O nuntă ca în povești

"Laolaltă dac-om hi, mai bine ne-om văsăli!"

Cămașa mirelui

Grupul de flăcăi s-a oprit la răspântia drumurilor. Cămășile albe, înflorate pe guler, păreau și mai strălucitoare în soarele amiezii. Apoi au bătut în pă­mânt de trei ori, cu boatele lor încrustate cu bănuți, cu sori și cu stele. Zornăitul cris­talin al bănuților a limpezit aerul în­cins al amiezii și vocile lor au răsunat hotărât: "Norocie bună să deie Dum­ne­zău!". O adiere ușoară de vânt le purtă urarea sus, în văzduhul încins al verii, împrăștiind-o apoi peste satul Preluca, aflat între țara Chioarului și cea a Lăpu­șului, risipind-o prin văi și pe muchii de dealuri, către Dealul Corbului și Codrii Butesei. În satul Aspra, Aurica parcă auzi ceva și se opri o clipă din țesutul cămășii mirelui. Bunica Rozalia, de 93 de ani, își strânse mâinile la piept și mai tare și își continuă ru­gă­ciunea mur­mu­rată în fața icoanei. Și peste rugăciunile ei, flăcăii din Preluca, privind roată la casele dimprejur, stri­gară tare: "Vă che­măm pă dumnea­vostre la nuntă, la Ște­fan, fecioru' lui Mihai și Ana din Po­niță - Preluca Veche, și la Ioana, fata lui Ioan și Carolina din Jabenița, Mureș. Care să cunună în zâua de zece iulie, la ora doi după-amniază, la Biserica Gre­co-Catolică din satu' Preluca Veche. Apăi, vă așteptăm cu mesele întinse, pregătite, la ospățu' de nuntă, care va țâne până luni dimineață, poate și mai mult, la cort, în grădina casei din Po­niță. Laolaltă dac-om hi, mai bine ne-om văsăli!". Apoi se auziră iar botele bătând pământul și zornăin­du-și bănuții. Ochii Auricăi se umplură de lacrimi: de 20 de ani, nu mai fuseseră chemători pe dealurile Prelucii. Flăcăii se auziră după aceea tot mai departe, pe la porțile oamenilor și pe ulițe, chiuind și fluierând bucuroși. De-acum, vestea se întindea singură peste sate. Aurica începu din nou să coasă cu migală la gulerul cămeșii de mire. Mai erau două săptămâni până când trebuia să o dea la purtat.

Desculț prin iarbă

Ștefan și Ioana trăiau în Anglia, când s-au ho­tă­rât să se întoarcă în România și să se căsătorească. El terminase actorie și ea, sociologie. Nu știau nici ce vor face în România și nici din ce vor trăi. Înțe­le­seseră doar că dorul de casă avea să-i usuce de tot în acel deșert al "străinătățurilor", unde făcuseră "munca de jos", până la epuizare. Rădăcinile îi chemau înapoi atât de tare, încât tot ce puteau face era să cânte seara, cu ochii în lacrimi, câte un vechi cântec, învățat, cândva, de la bunici. Ștefan era ma­ramureșean de sub munte, Ioana, mai din jos, de pe Mureș. Poate de asta nu își puteau găsi un loc în lumea aceea în care, deși bani erau destui, me­rele rămâneau în pomi, pentru că oamenii și le cum­părau de la supermarket, gazonul era tăiat cu forfecuța, și toți se mirau de ce cei doi români adună măceșe din pădure, când sunt de vânzare la colț, cu două lire cutia. S-au hotărât să se întoarcă și să își recapete rădăcinile, să meargă din nou des­culți prin iarbă și să se lege cât mai tare de pă­mântul bunicilor și-al părinților. De asta și-au dorit o nuntă tradițională, cu tot ritualul ei, deși nu știau cum se face și nimeni nu mai făcuse de două de­cenii așa ceva, în Preluca, satul lui Ștefan, de la poalele sudice ale Gutâiului. Așa că au început să meargă de mână, din casă în casă, pe la bătrâni, ca să afle cum ar trebui să fie o nuntă "cum se făcea odată". Și prima pe care au în­tre­bat-o a fost bu­ni­ca Rozalia. "La nun­­ta me se făcea așe, cum nu cred că azi mai poate ca­re­va. Se făcea un cort așe, maaa­re. Cu me­se luuungi și cu bănci. Ve­neau fe­meile din sat cu câte un li­pideu și îl pu­neau la cort și se strângeau socăcițe la gătit... Și când o fo să mă ieie Petre, io am venit cu carul cu boi și în el erau puse lădoaiele cu zestrea me, pânze și țesături. Și după ce le-am arătat, mare mi­rare o fo când s-o anunțat că chiar și carul cu cei doi boi erau tăt par­te din zestre! O fo frumos la nuntă, și așe am avut nouă prunci."

Pregătirile

Așa s-au trezit Ștefan și Ioana într-o zi, cu doi oameni din sat, veniți cu coasele puse pe umăr să le cosească ograda, "că se-anunță nuntă mare". Apoi un om a venit și s-a oferit să le aducă bârnele de lemn pentru cort, iar altul i-a anunțat că "de la șase cămine cul­turale s-or strâns mesele pentru nun­tași". Și tot așa, s-au adunat și farfuriile pentru meseni și oalele pentru gătit. Și Maria, găzdoaia satului, a venit cu zece socăcițe, femei pricepute la plăcinte, sarmale și supă cu tăieței, și a început să organizeze o bu­că­tărie uriașă sub cerul liber, chiar în ograda casei. Apoi, cineva a construit un cuptor și altcineva a făcut vetrele de foc, deasupra cărora au atârnat cea­unele mari. S-au tăiat trei porci și doi viței, și din toate satele din împrejurimi, fiecare venea să ajute cu ce putea. Așa se face că în seara dinaintea nunții, în curtea din Poniță era lume multă și agitație mare, ca la cununiile împărătești. La bucătaria impro­vi­zată, socăcițele sporovăiau și lucrau cu spor. Mân­cărurile se adunau mormane pe mese, dar așa tre­buia, pentru că nu era nuntă de orășeni, la care știi câți invitați și câte "meniuri" ai. Odată strigată nun­ta în sat, puteau să vină și o sută de persoane, și cinci sute. Așa că găzdoaia se ho­tă­râse să facă bucate pentru cinci sute... chiftele, caltaboș, jumări, plă­cintă cu varză, plăcintă cu cartofi, plăcintă cu brânză, ciuperci la cuptor cu brânză, ciuperci la cuptor fără brânză, brânză de oaie, și veche și nouă, brânză de capră, caș de casă, cârnat de casă, supă de găină de casă cu tăieței de casă, făcuți pe loc de socăcițe, ciorbă, sarmale cu carne și sarmale cu ciu­perci... O întreagă car­te de bucate lăpușenești părea că se întrupase pe mesele inspectate atent de ochiul găzdoaiei! Și în timp ce fe­meile din sat aduceau lipideele pen­tru îmbrăcat cortul, cele mai fru­moase covoare ale lor, ținute bine, în vreun fund de ladă, prietenii mirilor, veniți din toate col­țurile țării, făceau fiecare ce știa: îm­brăcau în ferigă culeasă de pe dealuri stâlpii cor­tu­lui, decorau mesele, așezau farfuriile, sau ajutau un­de era ne­voie. Pe la unu noaptea, totul părea o ha­ra­­ba­bură fă­ră direcție, cu oameni care alergau în toate păr­țile, și în mijloc Lord, câinele mare, cio­bă­nesc, care pri­vea zăpăcit și fără reacție ce se în­tâm­pla în curtea lui.

"Nime-n lume nu se-înșeală/ Ca fecioru' când se-nsoară"

Mie mi-a revenit misiunea importantă de a-l aduce pe staroste la nuntă, la prima oră a dimineții. Starostele e un fel de vornic, cel ce știe exact cum trebuie să decurgă nunta, dar și oficiază fiecare moment important al ei. Am pornit de cu noapte către Baia Mare, și iată-mă în zorii zilei, urcând înapoi, spre Lăpuș, cu starostele în mașină, pe dru­mul rău și îngust ce leagă Preluca de restul lumii. Starostele era îmbrăcat în haine moroșenești, albe, largi, țesute cu model pe margini, și purta pe cap o pălărie moroșenească înaltă, de pai, după moda din josul Gutâiului. S-a prezentat simplu: Țețu, și în di­mineața aceea, cât am mers în mașină cu el ală­turi, mi-a povestit despre locurile printre care tre­­ceam, cu atâta farmec și drag, încât am avut sen­zația că, încet, încet, călătoria noastră se transformă într-o poveste: "Cândva, demult, aceste locuri nu erau locuite. Și au fost doi frați, Nechita și Florian, cărora trebuia să li se dea pământ drept răsplată pentru lupta împotriva turcilor. Și ei au cerut aceste locuri de la cine o fi împărățit pe-atunci. Li s-a dat cât puteau să înconjoare cu calul într-o zi. Se spune că atât cât este Preluca și toate satele dimprejur au înconjurat ei cu calul, de la răsărit și până la apusul soarelui. Ei și-au făcut aici prima casă din lemn de paltin și în ea prima masă, tot din lemn de paltin. Așa a luat naștere tărâmul prelu­ca­nilor." Pe măsură ce urcam, cețurile dimineții se retrăgeau din păduri. Soarele suia pe cer tot mai sus și iarba strălucea de rouă. Mirosea a fân și a flori. Se vedeau casele risipite prin acest paradis. Apoi drumul ajunge pe vârf și șerpuiește numai pe creste. Suntem deasupra norilor, deasupra lumii, și în ținutul ăsta, de o frumusețe fără sfârșit, două vieți se vor lega pentru totdeauna prin taina cununiei.
De cum am ajuns în curtea mirelui, Țețu își ia rolul în serios: "Cineva să îmi dea colacul și să umple butelca asta cu țuică!" Pregătirile nu sunt gata, găzdoaia încă își mai umflă pieptul, dând socăcițelor indicații și ordine. Dar ceva miraculos s-a întâmplat. Toți cei prezenți, invitați din cine știe ce parte a țării, toți sunt îmbrăcați în costume tradiționale! Și toți par mai luminoși și mai frumoși! În clipa când Țețu a apărut cu colacul în mână și cu butelca plină, doi ceterași au început să cânte. Nunta pornise și primul pas era să se anunțe plecarea mirelui de la părinți. Ștefan, îmbrăcat în cămașă albă, de cânepă, a apărut în pragul casei vechi de o sută de ani, făcută de bunicul său. Lângă el au venit și părinții. Cu vorbe meșteșugite, sta­ros­tele le-a vorbit în numele mirelui: le-a cerut iertare pentru toate necazurile pricinuite și apoi le-a cerut binecuvântarea. Pe rând, părinții l-au sărutat și i-au pus mâna pe creștet. Cu lacrimi în ochi, mama și-a strâns pentru ultima oară la piept fiul, ca fecior. Iar feciorul a avut voie să îmbrățișeze pentru ultima dată și să își ia ră­mas bun de la fe­tele nemăritate din jurul lui.
Așa s-a pornit alaiul de nuntă către nași, lăsându-l pe mire să meargă și să își aștepte mireasa la biserică. Ba, une­le dintre femeile sa­tu­lui, amintindu-și de nunțile din tine­re­țile lor, se apucară să strige în urma lui țâpu­ri­turi cu măs­cări: "Uiu-iu și uiu-iu! Nime-n lume nu se-nșeală, ca fe­cio­ru' când se-nsoară! Prinde patru boi la car, merge-n lume dup-amar! Uiu-iu și uiu-iu!" Nașii au așteptat alaiul, gătiți în haine tradiționale, cu horincă și prăjituri. Apoi, cu tot satul pe urmele lor, au plecat să ia mireasa. Ioana era înconjurată de druște (domnișoare de onoare, cum s-ar zice în zi­le­le noastre) lângă părinții ei, topiți de emoție, îm­bră­cată într-o superbă rochie cu motive tradiționale și coroniță de flori pe cap. Cu aerul timid și fâstâcit, părea regina dealurilor de la Preluca sau o zeiță a pădurilor, ce se hotărâse să se arate și să meargă du­pă un fecior de neam omenesc. În acele momente, dacă Ștefan ar fi spus că a în­tâlnit-o într-o noapte, dansând desculță și despletită lângă un izvor sau într-un luminiș al pădurii, nu puteai să nu îl crezi. În numele ei, starostele le-a ce­rut iertare părinților și le-a cerut binecuvântarea. Pe obrajii arși de soare ai tatălui, se rostogoleau două lacrimi. Acum, alaiul era complet și trebuia să ducă mi­reasa la bi­serică, unde aștepta mirele.

"Funia împletită în trei e mai tare"

Era la jumătatea zilei, și în capătul drumului prăfos, biserica se vedea unduind în căldura a­mie­zii. La o răscruce de drumuri, puteai ghici, între nuntași, mirele, în cămașa lui albă. Părea că Ște­fan și Ioana se vor întâlni, la pro­priu, la o răscruce de drumuri, ho­tărând apoi să meargă îm­preună pe drumul vieții. Mireasa își apucă poalele ro­chiei cu o mână și, la braț cu nașii, o porni pe acel drum, la capătul că­ruia aștepta mi­rele, să o ducă la altar. În spatele lor erau druștele mi­resei, și ele cu co­ro­nițe de flori pe cap, îmbrăcate în ii. Mirele și mireasa s-au oprit față în față, la o oarecare distanță, ca și cum mai mult nu îndrăzneau să se apropie. S-au privit lung și duios, făcându-și promisiuni știute numai de ei. Luau, amândoi, viața de la început. Brusc, femeile au început să strige din spa­tele mirelui: "Țâ­pați grâu, nu țâpați pleavă, că ni-i mi­rele de trea­bă! Țâ­pați grâu, nu țâpați orz, că ni-i mirele fru­mos!". Din ala­iul miresei s-au des­prins câte­va fe­te care au ve­nit în față și au în­ceput și ele: "Că di-i mirele frumos, nici mi­rea­sa nu-i din glod! Nu-i din pleavă de secară, că-i din grâu de primă­va­ră! Nu-i din pleavă de ovăz, că-i din grâu din cel ales!". Apoi mirele și mireasa s-au apropiat unul de altul, s-au luat de mână și au intrat pe poarta bi­sericii, ca să îl ia și pe Dumnezeu cu ei, că "funia îm­pletită în trei e mai tare". Când au ieșit din bi­serică, erau tot ei, Ștefan și Ioana, dar parcă o altă lumină se așternuse peste chipurile și zâmbetele lor. Lumea i-a îmbrățișat și i-a felicitat și cu toții s-au grăbit spre casa din Poniță unde, cu aju­torul lui Dum­nezeu și al socăcițelor, masa tre­buia să fi fost deja așternută.

Horile din astă lume

Cortul era mare, cât să poată primi mai bine de patru sute de oameni. Era făcut simplu, dintr-o structură de bârne de brad, îmbrăcate în frunze de ferigă, iar pereții nu erau altceva decât covoare țesute în culori vesele. Pe jos era iarba din curte. Mesele erau puse în șiruri lungi, cu bănci de-o parte și de alta. Pe mese, aranjate cu grijă, până în cel mai mic detaliu, erau buchete cu flori de câmp, culese de di­mineață. Dar nuntașii nu s-au putut așeza imediat. La intrarea în cort așteptau celebrele țipuritoare din Hoteni, Anuța Pop și Voichița Tepei, împreună cu "marele șef" Popicu și ceilalți ceterași din Gru­pul "Iza". S-au pus pe urat mirii, după obiceiul mo­ro­șenesc, luând câte o mână de grâu din poală și arun­când deasupra lor. Dar abia ce au început cete­rașii și zongorașii să cânte, și nuntașii s-au pus și ei pe horit și joc, chiar acolo, în fața cortului. Horinca a început să curgă și păhăruțele să fie ridicate în aer cu urări pentru miri. Oamenii au intrat după aceea în cort, și-au ales locurile pe băncuțe, în așa fel încât ultimii au intrat mirii, în aplauzele tuturor.
Erau nuntași înăuntru, dar și afară, și toți beau la horincă și închinau pentru miri și îl pomeneau pe bunicul Petre, care o făcuse la nașterea lui Ștefan și o pusese în butoaie, anume pentru nunta lui. Până spre dimineață, când petrecăreții au început să stingă horinca cu vin, Popicu și grupul lui au cântat cum se cântă doar în Maramureș, de nu poți să te oprești din joc. S-au descălțat nuntașii și au început să joace desculți în iarbă, să bată pământul cu pi­cioarele goale, în ritmurile nebunești ale cetera­șu­lui și ale toboșarului, care era chiar unul dintre nași. Și dă-i cu învârtita bătrânească, și dă-i cu în­vârtita lui Opriș, de țâpureau toți până în tăriile cerului și juca și cine nu jucase vreodată în viața lui! Și par­că în rit­mul ceterelor, toate începeau să dănțuiască în jurul mirilor - nuntașii, mesele, cortul întreg se rotea plu­tind, stelele, dealurile, toate jucau și horeau îm­pre­jurul lor.

În loc de epilog

Acum, Ștefan și Ioana sunt o familie. Li s-a ter­mi­nat luna de miere, în care au colindat România, ca să se umple de ceea ce le-a fost dor: de vorba ro­mânească, de locurile cu povești și de oamenii simpli și deschiși. Și-au umplut sufletele cu acasă și primul lucru de care se vor apuca este să își ridice o casă a lor, o casă mică, din lemn, la Preluca, unde să adune o dată pe an, într-o tabără de vară, în­dră­gos­tiții de Ma­ramureș și de tradiții vechi, românești. Să cu­leagă merele din pom și să asculte coasa în fân. Așa să le ajute Dumnezeu, ca să pot adăuga și eu, peste o sută de ani, la finalul acestui reportaj ... "Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți!"