Dar minunile Maicii Domnului sunt greu de cuprins. De-a lungul vremii, pe lângă tămăduiri, icoanele făcătoare de minuni ale Preacuratei au născut întâmplări cu totul neobișnuite, care sunt rămase prin vechi hrisoave și în povești. Există multe icoane care au plâns sau care au sângerat când au fost lovite, icoane care au vorbit sau care i-au certat pe necredincioși, supunându-i unor încercări înfricoșătoare, icoane care au strălucit cu o lumină venită din altă lume și care s-au schimbat la față, ori icoane care au călătorit singure, plecând din bisericile în care fuseseră așezate. În săptămâna aceasta a Adormirii Născătoarei de Dumnezeu, am reluat câteva povești minunate, care au făcut epocă la vremea lor.
Minunile icoanei Maicii Domnului de la Mânăstirea Neamț
Mânăstirea Neamț adăpostește de 600 de ani una dintre cele mai vechi și mai frumoase icoane făcătoare de minuni ale ortodoxiei. Pictată acum 1400 de ani, ea are o istorie care este, în sine, o adevărată minune. Tradiția spune că, în anul 35, sfinții apostoli Petru și Pavel au predicat și întemeiat o biserică în orașul Lida (astăzi Lodd, Israel). La sfințire, au rugat-o în mod special pe Maica Domnului să vină, dar Preacurata i-a trimis, înaintea ei, pe apostoli. Când cei doi au intrat în noua biserică, pe unul din pereți apăruse în chip miraculos un portret al Fecioarei Maria cu pruncul Hristos. Această icoană, nefăcută de mână omenească, a săvârșit prima sa minune în timpul împăratului Iulian Apostatul, care a ordonat să fie distrusă. Când soldații trimiși de el au încercat să curețe culorile de pe zidul unde apăruseră, chipul Măicuței și al Fiului ei s-au imprimat și mai adânc în piatră, iar icoana nu a mai putut fi ștearsă niciodată. De atunci, credincioșii au cinstit-o drept făcătoare de minuni.
Șase veacuri mai târziu, Sfântul Gherman a cerut să se picteze o copie a acestei icoane din Lida, pe care el a adus-o la Constantinopol, când a ajuns patriarh. După ce a peregrinat timp de 800 de ani, poposind chiar și în Catedrala Sfântul Petru, icoana aceasta celebră a ajuns în cele din urmă în Moldova, în anul 1400, când împăratul Manuel al II-lea Paleologul a dăruit-o domnitorului Alexandru cel Bun. De atunci, ea păzește Moldova de primejdii și stricăciuni. Parte din miracolele săvârșite de ea au fost consemnate în scris, în secolul al XIX-lea, de monahul Andronic, viețuitor al Mânăstirii Neamț.
Pedeapsa turcului
Osmanlâul venise la Mânăstirea Neamț cu treburi negustorești. Avea cu sine marfă de băcănie, pe care nădăjduia să o vândă pe bani buni, de Înălțarea Domnului, când la hramul lavrei mulțimile se tălăzuiau să asculte slujba, să se mărturisească la părinți și să se pricestuiască. În adunarea aceea pestriță de tineri și bătrâni, femei și copii, țărani și târgoveți, pelerini cuvioși și negustori coțcari, poveștile alergau repede, spuse seara la buza focurilor aprinse pe lângă căruțe. Între ele, minunile năpraznice ale icoanei Preacuratei erau spuse și răsspuse, de multe ori împodobite după iscusința fiecărui povestitor.
Turcul le-a ascultat pe toate și a găsit cu cale să le ia în râs: "Eu mă mir de socoteala voastră cea înșelată, de puteți crede în niște basne ca acestea", a spus el. Iar când un cuvios monah de-al mânăstirii l-a certat, osmanlâul l-a luat în râs. "Eu aceasta niciodată n-o să cred, cum că scândura aceasta, pre care voi o numiți Maica Domnului, poate să facă minuni, precum ziceți voi", și le-a întors spatele, dând să plece. Încrezător în puterea Născătoarei de Dumnezeu, ale cărei minuni înfricoșătoare le văzuse adeseori, părintele i-a spus turcului: "Iată, mâine au să scoată, după obicei, pre sfânta icoană, și eu voi face în toate chipurile ca dumneata, la ducerea ei, să o ții de o parte. Și dacă nu va face nicio minune, apoi vei crede cum zici".
Încăpățânat în convingerea lui, turcul s-a învoit. Iar când icoana Maicii Domnului a fost scoasă din biserică spre închinare, turcului i-a fost rânduit să o țină de-o latură. Și, spune cronica monahală, necredinciosul "punându-și cu obrăznicie mâinile pre colțul sfintei icoane, îndată, o, minunile Maicii lui Dumnezeu, i s-au lipit mâinile de icoană așa de tare, întrucât se părea că ar fi fost crescute de acolo! Și răpindu-se icoana în văzduh, împreună cu turcul, a început a-l izbi de toate zidurile mânăstirii, până când omul a leșinat. Iar norodul, văzând aceasta, striga la mult ceas: «Doamne miluiește!» și «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pre noi!». Și atât de tare leșinase din acea bătaie turcul, încât rămăsese ca un mort. Apoi, iarăși s-a pogorât icoana în mâinile creștinilor, iar turcului, dezlipindu-i-se mâinile, a căzut ca un mort jos."
Cronica ne mai spune că turcul nu a murit. Și-a revenit în simțiri și, de rușine, a plecat noaptea din mânăstire pe furiș. Nimeni nu mai știe ce s-a ales de el, dar miracolul a rămas consemnat în scris, spre povățuirea creștinilor.
Curățirea minunată
S-a întâmplat în anul 1821, pe vremea Eteriei, când părinții Mânăstirii Neamț s-au temut de turcii care se luptau cu voluntarii înrolați în armata lui Alexandru Ipsilanti. Vremurile fiind tulburi, otomanii puteau da năvală oricând să ocupe mânăstirea, ca să-i jefuiască odoarele, așa că starețul Ilarie s-a sfătuit cu câțiva monahi înduhovniciți, apoi au luat-o pe Maica Domnului și sfintele vase ale altarului și le-au îngropat într-o poiană de pe Muntele Rusu, pe locul în care acum se află Schitul Icoana Veche. După ce zavistia a trecut, părinții au urcat muntele și au dezgropat odoarele, apoi au luat sfânta icoană și au plecat către mânăstire. Iată însă că au ajuns doar până la buza pădurii pentru că, în clipa când jos, în lavră, începea slujba liturghiei, icoana făcătoare de minuni "s-a înnegrit și s-a schimbat, întunecându-se cu totul fața Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, întrucât nicidecum nu se cunoștea. Și foarte s-au îngrozit, înfricoșându-se părinții acei ce au ascuns-o și au rămas ca niște morți de spaimă. Și plângeau și se tânguiau, socotind că poate acolo, în pământ, unde a fost ascunsă, s-a vătămat și s-a stricat și nu se pricepeau ce să facă." De spaimă și durere s-a strâns tot soborul, cu starețul în frunte, cu cântări și tămâieri, și au ieșit în alai s-o întâmpine pe Maica Domnului. Iar monahul Andronic scrie că atunci când a ajuns la ea toată procesiunea "O, minune!, îndată a început fața Maicii Domnului a se lumina, mai întâi la obraz, în partea din dreapta, apoi și toată fața i s-a rumenit, făcându-se mai luminoasă decât era mai înainte, întrucât strălucea cu nespusă lumină, ca și cum ar fi fost vie."
Un miracol aghiorit
În Sfântul Munte Athos, la Mânăstirea Vatoped, există o icoană cu o înfățișare neobișnuită. Pruncul Hristos, care de obicei binecuvântează lumea cu mâna dreaptă, ține palma îndreptată spre gura Maicii Domnului, de parcă ar dori să i-o acopere. Preacurata, încercând să-l împiedice, îl prinde de mânuță cu mâna ei dreaptă și rămân așa, într-o scenă împietrită și totuși vie, stranie, dacă e să o comparăm cu alte reprezentări ale Preasfintei.
Istoria spune că pe 21 ianuarie 1320, când stareț al lavrei Vatopedu era un anume părinte Ghenadie, s-a petrecut un mare miracol. Potrivit tradiției Sfântului Munte, cheile fiecărei mânăstiri sunt păstrate în fața icoanei Maicii Domnului, care este considerată stareța și ocrotitoarea fiecărei lavre aghiorite. Rânduiala cere ca porțile să fie deschise la răsăritul soarelui și să fie închise apoi la apus. În acea dimineață de 21 ianuarie, când starețul Ghenadie a mers să ia cheile mânăstirii de la icoana Maicii Domnului, ea a vorbit ca și cum ar fi fost vie, spunându-i - "Astăzi nu deschideți porțile mânăstirii, pentru că vor năvăli pirații!" În aceeași clipă, a prins viață și pruncul Hristos, care a dus mâna la gura Măicuței și i-a zis - "Nu, Maica Mea, nu-i înștiința pe călugări, căci li se cuvine această ispită, pentru că au căzut în nepurtare de grijă!" Dar Măicuța nu a tăcut. Cu îndrăzneala pe care numai ea o are către Fiul lui Dumnezeu, a prins mânuța acestuia, coborând-o de la gura ei, iar apoi i-a grăit starețului de încă trei ori, avertizându-l să nu deschidă porțile. Apoi, Maica și Pruncul ei au încremenit, ținându-se de mână, în aceeași poziție.
Când călugării Mânăstirii Vatopedu au urcat pe ziduri, au văzut că Preasfânta avea dreptate. Ascunși printre ierburile și tufișurile din preajma lavrei, mai mulți pirați așteptau să dea năvală pentru a jefui sfintele odoare. Aveau nevoie doar ca poarta masivă a mânăstirii să fie deschisă, după obicei, la răsărit. Nu s-a întâmplat, și de atunci, această icoană a Maicii Domnului poartă numele de Paramythia, adică Mângâietoarea, și săvârșește nenumărate minuni printre creștini. Ar mai fi de spus că îmbrăcămintea de argint a icoanei a fost făurită la Mânăstirea Golia din Iași, pe cheltuiala unor boieri moldoveni. Încă un semn al iubirii pe care românii au avut-o și o au de veacuri pentru Măicuța Domnului și pentru Sfântul Munte al Athosului.