Împăratul viorii - CALIU

"Mereu mă gândesc să nu piară tradiția Clejaniului, să nu rămână copiii fără muzică"

Câteva frunze ascuțite, în culori intense, roșu, portocaliu, stau împrăștiate pe me­sele rotunde și albe ale terasei. Zilele în­sorite ale verii și nopțile călduroase în care curtea de pe străduța veche din centrul Bucureștiului for­fo­tea de lume au rămas în urmă. Acum, doar un grup de liceeni veseli îndură frigul, așezați într-un colț. Mă așez și eu cu Caliu, împăratul viorii din Clejani, la una din mese. Clejani este acel sat din Delta Neajlovului, celebru de mai bine de o sută de ani pentru lăutarii săi, iar Caliu, vârful unui lung șir de generații, ajuns să ridice săli întregi în picioare, din Japonia în Australia, din Statele Unite în Scan­dinavia. Îmbrăcat impecabil, cu părul negru ca smoala, își păstrează alura de matador, însă zâm­bește mai puțin de cât îl știam. Îi ofer un plic cu fotografii făcute în urmă cu 15 ani, la vizita mea în Clejani, și abia acum îl văd pe Caliu descrețindu-și fruntea, râzând la ve­derea rudelor, copiilor, a ve­ci­ni­lor. "Ia uite-l p-ăs­ta, dacă-l vezi acu' nu-l mai re­cu­noști, uite ce mic era ăs­ta, îi plecat la mun­că, în străinătate, as­ta are trei co­pii...". Când a­jun­­ge la o fo­to­grafie cu Cacurică, vo­ca­­listul em­blematic al Tarafului Haidu­cilor, Ca­liu o duce iute la gu­ră, o pupă și-și face cru­ce. Bătrânii ta­ra­fului s-au dus: Cacu­rică, Neac­­șu, Ilie Ior­ga, le-a ur­mat în sep­tem­brie și nă­val­nicul Fălcaru, zis Flu­ie­rici, prietenul din co­pilărie al lui Caliu. După 25 de ani în care a fost cel mai faimos nu­­me ro­mânesc din mu­­zica in­terna­țio­nală și a făcut fu­rori în întreaga lu­me, Ta­ra­ful Hai­du­cilor trece prin­tr-un mo­­ment de cum­­­­pănă. Caliu a rămas neclintit pe loc, cu toată pasiu­nea, am­biția, șar­mul și virtuo­zi­ta­tea sa, pentru a porni un nou ca­pitol în po­vestea ce­lebrei for­mații de mu­zi­canți țigani.

Școală de muzică în Clejani

- Ați ajuns la mijloc, în spate sunt bunicii și tatăl, de la care ați învățat să cântați la vi­oară, în față, băiatul și nepotul, cărora le trans­miteți me­seria.

- Da, domnu' Iulian, sunt la mijlocu' la toată fa­milia mea, și sunt mândru și fericit și vreau să mear­gă tradiția mai departe. Să transmit prin Robert, băiatu' meu, și prin urmașii lui, să urmeze generații și generații de lăutari. De aia am acum un proiect, dacă m-ajută și au­to­ritățile, că mi-au promis, să fac lângă casa mea din Clejani o școală de muzică pen­tru copii. Și de țigani, și de români, că-mi zic ma­mele de copii români, când îmi duc nepoțeii la școa­lă, "Caliule, maestre, ne-am bucura să-nvețe și ăsta micu' un instrument". "Cum să nu, cu cea mai mare dragoste!". Eu m-aș bucura mult de tot să rămână Clejaniul cum e de o sută și ceva de ani, de când se-nvață muzica din tată-n fiu, mereu mă gân­desc să nu piară tradiția, să nu rămână copiii ăștia fără mu­zică. Să se păstreze respectu' și onoa­rea de lă­utari ade­vă­rați, din tra­diția în care ne-am năs­cut și am crescut, de la părinții, de la bunicii noștri.

"Concorația" bunicilor lăutari

- Vă mai amintiți de bunicii dumneavoastră?

- Eu mă trag din două familii de mari lăutari, gândăceștii și cu băsăreștii. Tata lu' mama, Mitică Gândac, cânta cu vocea, vioara și cu cobza, era cel mai mare baladist, iar Ilie Băsaru era cu vioara. Și aveau con­co­rații între ei tot tim­­pu'. Când se toc­mea nuntă, mireasa zicea "Nu fac nuntă fără Gân­dac!". "Bi­ne, da' hai să-l luăm și pă Bă­saru". "Îl luăm, da îl luăm se­parat!". Și începeau nun­ta, unu' la mi­rea­să, altu' la ginerică, și se-mpreunau du­mi­nică seara, când se strângea toată lu­mea, socru' mare, so­cru' mic, toți, la casa mi­re­lui. Și-aco­lo înce­pea con­co­rația între ei, care-i mai bun, se luau la întrecere, care-i mai apreciat, și se omo­ra lumea să-i vadă. Și lumea-i zicea lu' Gândac, "Ești nu­măru' unu", da Bă­saru băga o țigară așa, în colțu' gurii, și zicea "Băi, Gân­dac, gândește-te că suntem neamuri, nu băga râca-ntre noi". Veneau de la nun­tă luni seara - marți dimineață și se-ntâlneau cu toții la bursa lăutarilor. Toate orchestrele din Clejani, o sută și ceva de mu­zicanți, se întâlneau la cârciumă, vorbeau, po­ves­teau și după aia urma concorația. Fie­care-și trimitea copilu' acasă, "Hai, aduceți instru­men­tele!". Care mai de care, să vadă care-i mai bun acum. Domne, erau contraziceri mari de tot, "Păi tu ești mai bun decât mine?". "Păi cine a fost aicea primu'?", vă dați seama... Se încingeau spi­ritele, da' nu se bă­teau, se băteau doar așa, din guri. Și eu eram mic, prin­tre picioarele lor, și în­lem­neam de frică, da' Gândac și cu Băsaru ziceau, "Stai, Ca­liule, aicea, tată, că tu o să urmezi, tu o să devii adevăratul, ca noi". Și ce spune Gândac? "Băi, hai să lăsăm cearta și să cântăm!". Și când începeau câte 50 de vioriști, fiecare să arate ce știe, vă dați seama ce timpuri am prins eu? După ce se certau care-i mai bun, lăsau viorile și începeau să cânte cu gura. Domne, când începea povestea lu' Mihalea, balade după balade, începeam să plâng, vă dau cuvântu' meu, așa îmi curgea lăcrimile pe obraji, parcă-i văd și acum în fața mea. Se lua și se îmbră­țișau, se pupau și ziceau: "Hai, bă, acum să fim ca frații, să nu lăsăm dușmănia între noi!".

- De care din bunici erați mai apropiat?

- De Gândac, cu el semăn mai mult. Avea timp pentru mine, se preocupa de mine, îmi mai arăta la vioară, "Uite, aici cânți mai repede, aici bagi vir­tuozitate". Lumea îl iubea mai mult pe Gândac, că era modest și stătea până la cinci, șase dimineața cu oamenii să le cânte, îi ducea pe drum până acasă, nu făcea nazuri. Băsaru era mai pretențios, el era și un fel de primar în Clejani, da' Gândac zicea: "Nu-mi trebuie mie partide și politică". Când mer­geau la bursă, la cârciumă, era de mâncare pe masă pe vremea aia, nu ne plângeam, pastramă, vin de la oameni, da' Băsaru ce făcea? El punea în strachină pătrunjel, verdeață, pâine și țuică, și mânca de acolo. Eu, un copilaș, îl întrebam pe tata "Ce mâ­nâncă bunicu' Băsaru acolo, țuică? De ce nu ia un pa­har?". Ia, întrebați-mă, de ce bea el țuică din strachină, hai, întrebați-mă! Că el se jurase să nu mai bea țuică, mă-nțelegeți? Am rămas nebun când l-am văzut. Și, dacă nu era preotu' acasă să-l dez­lege, mai pleca și el la copii, Băsaru, ca să nu bea, mânca țuica din strachină, cu pâine.

"Gata, ăsta-i regele Clejaniului!"

- Care din ei v-a pus vioara-n mână?

- Erau mai multe viori în casă, atârnate-n cui, că nu aveam tocuri atunci. Și am luat eu din cui o vioară Steiner, trei sferturi, pentru copii, și am început singur, dă-i, dă-i. Aveam cinci anișori. Tata și cu mama mă auzeau și se bucurau, că mă iubeau foarte mult, eram prâslea, cel mai mic dintre copii. Sora mai mare cânta cu vocea, fratele la acordeon. Am învățat de la tata, da' când am văzut că Gândac e mai bun, m-am dus la el să învăț și tata i-a zis, "Gata, de acum te ocupi tu". Cu tata am început să merg la nunți, de la șapte ani, prima oară știam doar patru cântece, Brâul, Hora miresei, Murgulețu'... De atunci și până acum, tot am cântat la nunți, și-mi face plăcere, nu sunt cu nasu' pe sus, ce-am făcut și pe unde am umblat eu. Nu uit niciodată de unde am plecat și le spun acum băieților "Uite, fraților, tot aici te întorci, unde ai mâncat o pâine și ai crescut copiii prima dată". Când eram mic, veneam de la nuntă luni dimineață, mă lua somnu' cu capu' pe bancă. Da' aveam profesori super, pe domnu' Ba­laban, Dumnezeu să-l ierte, să-i fie țărâna ușoară! El se ocupa de dansuri, cu copiii, de coruri. Și când știa că vin de la nuntă, făcea prezența și mă lăsa de ațipeam cu capu' pe bancă. Cu un sfert de oră înainte să se termine ora, poc, dădea cu bagheta-n bancă. "Te-ai trezit, maestre? Ce materie am avut noi astăzi?". Și mă lua și mă întreba, 7x3, 5x6, pe toate le știa, geografie, istorie, luam note bune. Și-mi dădea drumu' cu jumătate de oră mai de­vre­me, să mă duc acasă să mă culc. Luam ghiozdanu', ajungeam acasă, și ce credeți că făceam, domnu' Iulian? Tot cu mâna pe vioară, nu mă culcam, nu mă apucam să mănânc, că nu mai aveam nevoie nici de mâncare. Mi-era drag de vioară, mă duceam cu ea în vii, să nu deranjez vecinii... și să nu mă de­ran­jeze nici ei pe mine când studiez. Odată, se fă­cuse seara, pe la șapte. Eu luasem vioara și ple­casem pe deal, lângă un nuc, unde era mai răcoare. Acasă, ce credeți? Se aduna toți țiganii, toți mu­zicanții din sat să cânte și să petreacă. Care mai de care, făcea pâine la cuptor, prăjea pești, mâncăruri fel și fel, punea masa afară, era timp de vară. Pe iarbă, printre flori, că nu aveam garduri atunci. Ma­ma și tata erau bucuroși, da' nu știau unde dispă­rusem, venisem de la școală, vioara nu era în cui. Un coleg, Ionuț, a zis că m-a văzut la nuc și a venit tata după mine. Lăutarii începuseră să cânte, era petrecere mare. Eu eram mai timid, nu voiam să vin. Tata m-a mângâiat pe cap, mi-a zis: "Hai, mă tată, că nu te bate nimeni". Mi-era frică că mă bat, la ce concorație era acolo, o sută de muzicanți. Am cântat și eu, ultimul. Mai întâi o baladă. Se oprise lumea, se uita cu gura căscată la mine, eu aveam opt anișori. După aia, am început cu virtuozitatea, și când am început cu virtuozitatea, s-a strâns lumea-n juru' meu și m-a luat și mă arunca așa, în sus, și zicea: "Gata, ăsta e regele Clejaniului!".

Aur, la unsprezece ani!

- Ce-ți trebuie pentru a ajunge rege, e de ajuns talentul moștenit de la bunici?

- Am fost un copil cuminte, am ascultat de părinți. Vedeți, eu n-aveam timp de joacă, să mă duc la fotbal, să ies cu copiii. Astea erau rarități. Îmi mai spuneau părinții: "Caliule, mai du-te și tu la joacă, poate te plictisești, mai fă o pauză". Eu le ziceam: "De ce mă trimiteți la joacă, acum, când trebuie să interpretez partea asta care nu-mi iese?". Repetam de zeci de ori o parte, ce auzisem eu, ce aveam în cap, până îmi ieșea așa cum vream eu, mai și rupeam corzile de nervi dacă nu ieșea. Iar în 1971, ne-am trezit în sat cu maestrul Ion Albeșteanu, Dumnezeu să-l ierte, care a făcut o orchestră mare, de 40 de persoane, în Clejani, și m-a pus pe mine dirijorul ei. Mai știam câteva note, mă rog, și le arătam bătrânilor, le făceam semne cu creta pe podeaua scenei. Știam toate piesele, toate baladele, jocurile, și am cântat la Sala Palatului, am luat medalia de aur la Cântarea României. Vă dați sea­ma, un copil de 11 ani! Toți se mândreau cu mine, fa­milia, le spunea lumea: "Halal să vă fie, ce per­sonalitate, ce om ați crescut". Stau și mă gândesc unde am ajuns eu din cauza bunicilor și a părinților mei, că le-am ascultat cuvântul și mi-au dat o pâine de mâncat și o valoare-n viața asta. Da' și eu am muncit și mai muncesc și acum, studiez în fiecare zi câte trei ore.

- Ce vă mai motivează acum, după ce ați cântat în toată lumea, ce vă mai ține în priză?

- Mă uit la televizor, la toate posturile, văd muzicanți, orchestre din toată țara și mă gândesc: "Ce se-ntâmplă aici? Ce-i de făcut, Caliule? Tre­buie să decazi și tu, să ajungi ca ăștia?". Nu! Trebuie să mergi cu viața înainte, să te lupți. M-am luptat și mă lupt în continuare, nu mă las până mor. Mă gândesc tot timpu', zi și noapte mă gândesc, și acum, când facem interviu' ăsta mă gândesc, cum să fac să cânt mai bine, să aduc ceva nou, diferit, să se cu­noască lucrul bine făcut. Și nu pentru bani mă gândesc, că banii vin din merit, dacă văd oa­menii că lucrezi bine, mă gândesc pentru viitorul copiilor mei, a nepo­ților, a tarafului.

"Asta-ți dă voință și energie, să fii iubit și admirat peste tot"

- Cum a fost prima ieșire în străinătate a Tarafului Hai­ducilor?

- Vă spun drept, parcă eram pe lumea ailaltă, ne uitam unii la alții și nu ne venea să cre­dem. Noi, neumblați în lume, neieșiți, ne-nimic, parcă eram sălbateci. Ne-am urcat în avi­on, la Tarom, cu Cacurică, Ma­nole Petre, Neacșu, Dumnezeu să-i ierte, bunicii mei din taraf. Ajungem la altitudinea de 10.000 de metri și Fălcaru zice: "Parcă suntem în tractor, pe câmp, la noi la CAP". Am fost plecați două săp­tămâni, cu doamna Rădu­les­cu Speranța, în Franța și Elveția, și îl aveam aca­să pe Robert, avea doi anișori. Ne gândeam: "Doam­ne, om mai ajunge noi aca­să?". Am ajuns și a venit Re­voluția și, la vreo două săp­tă­mâni după asta, eram la câr­ciumă, cu lăutarii, tocmeam nunți, beam țuică fiartă, era ză­padă mare afară. Și ne-am trezit acolo cu Marta, cu Michel, cu Ștefan și cu un doc­tor. Marta știa românește, zice: "Bună ziua, suntem străini, suntem de la Belgia". "Bine ați venit! Ce beți?". Noi, oa­meni cu caracter, când îi vezi străini, îi întrebi, ce beți, ce mâncați? Au băut țuică fiartă, au stat o săp­tă­mână la noi, doi la mine, doi la Cacurică, și ne-au întrebat: "Vreți să veniți cu noi, să facem concerte în străinătate?". "Hai că venim. Da' vedeți că sun­tem vreo 17", aveam patru țam­bale pe atunci, 6 viori, 3 contrabasuri, 4 acordeoane. "Bine". Au plecat și peste o săptămână erau înapoi, cu pașa­poarte, cu vize, cu tot.

- Cum v-ați simțit, un tânăr lăutar plecat din­tr-un sat de câmpie și ajuns să fie ovaționat la Paris, Tokyo, Sydney, Rio de Janeiro, Los An­ge­les? Cum v-ați acomodat cu locurile și cu oamenii atât de diferiți pe care i-ați cunoscut?

- Ni s-a schimbat viața pe loc. Zic: "Ia-uite, Doamne, ce înseamnă să fii un muzicant, un artist, să colinzi lumea asta, să vezi ce n-ai văzut în viața ta! Ne-a dat Dumnezeu un mare noroc, ne-a deschis viitorul în față, de acu' asta-i viața noastră." Am rămas uimit și cel mai mult m-am îndrăgostit că avem succes și lumea ne iubește pe oriunde mer­gem. Și mă gândeam, la noi acasă, în România, de ce nu suntem așa de cunoscuți ca-n străinătate? În Japonia mi se spune Cobra, îmi scandează numele, Japonia e casa mea. În Ca­lifor­nia, s-a rugat directo­rul Universității de mine să rămân acolo, de­can, să învăț studenții muzică. "Ca­li­ule, îți dau tot ce vrei, apar­ta­ment, salariu bun, ia-ți fa­milia și vino aici". Când le-am spus la telefon, Robert a început să plângă, și Ca­teluța, soția, zice: "Ca­liule, dacă vrei să ne gă­sești în viață, vino acasă!". În Bra­­zilia, au dulceața asta, când aud ritmuri de jazz, vin la tine cu un cadou și zic: "Pu­tem să ne aducem și noi instru­men­tele, să cântăm un pic îm­preună?". Ne cunosc reper­to­riu', și după cinci mi­nute, oriunde ne-am afla în lume, ne înțelegem, co­mu­nicăm imediat și începem să cântăm, ne prin­de dimineața cântând îm­pre­ună.

- Care sunt cele mai frumoase amintiri de pe drum?

- Astea sunt, domnu' Iulian. După concert, sun­tem invitați la masă, și ce credeți, jumătate din pu­blic nu mai pleacă, nu le mai pasă nici de serviciu, nici de somn, nici de mâncare: stau cu noi, vorbim, cântăm împreună, până pe la 6-7 dimineața, până spunem noi stop, că nu mai putem. La 8 avem micul dejun și plecăm. Nopțile astea pierdute cu fanii și cu prietenii noștri, astea-s cele mai frumoase amin­tiri. Și nu obosim, că ei ne dau voința, de la at­mos­fera asta caldă vine energia, când ești admirat și iubit. Cum să-i părăsim noi, să nu stăm cu ei, ar fi pă­cat de Dumnezeu. De aici pleacă totul, toată dul­ceața, toată armonia, vă dați seama ce înseamnă pentru ei. Da' și pentru noi, vai de mine, că ne sim­țim bine de tot, abia aștept să se facă seara și să intrăm la concert. Că la drum, te mai enervezi, am avut și cazuri din astea, să ne certăm între noi. Când ești plecat de săptămâni, mergi cu autocaru' 700-1000 de kilometri, te mai cerți, încep nebuniile. Mai sună telefonul, auzi ceva de acasă care te supără, mai zice unu' de nevasta cuiva. Da' când ajungem, mer­gem la proba de sunet, ne liniștim și, când in­trăm la concert, gata, am uitat de toate și suntem fericiți.

- Avem o comoară cu care ne putem lăuda oriunde în lume, dar care se aude tot mai puțin. Ce se-ntâmplă cu muzica lăutărească, are vreun viitor?

- Muzica lăutărească trebuie acum luată de la capăt. Altfel, se cam duce și îmi pare rău că alții nu o păstrează, cântă muzică d-asta orientală, manele. Eu am păstrat niște piese vechi, pe care nu le-am pus pe nici un album, muzică lăutărească de acu 100-200 de ani, de la gândăcești și băsărești, și acum vreau să le înregistrez. Vă dați seama ce-i acolo? Îi spun și bă­iatului meu, lui Robert: "Acum-s la modă ma­ne­lele, dar noi trebuie să ținem de tra­diție, să rezistăm, și o să vezi că muzica lăutărească revine acolo un­de-i e locu'". Văd și la concerte, în septembrie am cân­tat la București, la festivalul Balkanik!, în oc­tombrie la Sibiu, la Festivalul de film Astra, și tinerii studenți asta au cerut. Piese vechi, de-a lu' Cacurică, de-a lu' Șaică, ei le știau și asta ce­reau. Așa că o să revină cât de curând. Și-i spun și lui Claudiu, nepotul meu, de 12 ani, îl învăț ce știu la vioară și-i spun ce m-au învățat și pe mine pă­rinții și bunicii și m-au făcut să fiu unde sunt astăzi.

Fotografiile autorului