Minunile uitate ale Maicii Domnului

Cristian Curte
Când ne gândim la miracole, cel mai adesea ne trec prin minte felurite vindecări de boli grele.

Dar minunile Maicii Domnului sunt greu de cuprins. De-a lungul vremii, pe lângă tămă­duiri, icoanele făcătoare de minuni ale Preacuratei au născut întâmplări cu totul neobișnuite, care sunt ră­ma­se prin vechi hrisoave și în povești. Există multe icoane care au plâns sau care au sângerat când au fost lovite, icoa­ne care au vorbit sau care i-au certat pe necredin­cioși, su­punându-i unor încercări înfricoșătoare, icoa­ne care au strălucit cu o lumină venită din altă lume și care s-au schimbat la față, ori icoane care au călătorit sin­gure, plecând din bisericile în care fuseseră așezate. În săptămâna aceasta a Adormirii Născătoarei de Dum­nezeu, am reluat câteva povești minunate, care au făcut epocă la vremea lor.

Minunile icoanei Maicii Domnului de la Mânăstirea Neamț

Mânăstirea Neamț adăpostește de 600 de ani una dintre cele mai vechi și mai frumoase icoane făcătoare de minuni ale ortodoxiei. Pictată acum 1400 de ani, ea are o istorie care este, în sine, o adevărată minune. Tra­diția spune că, în anul 35, sfinții apostoli Petru și Pavel au predicat și întemeiat o biserică în orașul Lida (astăzi Lodd, Israel). La sfințire, au rugat-o în mod spe­cial pe Maica Domnului să vină, dar Preacurata i-a trimis, îna­intea ei, pe apostoli. Când cei doi au intrat în noua bise­rică, pe unul din pereți apăruse în chip mira­culos un portret al Fecioarei Maria cu pruncul Hristos. Această icoană, nefăcută de mână omenească, a săvâr­șit prima sa minune în timpul împăratului Iulian Apos­tatul, care a ordonat să fie distrusă. Când soldații trimiși de el au încercat să curețe culorile de pe zidul unde apăruseră, chipul Măicuței și al Fiului ei s-au imprimat și mai adânc în piatră, iar icoana nu a mai putut fi ștearsă niciodată. De atunci, credincioșii au cinstit-o drept făcătoare de minuni.
Șase veacuri mai târziu, Sfântul Gherman a cerut să se picteze o copie a acestei icoane din Lida, pe care el a adus-o la Constanti­no­pol, când a ajuns patriarh. După ce a peregrinat timp de 800 de ani, poposind chiar și în Catedrala Sfân­tul Petru, icoana aceasta celebră a ajuns în cele din urmă în Moldova, în anul 1400, când împăratul Ma­nuel al II-lea Paleologul a dăruit-o domnitorului Ale­xan­dru cel Bun. De atunci, ea pă­zește Moldova de pri­mejdii și stricăciuni. Parte din mi­racolele săvârșite de ea au fost consemnate în scris, în secolul al XIX-lea, de mo­na­hul Andronic, viețuitor al Mâ­năstirii Neamț.

Pedeapsa turcului

Osmanlâul venise la Mâ­năs­­ti­rea Neamț cu treburi ne­gus­to­rești. Avea cu sine marfă de bă­că­nie, pe care nădăjduia să o vân­dă pe bani buni, de Înăl­țarea Domnului, când la hra­mul la­vrei mulțimile se tălă­zuiau să as­culte slujba, să se mărturi­seas­că la părinți și să se prices­tuiască. În adunarea aceea pes­triță de tineri și bă­trâni, femei și copii, țărani și târ­go­veți, pelerini cuvioși și negustori coțcari, poveștile alergau repede, spuse seara la buza focurilor aprinse pe lângă căruțe. Între ele, minunile năpraznice ale icoanei Preacuratei erau spuse și răsspuse, de multe ori îm­po­dobite după iscu­sința fiecărui povestitor.
Turcul le-a ascultat pe toate și a găsit cu cale să le ia în râs: "Eu mă mir de socoteala voastră cea înșelată, de puteți crede în niște basne ca acestea", a spus el. Iar când un cuvios monah de-al mânăstirii l-a certat, os­man­lâul l-a luat în râs. "Eu aceasta niciodată n-o să cred, cum că scândura aceasta, pre care voi o numiți Maica Domnului, poate să facă minuni, precum ziceți voi", și le-a întors spatele, dând să plece. Încrezător în puterea Născătoarei de Dumnezeu, ale cărei minuni înfricoșătoare le văzuse adeseori, părintele i-a spus tur­cului: "Iată, mâine au să scoată, după obicei, pre sfân­ta icoană, și eu voi face în toate chipurile ca dumneata, la ducerea ei, să o ții de o parte. Și dacă nu va face nicio minune, apoi vei crede cum zici".
Încăpățânat în convingerea lui, turcul s-a învoit. Iar când icoana Maicii Domnului a fost scoasă din biserică spre închinare, turcului i-a fost rânduit să o țină de-o la­tură. Și, spune cronica monahală, necredinciosul "pu­nându-și cu obrăznicie mâinile pre colțul sfintei icoa­ne, îndată, o, minunile Maicii lui Dumnezeu, i s-au lipit mâinile de icoană așa de tare, întrucât se părea că ar fi fost crescute de acolo! Și răpindu-se icoana în văz­duh, împreună cu turcul, a început a-l izbi de toate zi­du­rile mânăstirii, până când omul a leșinat. Iar noro­dul, văzând aceasta, striga la mult ceas: «Doamne mi­lu­iește!» și «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mân­­­tuiește-ne pre noi!». Și atât de tare leșinase din acea bătaie turcul, încât rămăsese ca un mort. Apoi, iarăși s-a pogorât icoana în mâinile creștinilor, iar tur­cului, dezlipindu-i-se mâinile, a căzut ca un mort jos."
Cronica ne mai spune că turcul nu a murit. Și-a re­venit în simțiri și, de rușine, a plecat noaptea din mâ­năs­tire pe furiș. Nimeni nu mai știe ce s-a ales de el, dar miracolul a rămas consemnat în scris, spre povă­țuirea creștinilor.

Curățirea minunată

S-a întâmplat în anul 1821, pe vremea Eteriei, când părinții Mânăstirii Neamț s-au temut de turcii care se lup­tau cu voluntarii înrolați în armata lui Alexandru Ipsilanti. Vremurile fiind tulburi, otomanii puteau da năvală oricând să ocupe mânăstirea, ca să-i jefuiască odoarele, așa că starețul Ilarie s-a sfătuit cu câțiva mo­nahi înduhovniciți, apoi au luat-o pe Maica Dom­nului și sfintele vase ale altarului și le-au îngropat într-o poiană de pe Muntele Rusu, pe locul în care acum se află Schitul Icoana Veche. După ce zavistia a trecut, pă­­rinții au urcat muntele și au dezgropat odoarele, apoi au luat sfânta icoană și au plecat către mânăstire. Iată însă că au ajuns doar până la buza pădurii pentru că, în clipa când jos, în lavră, începea slujba liturghiei, icoana făcătoare de minuni "s-a înnegrit și s-a schimbat, întu­necându-se cu totul fața Preacuratei Maicii lui Dumne­zeu, întrucât nicidecum nu se cunoștea. Și foarte s-au îngrozit, înfricoșându-se părinții acei ce au ascuns-o și au rămas ca niște morți de spaimă. Și plângeau și se tânguiau, socotind că poate acolo, în pământ, unde a fost ascunsă, s-a vătămat și s-a stricat și nu se price­peau ce să facă." De spaimă și durere s-a strâns tot so­borul, cu starețul în frunte, cu cântări și tămâieri, și au ieșit în alai s-o întâmpine pe Maica Domnului. Iar mo­nahul Andronic scrie că atunci când a ajuns la ea toa­tă procesiunea "O, mi­nune!, îndată a început fața Maicii Domnului a se lumina, mai întâi la o­braz, în partea din dreap­ta, apoi și toată fața i s-a rumenit, făcându-se mai luminoasă decât era mai înainte, întrucât stră­lucea cu nespusă lumină, ca și cum ar fi fost vie."

Un miracol aghiorit

În Sfântul Munte Athos, la Mânăstirea Va­toped, există o icoană cu o înfă­ți­șare neobișnuită. Pruncul Hristos, care de obicei bi­ne­cuvântează lumea cu mâ­­­na dreaptă, ține palma îndrep­tată spre gura Mai­cii Domnu­lui, de parcă ar dori să i-o aco­pere. Prea­cu­rata, încercând să-l îm­piedice, îl prin­­de de mâ­nuță cu mâna ei dreap­tă și rămân așa, într-o sce­­­nă împie­trită și totuși vie, stra­nie, dacă e să o comparăm cu alte re­pre­zentări ale Preasfin­tei.
Istoria spune că pe 21 ia­nua­rie 1320, când stareț al la­vrei Vatopedu era un anu­me pă­­rinte Ghenadie, s-a petrecut un mare miracol. Po­trivit tra­di­ției Sfântului Munte, cheile fie­cărei mânăstiri sunt păstrate în fața icoanei Maicii Dom­nului, care este con­siderată stareța și ocrotitoarea fiecărei lavre aghio­rite. Rânduiala cere ca porțile să fie deschise la răsăritul soa­relui și să fie închise apoi la apus. În acea dimineață de 21 ianuarie, când starețul Ghenadie a mers să ia cheile mânăstirii de la icoana Mai­cii Domnului, ea a vorbit ca și cum ar fi fost vie, spunându-i - "Astăzi nu deschideți porțile mânăstirii, pentru că vor năvăli pira­ții!" În aceeași clipă, a prins viață și pruncul Hris­tos, care a dus mâna la gura Măicu­ței și i-a zis - "Nu, Mai­ca Mea, nu-i în­știința pe călu­gări, căci li se cuvine aceas­tă ispită, pen­tru că au căzut în nepurtare de gri­jă!" Dar Măicuța nu a tăcut. Cu îndrăzneala pe care numai ea o are către Fiul lui Dum­ne­zeu, a prins mânuța acestuia, cobo­rând-o de la gura ei, iar apoi i-a grăit sta­rețului de încă trei ori, avertizân­du-l să nu deschidă porțile. Apoi, Mai­ca și Pruncul ei au încremenit, ținân­du-se de mână, în aceeași poziție.
Când călugării Mânăstirii Vatopedu au urcat pe ziduri, au văzut că Preasfânta avea dreptate. Ascunși printre ierburile și tufișurile din preajma lavrei, mai mulți pirați așteptau să dea năvală pentru a jefui sfintele odoare. Aveau nevoie doar ca poarta masivă a mânăs­tirii să fie deschisă, după obicei, la răsărit. Nu s-a în­tâm­plat, și de atunci, această icoană a Maicii Domnului poartă numele de Paramythia, adică Mângâietoarea, și săvârșește nenumărate minuni printre creștini. Ar mai fi de spus că îmbrăcămintea de argint a icoanei a fost fău­­rită la Mânăstirea Golia din Iași, pe cheltuiala unor boieri moldoveni. Încă un semn al iubirii pe care româ­nii au avut-o și o au de veacuri pentru Măicuța Domnu­lui și pentru Sfântul Munte al Athosului.