Minunile Maicii Domnului

- "Nu lăsa, Măicuţă/ Să pierim pe cale/ Că noi suntem fiii/ Lacrimilor tale" -

Noi, românii, îi spunem simplu, din inimă, cu o duioşie pe care nu o are niciun popor creştin, "Măicuţa". Nu "Prea Sfânta" (Pa­naghia), ca grecii, nici "Fecioara", cum îi zic creştinii apuseni. Din rugăciunile fără număr pe care le-am rostit în faţa icoanelor ei, nerămase, vreodată, fără răspuns, am înţeles că ne iubeşte şi ne ocroteşte la fel ca o mamă, că ne putem rezema capul de pieptul ei aşteptând alinare. În zilele acestea, când mii de oameni se îndreaptă către bisericile şi mânăstirile care-i poartă hramul, ţăranii din Ardeal merg pe cale cântând: "Am venit Măi­cuţă / Să te mai vedem / Să-ţi spu­nem necazul / Care-l mai avem. / Nu lăsa Măicuţă / Să pierim pe cale / Că noi suntem fiii / Lacri­mi­lor tale." Nimeni nu ne pătrunde inima ca Măicuţa lui Dumnezeu. Când se apropie de sufletul tău simţi prezenţa ei nevăzută, caldă, învăluitoare, delicată şi totodată puternică, dătătoare de curaj şi nă­dejde, ştii că dacă te apără ea, relele se risipesc ca fumul. Nu sunt simple vorbe. De-a lungul timpului, lucra­rea Maicii Domnului s-a vădit ne­contenit în viaţa credincioşilor. Cu ani în urmă, părintele Sofian Bo­ghiu de la Mâ­năs­tirea Antim mi-a povestit o întâm­plare din temni­ţele comuniste, ca să-mi vădească pu­te­rea Născă­toa­rei de Dumnezeu. Era vorba de un tânăr pe care pă­rin­tele îl cunoscuse personal şi care nimerise în ghearele torţionarilor. Fusese bătut cu săl­băticie în anchete, ca să-i toarne pe cei de un crez cu el, dar el rezistase. La un moment dat, a simţit însă că puterile sufletului îi slăbesc şi că nu mai putea răb­da chinurile, aşa că i-a strigat, deznădăjduit, Maicii Domnului, să-l ajute şi să fie cruţat. Ca prin minune, călăii au încetat tortura. Fecioara Maria cea grabnic ajutătoare (cum o supranumim în ortodoxie) îi sărise în apărare, îmblânzind inimile unor oameni care nu aveau niciun Dumnezeu.
Istorioara aceasta scurtă e în măsură să ne spună, în puţine cuvinte, ceea ce ştie orice român. Că de la Mai­ca Domnului nu pleci niciodată fără răspuns. Mărturie stau nenumăratele minuni făcute prin sfin­tele ei icoane în toată ţara. Nu degeaba România este supranumită Grădina Maicii Domnului. Nu pentru că noi am fi mai vrednici decât celelalte neamuri de creştini. Păcate avem şi noi, fără număr, dar avem, în acelaşi timp, multă credinţă în puterea de mijlocitoare a Maicii pe lângă Fiul ei. Maica Domnului răspunde întotdeauna. S-au scris cărţi întregi despre icoanele ei făcătoare de minuni, adăpostite în bisericile româneşti. Icoane care au plâns sau care au sângerat, spintecate de necre­dincioşi, icoane care nu au ars, deşi bise­ricile în care erau s-au făcut scrum, icoane care au tămăduit boli sau care le-au dat copii, părinţilor lipsiţi de această împlinire. Sunt, toate, semne văzute ale prezenţei nevăzute a Măicuţei printre noi, cei care ne-am lipit sufletul şi speranţa de ea.

Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului

Zilele acestea, zeci de mii de pelerini curg în Ro­mânia spre mânăstirile şi schiturile care au drept hram Adormirea Maicii Domnului. O sărbătoare foarte iubită, poate cea mai importantă pentru noi după Paşte şi Crăciun. Ca să o înţele­gem, ar trebui să coborâm pe firul timpului, până la Pogorârea Duhului Sfânt peste Sfinţii Apostoli. Atunci ei au primit o putere pe care nu o avu­seseră pe când Hristos trăia pe pământ. Odată cu Duhul Sfânt, Domnul li se mutase în inimă. Pentru totdeauna. Arşi de flacăra aceasta primită de Sus, ei au pornit în toate colţurile lumii, să ducă tuturor oamenilor vestea Învierii. Iar Maica Domnului le-a fost mereu sprijin şi întărire. Ea trăise "altfel" Moartea şi Învierea lui Hristos. Le trăise ca mamă. În doar câteva zile îşi văzuse Fiul răstignit fără milă, umilit şi ucis, pe Crucea lângă care ea plân­gea. Maria a murit împreună cu Hris­tos, pe Golgota. Iar când Fiul ei s-a ri­di­cat din morţi, minunea aceea plină de lumina lui Dum­ne­zeu a încărcat-o de pace şi bu­curie. Apostolii se vor fi îndoit, ba chiar au tăgăduit mărturia fe­mei­­lor mironosiţe, dar ea era si­gu­ră: Iisus urcase la Tatăl Său. Şi din clipa aceea, a Învierii (aşa întă­reşte şi Tradiţia), Maica lui Hris­tos i-a luat sub ocrotirea ei duhov­nicească şi pe apostoli. Le-a fost Maică, luând, în­tr-un fel, locul Fiului ei. Iar apostolii au ascul­tat-o şi cin­stit-o, în frunte cu Ioan, care a şi luat-o acasă, la bătrâne­ţe. Iar Prea Curata a fost nedezlipită de cel mai tânăr apostol, însoţindu-l în toate călătoriile sale misionare.

"Fiul şi Domnul tău te cheamă"

S-au despărţit numai către sfârşitul vieţii Prea Sfintei, când ea se apropia de 80 de ani. Atunci s-a întors la Ieru­salim mergând des la Mormântul Sfânt al Mântuitorului pentru a se ruga. Adesea, dimineţile o găseau acolo, pe lespedea rece, pe care ea o încălzea cu lacrimile dorului ei. Şi-o va fi întristat şi prigoana la care iudeii şi mai marii templului îi supuneau pe creştini, bătându-i, aruncân­du-i în temniţe sau ucigându-i cu pietre, ca pe nişte apostaţi. Într-un astfel de ceas i-a vorbit Gavriil, ar­han­ghelul luminii şi solul lumii de dincolo de noi, cel care îi vestise şi Întruparea Fiului lui Dumnezeu - "Fiul şi Domnul tău te cheamă. Îţi porunceşte să laşi această lume şi să urci în sălaşele cereşti, ca să fii alături de El, în viaţa veşnică şi fără sfârşit!"
Când Mariei i s-a apropiat ceasul plecării, Mântui­torul i-a adus pe toţi apostolii la Ierusalim, afară de Toma. Au venit în chip minunat, căci Domnul, după Înviere, îi dezlegase de multe din legile firii omeneşti. Tradiţia spune că, văzându-i adunaţi în jurul ei, Măi­cu­ţa s-a cufundat în rugăciune şi că atunci toată chilia ei s-a umplut de lumină. În harul acela, care le covâr­şea sufletele cu iubire şi bucurie, i-au putut vedea, cu ochii inimii, pe marii prooroci ai lui Israel. La sfârşit li s-a arătat, strălucitor ca fulgerul, Hristos însuşi. Le-a spus - "Pace vouă!", aşa cum îi salutase mereu după Înviere, apoi i-a binecuvântat. Când şi-au reve­nit în simţiri, trupul Prea Curatei era neînsufleţit. L-au îngropat cu durere într-un mormânt de piatră, aşa cum erau cele mai multe din preajma Ierusalimului.
Trei zile mai târziu, a ajuns în cetatea sfântă şi Toma. Îndurerat că nu apucase să-i dea Măicuţei săru­tarea cea de pe urmă, i-a înduplecat pe apostoli să-i prăvale piatra de pe mormânt, ca să o mai vadă pentru ultima oară. Dar, când au intrat înăuntru, nu au mai găsit nimic. Borta rece de piatră era goală... O singură mărturie lăsase Maica Domnului înainte de a se fi ridicat la cer, cu trup cu tot - brâul ei, cu care fusese încinsă în ultima parte a vieţii. Şi de atunci, de două mii de ani, brâul acesta, cusut chiar de mâinile ei, este unica mărturie a trecerii ei prin această lume. Trupul ei stă alături de cel al Fiului lui Dumnezeu. Prin El şi alături de El, Domnul Slavei, rugăciunile către Măi­cuţa au mereu rod. Şi fac minuni, dacă sunt spuse cu credinţă. Minuni ca cele pe care le-am cules aici, pen­tru dumneavoastră. Minuni mari, de ieri şi de azi. Izvorul lor n-a secat niciodată.

Două minuni ale Maicii Domnului

Fetiţa de la etajul patru
Era pe atunci o mogâldeaţă de fetiţă. Împlinise de acum patru ani, iar în dimineaţa aceea, de îndată ce a coborât din pat, a străbătut în goană cele două camere ale apartamentului lor micuţ, de la etajul patru. Dar casa era goală, iar ea era singură cuc... Şi atunci, inima ei de copil obişnuit să-şi simtă părinţii mereu aproape, i s-a strâns măcinată de sentimentul acela de frică pe care numai pruncii îl au - că sunt singuri, că au fost părăsiţi, că nu mai e nimeni să-i apere. Nu avea de unde să ştie că părinţii plecaseră în dimineaţa aceea până la piaţă, ca să-i cumpere fructele ei preferate, cireşe, pe care îi plăcea să şi le atârne şi după urechi. Se simţea abandonată, trebuia să facă ceva. Repede. Pe loc. Dacă uşa era încuiată pe dinafară, singura cale să plece după părinţi era geamul. Da, avea să sară până jos! Ce mare lucru patru etaje? Aşa că s-a urcat pe fereastra de la bucătărie, a trecut peste cutia de lemn pentru flori şi apoi s-a lăsat, uşor, cu picioarele bălăngănindu-se în gol. Atunci a fulgerat-o un gând - dacă nu o să cadă în picioare, ce o să se facă? Mai bine să se întoarcă... Îşi aminteşte şi acum lemnul ud de ploaie al cutiei din faţa geamului. Cum a încercat să se caţere pe el ca să reintre în casă şi cum picioruşele i-au alunecat. A zburat atunci în gol, cale de patru etaje. Sârmele de rufe ale vecinului de sub ei au frâ­nat-o puţin şi a căzut în grădina de la parterul blocului, cu partea de sus a trupului pe pământ, iar cu partea de la picioare în jos direct pe beton. Şi-a pierdut cunoş­tinţa. Coincidenţă sau pronie, un vecin tăiase chiar cu o zi înainte gardul de sârmă ghimpată care despărţea grădina de trotuar. Dacă gardul ar mai fi fost acolo, trupul i-ar fi fost despicat în două.
Au urmat drumul la spi­tal, de care nu a avut habar, şi camera aceea albă, în care s-a trezit înconjurată de oameni care se învârteau în jurul ei, cu părinţii pri­vind-o îngroziţi. Doctorii i-au făcut multe analize, mi­raţi că încă trăia şi că trupuşorul ei era întreg şi nevătămat, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Un singur semn avea pe talpa piciorului drept, o zgârie­tură în formă de potcoavă. Trei zile au ţinut-o pe per­fu­zii. Îşi aducea aminte cum se ruga de mama ei să-i dea "măcar o roşică şi un biscuite." Dar mama nu îndrăznea să treacă peste cuvântul doctorilor, iar ea a avut de răbdat o foame cumplită. La finalul anali­zelor şi al spitalizării, care a durat zece zile, medicul le-a spus uluit: "Daţi slavă lui Dumnezeu, pen­tru că aceasta e o minune dum­ne­zeiască. Eu, ca doctor, n-am facut nimic, mă simt neputincios în faţa măreţiei divine. Duceţi-vă şi multumiţi-I lui Dumnezeu... Ase­menea cazuri sunt de unu la un milion".
Şi chiar fuse­se o minune. Una mare şi greu de povestit de către ea, o fetiţă de numai patru anişori. Dar de spus, le spusese părinţilor, aşa cum se price­puse. Că atunci când cădea, în aer, lângă ea, apăruse din senin o Doamnă. Era luminoasă, înveştmântată toată în alb, iar pe braţul stâng ţinea un Prunc foarte micuţ. Îşi aminteşte că cei doi erau învăluiţi în lumină şi că o căldură neobişnuită izvora din ei. Doamna a prins-o de braţul drept, apoi a lăsat-o uşurel pe pământ şi, la urmă, s-a ridicat la cer, învăluită în lumină. Apoi a adormit şi s-a trezit la spital.
La început, părinţilor le-a venit greu să creadă povestea cu Doamna. Credeau că fetiţa lor se lovise la cap şi aiura, dar când au văzut că analizele confirmau că trupul ei e întreg şi nevătămat, cu tot cu organele interne, au înţeles lucrarea pe care Dumnezeu o săvârşise. Iar când au intrat toţi trei într-o biserică, iar copila le-a arătat-o pe Doamna care o ajutase şi care acum străjuia la dreapta altarului, într-o icoană mare şi aurită, au înţeles că Prea Curata le veghease copila şi zbu­rase alături de ea, cale de patru etaje.

Minunea Pantanassei
Avea cancer. Aşa spunea doctorul, un chirurg respectabil. Cancer la sân de gradul doi. "Cu noroc poate fi doar de gra­dul I". Cu noroc... Atunci cerul s-a prăbuşit. Daniela avea doi copii, care fuseseră alăptaţi până târziu. După prima alăptare, la unul dintre sâni îi apăruse un nodul. Nu era dureros, aşa că nu i-a dat nicio atenţie. Au trecut patru ani, iar locul acela s-a înroşit şi a început să o jeneze, aşa că a mers la doctor. I s-a recomandat o ecografie mamară, care a aruncat-o în umbra cancerului.
Patru ani stătuse cu boala în ea, iar acum, când medicul îi pusese diag­nos­­ticul, timpul se derula cu repezi­ciune. Viaţa care părea să i se aştearnă înainte îi rămăsese, de acum, în urmă. În faţă mai era doar un sâmbure de frică şi durere. Buletinul de trecere în lumea canceroşilor, paşaportul ei spre o lume a umbrelor, care se zbat între aici şi dincolo, vorbea în cuvinte de nedes­luşit - "formaţiune neomo­genă, hipoecogenă, intens vascularizată, cu semnal vas­­cular prezent şi perile­zio­nal, dimensiuni: 13/9/11.5 mm." În milimetrii aceia i se strânsese tot urâtul din corp. Un rău minuscul, care acum ameninţa să o cuprindă cu totul.
S-a programat la un con­sult la oncolog în aceeaşi zi în care, teribilă coincidenţă, soţul ei, Mircea, a plecat spre Sfântul Munte. Zdrobit de confirmarea diagnosticu­lui, el a vrut să se întoarcă din drum, dar, de vreme ce singura nădejde era la Dum­nezeu, a trecut, în cele din urmă graniţa. Se îndrepta spre Mânăstirea Vatoped, un­de urma să par­ticipe la Praz­ni­cul Adormirii Mai­cii Domnu­lui. În poarta ma­rii lavre aghiorite s-a întâlnit chiar cu stareţul Efrem. Rupt pe dinăun­tru, i-a căzut la pi­cioare, ameste­când cuvinte în română, engleză şi italiană, încer­când să-i spună de boala soţiei. Bătrânul egumen l-a liniştit, apoi l-a îndrumat spre icoana Maicii Domnului Pantanassa, cunoscută tutu­ror pelerinilor care trec pe la Vatoped, ca mare vinde­cătoare de cancer. În faţa ei bărbatul a făcut o pro­misiune - dacă soţia lui se va vindeca va plăti un pic­tor să facă o copie a minunatei icoane, pentru a o dona unui sfânt lăcaş din România. Dacă se va petrece un miracol... Apoi a stat la privegherea praznicului Ador­mirii, care acolo, în Sfântul Munte, ţine mai bine de zece ceasuri. Zece ceasuri în care s-a rugat cu inima zdrobită de durere. Când s-a întors în ţară, în suflet îi încolţise deja o mare nădejde. Părinţii de la Vatoped îi dăduseră trei ţesături în formă de brâu, ţinute pe racla în care se adăposteşte Sfântul Brâu purtat în ultimii ani ai vieţii de Maica Domnului. Mai primise şi o sticluţă cu untdelemn, pentru sânul bolnav al soţiei lui. Leacuri ale credinţei, mai puternice decât orice medicament.
La plecarea din Vatoped stareţul Efrem l-a sfătuit pe român să meargă degrabă cu soţia la operaţie. Cei doi i-au urmat sfatul. Întrebat dacă mai există vreo şansă ca nodulul să nu fie o tumoră, oncologul a răs­puns ferm că, în toată cariera lui, nu a văzut vreun diagnostic de acest fel infirmat.
Când a venit ziua operaţiei, Mircea a mers la Bise­rica Rusă, unde se află o copie a Pantanassei, adusă chiar din Sfântul Munte. Preţ de două ceasuri a stat în genunchi şi s-a rugat. A fost "un strigăt din toată fiinţa mea, pentru soţie şi pentru împlinirea voii lui Dumnezeu în casa noastră." Când a revenit la spital, operaţia începuse. A aşteptat cu inima cât un purice, iar când uşa de la reanimare s-a deschis, a alergat la doctor. Cuvintele au căzut peste el ca un fulger: "Soţia dumneavoastră este bine! Nu are cancer, a dispărut orice urmă! A fost prelevată în timpul operaţiei o mostră de ţesut şi transmisă de urgenţă cu un echipaj mobil către laboratorul de oncologie de la Fundeni, care, în 30 de minute, a analizat şi a emis un buletin prin care atestă că nu este urmă de cancer."
Încremenit, cumva, de vestea primită, Mircea a mers în sala de reanimare: "Am ajuns la patul ei şi, sărutând-o, i-am spus că Maica Domnului a avut milă de noi, prin icoana sa făcătoare de minuni - Pantanassa. Conform procedurii, urma să i se extirpe tot sânul, iar asistentele şi şefa de gardă erau pregă­tite să intervină imediat ce ea se trezea, pentru a-i acorda asistenţă emoţională. Nu a mai fost nevoie. Când s-a trezit din anestezie, foarte multe dintre asis­tente au venit la ea s-o întrebe ce a făcut, ce tratament a luat de a scăpat. Nu s-a mai văzut niciodată în clinica aceea un caz de genul acesta. De regulă, femeilor li se extirpă sânul sau chiar sânii."

***

Istoria de mai sus are şi un epilog. Dacă mergeţi vreodată la Mânăstirea Şinca Nouă de lângă Făgăraş, vă veţi putea închina copiei icoanei Maicii Domnului Pantanassa din Vatoped, pe care Mircea a dăruit-o drept mulţumire pentru izbăvirea soţiei sale.


(Mulţumim site-urilor pemptousia.ro si cuvantul-ortodox.ro care, de ani de zile, culeg şi răspândesc printre oameni, minunile săvârşite de Maica Dom­nului.)