mno..." O văd în foto­grafiile din tinerețe. O femeie mândră, în splendoarea ei de costum pădurenesc, pu­ternică, dreaptă, cu salba de mărgele la gât, privind înainte. Viața era a ei. Cea mai mare supărare e că "n-oi rămas greoanie să am și eu prunc". Așa i s-a în­tâmplat și surorii ei, Maria. Pune un lemn pe foc bătrâna Nica și tace. Se mai aude doar ticăitul ceasului de pe perete și cân­tecul unui cocoș în liniștea de afară. S-a făcut cald în coșioaba asta, am rămas singur cu bătrâna, cu poveștile ei, cu cea­sul acela de pe perete care umple tăcerea și o crește. O altă soră s-a născut cu "hude" la spate, găuri, îmi explică, n-a intrat mult în viață. "Să fie zeșie ani de atunși, de când sora Maria o căzut în apa înghețată, c-o răs­tur­nat-o calu'. Și numa' ea știe cum s-o târât prin borjii ăia de pe vale ș-o urcat dealu' ca să ajungă la mine. Și când o ajuns, cu toporu' o trebuit să-i sparg hainele de pe ea, că așa gheață era pe ele. Și de atunși, mno, când se fașe timpu ăsta spre iarnă, tot zișe către mine, tu nu vezi țiganii așeia cum joacă toată noaptea prin grădini? Că au cu ei copii d-ăia miși și joacă și cântă, și bătrânii lor vin la mine la fereastră și mă cheamă să joc cu ei. Și eu le spun că-s bătrână și nu mai pot să joc, da ei tot mă cheamă și mă cheamă. Și când se fașe dimi­neață totu-i ca înainte, doar grădinile în care au jucat parcă-s, așa, călcate. Îi vede, da-i rușine să spună la alții, să nu creadă lumea că-i zăludă." Tac, o las să povestească, nu-i spun că am auzit că lăutarii țineau pe vremuri urâtul departe. Știe și ea. Știe și ea că asta-i vremea lor. "Șe mai încoșie-încolie, că asta-i luna lupilor, a lu' Andreiu. Așa zișeau și bătrânii: să grijiți bine la oi, că acu vine Andreiu, își trimite lupii și le nimișesc pe toati. Că or fost muieri-n sat care or lucrat de ziua lui, pe 30, or făcut niște lână cum fășeam noi înainte, în pieptini, și sara o trimis Andreiu lupii la ei acasă și or omorât toate oile. Ș-o știut tot satu că l-or supărat pe Sfânt. Că nu-l mânii tu pe El de ziua lui, că vai și amar!" O tot ascult pe Nica, pe bătrâna din Bătrâna. Ceasul ticăie, căldura ne învăluie, liniștea de aici care îmblânzește stihiile. Știe și ea de oamenii lupi, de care mi-a povestit și preotul din Roșcani. Sunt oamenii care "se strică și se fac stri­goni, de duduie vitele toată noaptea în poiată", oameni care au trebuit să fie dezgropați, înțepați în inimă cu țărușul înroșit în foc și "duși și ei prin borjii ăia de pe vale, să li se piardă urma, și-or fi fost ră­mânând pe aco­lo." Acum, în noiembrie, tre­buie să-ți pese de lup, spune bătrâna, "e și el ani­mal ca toa­te animalele". "E luna lui An­dreiu, hăi." Ieșim la lumină, în liniște. Știu că tre­buie să schimb munții, să ajung și până la poalele Retezatului, în Nuc­șoara, acolo unde omul-lup a fost prins. Am auzit po­ves­tea, trebuie să-i găsesc din nou ur­mele. Și mai trebuie să ajung la sora Nicăi, la bătrâna care, noap­te de noapte, acum, în noiembrie, vede țiganii ju­când prin grădini. Trec prin gră­dinile acelea, nu se supără ni­meni. Așa mi s-a spus, așa și e. "O găsești sigur acasă", mi-a spus Nica, "nu se duce nicăurea, e doar ea cu mâțele și câinele ei". O găsesc. E doar ea, cu mâțele și câinele ei. Aș vrea s-o întreb despre ce vede, dar ceva mă oprește. O salut, ne zâm­bim, ne urăm sănătate. E greu să fii bătrână, văduvă, fără copii, cu o pensie de mizerie, în casele astea peste care o să vină iarna. Ai vrea să ajuți și nu știi cum. Câinii se iau după mine, um­plu liniștea cu lătratul lor. Sa­tul ăsta e liniștea, iar la intra­rea în liniște e o cruce. Închi­dem vranița în urma noastră, Bătrâna și bătrânele ei rămân acolo.

Dan Dumitru Cojoc, lupul

Ăsta era numele lui. Dan Dumitru Cojoc era cioban, urca primăvara cu oile în munte și se întorcea, târziu în toam­nă, înapoi, acasă, în Nucșoara. Om ca toți oamenii, până când, în noap­tea aceea, ploaia și frigul au coborât asupra lui și s-a în­tâm­plat ce s-a întâmplat. Numai el, din toți cioba­nii care se întorceau atunci spre sat, a fost sfâșiat de lup. Un lup cum nu s-a mai po­menit, povestea apoi Cojoc, mai mare ca toți lupii care or fi fost vreodată, negru, singur, uriaș. "Că ăla nici lup n-o fost ce l-o muș­cat, ăla o fost Satana." A zăcut cioba­nul multă vreme la pat, s-a lup­tat cu rănile, n-a mai putut să ducă și s-a dus. L-au îngropat creștinește, ca pe orice om care piere în floarea vârstei, ucis de un lup cum nu s-a mai văzut. Dar lucrurile astea se mai întâmplă, mai ales când ești cioban, mai ales când e noapte și furtună și frig și cobori cu oile din munte, Doamne ajută și păzește! Poate că au stat prea mult în mun­te, poate că s-au întors acasă prea târziu. "Apăi, de la o vreme", și Nicolae Daj, omul care îmi po­vestește, își dă pălăria într-o parte și își trece mâna prin părul alb, "or început să moară vitele din ograda lui Dan Dumitru Cojoc. Dară nu moarte și mâncate, ci numa' așa, sfâșiate la beregată și lăsate în mijlocul ogrăzii să se prăpădească." Apoi, și vitele din casele vecine. "Și era lucru' dra­cului, că vitele erau mai întâi dezlegate de mână de om și abia după aceea sfâșiate de colți de fiară." Se înfricoșa tot satul, iar Nuc­șoara era mare. Până când au început să fie mușcați oameni: "Numa' și numa' oameni, iar vite, iocași". Toți cei mușcați mureau. Dar îna­inte să moară, li se înce­țoșa privirea, înce­peau să capete o uitătură ciudată, le creșteau colții și rânjeau, voiau la rândul lor să muș­te, gura li se umplea de spume și ur­lau, "ca lupul la lună, așa urlau". Un om, doi, trei, treizeci de oameni din Nuc­șoara au fost mușcați de fiara aceea ciudată, au devenit lupi și au încercat la rândul lor să sfâșie și pe alții! "Doar că ăștia, muș­cații, mu­reau repede, nu puteau duce". A venit miliția, a fost vâlvă mare. Unii au murit în spital, la Deva, diagnosticul a fost tur­bare. "Nici nu mai ie­șeam din casă de frică, că eram și eu copilandru pe atunci", zice Nicolae Daj. "Și, uite", iar Nicolae întinde mâna și îmi arată casa de lângă noi, "în gră­dina asta, o venit fiara și l-o mușcat pe socru-meu". Era spre seară, era no­iem­brie, era omul-lup. Era el, Dan Dumitru Cojoc, ciobanul. Lupul. A sărit gardul, și-a înfipt colții în om și a fugit. "Pe socru-meu l-or dus repede la spital, la Deva, dar era târziu." Gheor­ghe Avră­mesc turbase. Avea privirea tulbure, uitătura pie­zișă, ochii sângerii. L-au închis în casa lui, într-o zi de noiembrie, ca acum. Casa asta, acum pustie, de lângă noi. "Cu mi­liție l-au păzit, ca nu care cumva să iasă și să muște pe alții." So­crul lui Nicolae Daj n-a mai ieșit. A găsit o foarfecă ascunsă în casă și, cu ultimele lui puteri de om, și-a înfipt-o în piept ca să nu moa­ră ca fiară. "Atât o mai putut face, Dum­nezeu să-l odihneas­că!" Cei mai puternici flăcăi din sat s-au pus pe urmele dihaniei. "Era lup, cu bla­nă pe el, cu dinți de lup și căută­tura de lup, da' era și om, că putea să steie pe două picioare și să se poarte ca unu' de al nost'." L-au încolțit, l-au prins, l-au lovit cu securea, "i-au despărțit capu' de trup". Când i-au dezgropat mor­mân­tul, sicriul era gol. "L-or scos cu copârșeu cu tot în puterea nop­ții, și patru boi n-or putut urni caru' în care l-or pus. Numa' flăcări ieșeau de sub car, iar boii mugeau de ziceai că-l au pe naiba, și cât de țapeni și de beuți or fost flăcăii atunci, li s-o făcut frică și l-or lăsat într-o pimniță, până s-o făcut ziuă." Atunci abia l-au putut urni pe omul-lup, strigoiul, pe fostul cioban Dan Dumitru Cojoc. Capul a fost dus la Deva, pentru expertize, așa zice Nicolae Daj. "E și acum acolo, ținut as­cuns. Nu­ma' trupu' l-or dus aci, în sus de sat și l-or ars să nu rămână urmă de el, să nu se facă la loc iară." "S-a mai întors?", îl în­treb pe Nicolae Daj. "Apăi că nu, aia o fost, că-s bătrân d-acu, și când or fost să se întâmple toate, eram copilandru. Doar ce mai aud vântu' hăulind prin casa asta pustie. Așa, ca lupu', hăăăăi." Se aude iar cocoșul, trec oameni pe uliță, lumina îi umple ochii lui Nicolae Daj, îi face să se închidă. Mai e puțin până la ziua lui An­drei, sfântul care străjuiește ho­tarele dintre lumi. E liniște în Nuc­­șoara, e soare. Un vânt ca o mângâiere trece prin pomii des­frunziți ai casei părăsite, îl văd cum se duce, mai departe, un duh, o suflare, o adiere, un abur, tot mai departe, spre munți. Îi strâng mâna bă­trânului Daj, mă închin, îi șoptesc sfântului Andrei să ne aibă în pază.