Noi, românii, îi spunem simplu, din inimă, cu o duioșie pe care nu o are niciun popor creștin, "Măicuța". Nu "Prea Sfânta" (Panaghia), ca grecii, nici "Fecioara", cum îi zic creștinii apuseni. Din rugăciunile fără număr pe care le-am rostit în fața icoanelor ei, nerămase, vreodată, fără răspuns, am înțeles că ne iubește și ne ocrotește la fel ca o mamă, că ne putem rezema capul de pieptul ei așteptând alinare. În zilele acestea, când mii de oameni se îndreaptă către bisericile și mânăstirile care-i poartă hramul, țăranii din Ardeal merg pe cale cântând: "Am venit Măicuță / Să te mai vedem / Să-ți spunem necazul / Care-l mai avem. / Nu lăsa Măicuță / Să pierim pe cale / Că noi suntem fiii / Lacrimilor tale." Nimeni nu ne pătrunde inima ca Măicuța lui Dumnezeu. Când se apropie de sufletul tău simți prezența ei nevăzută, caldă, învăluitoare, delicată și totodată puternică, dătătoare de curaj și nădejde, știi că dacă te apără ea, relele se risipesc ca fumul. Nu sunt simple vorbe. De-a lungul timpului, lucrarea Maicii Domnului s-a vădit necontenit în viața credincioșilor. Cu ani în urmă, părintele Sofian Boghiu de la Mânăstirea Antim mi-a povestit o întâmplare din temnițele comuniste, ca să-mi vădească puterea Născătoarei de Dumnezeu. Era vorba de un tânăr pe care părintele îl cunoscuse personal și care nimerise în ghearele torționarilor. Fusese bătut cu sălbăticie în anchete, ca să-i toarne pe cei de un crez cu el, dar el rezistase. La un moment dat, a simțit însă că puterile sufletului îi slăbesc și că nu mai putea răbda chinurile, așa că i-a strigat, deznădăjduit, Maicii Domnului, să-l ajute și să fie cruțat. Ca prin minune, călăii au încetat tortura. Fecioara Maria cea grabnic ajutătoare (cum o supranumim în ortodoxie) îi sărise în apărare, îmblânzind inimile unor oameni care nu aveau niciun Dumnezeu.
Istorioara aceasta scurtă e în măsură să ne spună, în puține cuvinte, ceea ce știe orice român. Că de la Maica Domnului nu pleci niciodată fără răspuns. Mărturie stau nenumăratele minuni făcute prin sfintele ei icoane în toată țara. Nu degeaba România este supranumită Grădina Maicii Domnului. Nu pentru că noi am fi mai vrednici decât celelalte neamuri de creștini. Păcate avem și noi, fără număr, dar avem, în același timp, multă credință în puterea de mijlocitoare a Maicii pe lângă Fiul ei. Maica Domnului răspunde întotdeauna. S-au scris cărți întregi despre icoanele ei făcătoare de minuni, adăpostite în bisericile românești. Icoane care au plâns sau care au sângerat, spintecate de necredincioși, icoane care nu au ars, deși bisericile în care erau s-au făcut scrum, icoane care au tămăduit boli sau care le-au dat copii, părinților lipsiți de această împlinire. Sunt, toate, semne văzute ale prezenței nevăzute a Măicuței printre noi, cei care ne-am lipit sufletul și speranța de ea.
Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului
Zilele acestea, zeci de mii de pelerini curg în România spre mânăstirile și schiturile care au drept hram Adormirea Maicii Domnului. O sărbătoare foarte iubită, poate cea mai importantă pentru noi după Paște și Crăciun. Ca să o înțelegem, ar trebui să coborâm pe firul timpului, până la Pogorârea Duhului Sfânt peste Sfinții Apostoli. Atunci ei au primit o putere pe care nu o avuseseră pe când Hristos trăia pe pământ. Odată cu Duhul Sfânt, Domnul li se mutase în inimă. Pentru totdeauna. Arși de flacăra aceasta primită de Sus, ei au pornit în toate colțurile lumii, să ducă tuturor oamenilor vestea Învierii. Iar Maica Domnului le-a fost mereu sprijin și întărire. Ea trăise "altfel" Moartea și Învierea lui Hristos. Le trăise ca mamă. În doar câteva zile își văzuse Fiul răstignit fără milă, umilit și ucis, pe Crucea lângă care ea plângea. Maria a murit împreună cu Hristos, pe Golgota. Iar când Fiul ei s-a ridicat din morți, minunea aceea plină de lumina lui Dumnezeu a încărcat-o de pace și bucurie. Apostolii se vor fi îndoit, ba chiar au tăgăduit mărturia femeilor mironosițe, dar ea era sigură: Iisus urcase la Tatăl Său. Și din clipa aceea, a Învierii (așa întărește și Tradiția), Maica lui Hristos i-a luat sub ocrotirea ei duhovnicească și pe apostoli. Le-a fost Maică, luând, într-un fel, locul Fiului ei. Iar apostolii au ascultat-o și cinstit-o, în frunte cu Ioan, care a și luat-o acasă, la bătrânețe. Iar Prea Curata a fost nedezlipită de cel mai tânăr apostol, însoțindu-l în toate călătoriile sale misionare.
"Fiul și Domnul tău te cheamă"
S-au despărțit numai către sfârșitul vieții Prea Sfintei, când ea se apropia de 80 de ani. Atunci s-a întors la Ierusalim mergând des la Mormântul Sfânt al Mântuitorului pentru a se ruga. Adesea, diminețile o găseau acolo, pe lespedea rece, pe care ea o încălzea cu lacrimile dorului ei. Și-o va fi întristat și prigoana la care iudeii și mai marii templului îi supuneau pe creștini, bătându-i, aruncându-i în temnițe sau ucigându-i cu pietre, ca pe niște apostați. Într-un astfel de ceas i-a vorbit Gavriil, arhanghelul luminii și solul lumii de dincolo de noi, cel care îi vestise și Întruparea Fiului lui Dumnezeu - "Fiul și Domnul tău te cheamă. Îți poruncește să lași această lume și să urci în sălașele cerești, ca să fii alături de El, în viața veșnică și fără sfârșit!"
Când Mariei i s-a apropiat ceasul plecării, Mântuitorul i-a adus pe toți apostolii la Ierusalim, afară de Toma. Au venit în chip minunat, căci Domnul, după Înviere, îi dezlegase de multe din legile firii omenești. Tradiția spune că, văzându-i adunați în jurul ei, Măicuța s-a cufundat în rugăciune și că atunci toată chilia ei s-a umplut de lumină. În harul acela, care le covârșea sufletele cu iubire și bucurie, i-au putut vedea, cu ochii inimii, pe marii prooroci ai lui Israel. La sfârșit li s-a arătat, strălucitor ca fulgerul, Hristos însuși. Le-a spus - "Pace vouă!", așa cum îi salutase mereu după Înviere, apoi i-a binecuvântat. Când și-au revenit în simțiri, trupul Prea Curatei era neînsuflețit. L-au îngropat cu durere într-un mormânt de piatră, așa cum erau cele mai multe din preajma Ierusalimului.
Trei zile mai târziu, a ajuns în cetatea sfântă și Toma. Îndurerat că nu apucase să-i dea Măicuței sărutarea cea de pe urmă, i-a înduplecat pe apostoli să-i prăvale piatra de pe mormânt, ca să o mai vadă pentru ultima oară. Dar, când au intrat înăuntru, nu au mai găsit nimic. Borta rece de piatră era goală... O singură mărturie lăsase Maica Domnului înainte de a se fi ridicat la cer, cu trup cu tot - brâul ei, cu care fusese încinsă în ultima parte a vieții. Și de atunci, de două mii de ani, brâul acesta, cusut chiar de mâinile ei, este unica mărturie a trecerii ei prin această lume. Trupul ei stă alături de cel al Fiului lui Dumnezeu. Prin El și alături de El, Domnul Slavei, rugăciunile către Măicuța au mereu rod. Și fac minuni, dacă sunt spuse cu credință. Minuni ca cele pe care le-am cules aici, pentru dumneavoastră. Minuni mari, de ieri și de azi. Izvorul lor n-a secat niciodată.
Două minuni ale Maicii Domnului
Fetița de la etajul patru
Era pe atunci o mogâldeață de fetiță. Împlinise de acum patru ani, iar în dimineața aceea, de îndată ce a coborât din pat, a străbătut în goană cele două camere ale apartamentului lor micuț, de la etajul patru. Dar casa era goală, iar ea era singură cuc... Și atunci, inima ei de copil obișnuit să-și simtă părinții mereu aproape, i s-a strâns măcinată de sentimentul acela de frică pe care numai pruncii îl au - că sunt singuri, că au fost părăsiți, că nu mai e nimeni să-i apere. Nu avea de unde să știe că părinții plecaseră în dimineața aceea până la piață, ca să-i cumpere fructele ei preferate, cireșe, pe care îi plăcea să și le atârne și după urechi. Se simțea abandonată, trebuia să facă ceva. Repede. Pe loc. Dacă ușa era încuiată pe dinafară, singura cale să plece după părinți era geamul. Da, avea să sară până jos! Ce mare lucru patru etaje? Așa că s-a urcat pe fereastra de la bucătărie, a trecut peste cutia de lemn pentru flori și apoi s-a lăsat, ușor, cu picioarele bălăngănindu-se în gol. Atunci a fulgerat-o un gând - dacă nu o să cadă în picioare, ce o să se facă? Mai bine să se întoarcă... Își amintește și acum lemnul ud de ploaie al cutiei din fața geamului. Cum a încercat să se cațere pe el ca să reintre în casă și cum piciorușele i-au alunecat. A zburat atunci în gol, cale de patru etaje. Sârmele de rufe ale vecinului de sub ei au frânat-o puțin și a căzut în grădina de la parterul blocului, cu partea de sus a trupului pe pământ, iar cu partea de la picioare în jos direct pe beton. Și-a pierdut cunoștința. Coincidență sau pronie, un vecin tăiase chiar cu o zi înainte gardul de sârmă ghimpată care despărțea grădina de trotuar. Dacă gardul ar mai fi fost acolo, trupul i-ar fi fost despicat în două.
Au urmat drumul la spital, de care nu a avut habar, și camera aceea albă, în care s-a trezit înconjurată de oameni care se învârteau în jurul ei, cu părinții privind-o îngroziți. Doctorii i-au făcut multe analize, mirați că încă trăia și că trupușorul ei era întreg și nevătămat, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Un singur semn avea pe talpa piciorului drept, o zgârietură în formă de potcoavă. Trei zile au ținut-o pe perfuzii. Își aducea aminte cum se ruga de mama ei să-i dea "măcar o roșică și un biscuite." Dar mama nu îndrăznea să treacă peste cuvântul doctorilor, iar ea a avut de răbdat o foame cumplită. La finalul analizelor și al spitalizării, care a durat zece zile, medicul le-a spus uluit: "Dați slavă lui Dumnezeu, pentru că aceasta e o minune dumnezeiască. Eu, ca doctor, n-am facut nimic, mă simt neputincios în fața măreției divine. Duceți-vă și multumiți-I lui Dumnezeu... Asemenea cazuri sunt de unu la un milion".
Și chiar fusese o minune. Una mare și greu de povestit de către ea, o fetiță de numai patru anișori. Dar de spus, le spusese părinților, așa cum se pricepuse. Că atunci când cădea, în aer, lângă ea, apăruse din senin o Doamnă. Era luminoasă, înveștmântată toată în alb, iar pe brațul stâng ținea un Prunc foarte micuț. Își amintește că cei doi erau învăluiți în lumină și că o căldură neobișnuită izvora din ei. Doamna a prins-o de brațul drept, apoi a lăsat-o ușurel pe pământ și, la urmă, s-a ridicat la cer, învăluită în lumină. Apoi a adormit și s-a trezit la spital.
La început, părinților le-a venit greu să creadă povestea cu Doamna. Credeau că fetița lor se lovise la cap și aiura, dar când au văzut că analizele confirmau că trupul ei e întreg și nevătămat, cu tot cu organele interne, au înțeles lucrarea pe care Dumnezeu o săvârșise. Iar când au intrat toți trei într-o biserică, iar copila le-a arătat-o pe Doamna care o ajutase și care acum străjuia la dreapta altarului, într-o icoană mare și aurită, au înțeles că Prea Curata le veghease copila și zburase alături de ea, cale de patru etaje.
Minunea Pantanassei
Avea cancer. Așa spunea doctorul, un chirurg respectabil. Cancer la sân de gradul doi. "Cu noroc poate fi doar de gradul I". Cu noroc... Atunci cerul s-a prăbușit. Daniela avea doi copii, care fuseseră alăptați până târziu. După prima alăptare, la unul dintre sâni îi apăruse un nodul. Nu era dureros, așa că nu i-a dat nicio atenție. Au trecut patru ani, iar locul acela s-a înroșit și a început să o jeneze, așa că a mers la doctor. I s-a recomandat o ecografie mamară, care a aruncat-o în umbra cancerului.
Patru ani stătuse cu boala în ea, iar acum, când medicul îi pusese diagnosticul, timpul se derula cu repeziciune. Viața care părea să i se aștearnă înainte îi rămăsese, de acum, în urmă. În față mai era doar un sâmbure de frică și durere. Buletinul de trecere în lumea canceroșilor, pașaportul ei spre o lume a umbrelor, care se zbat între aici și dincolo, vorbea în cuvinte de nedeslușit - "formațiune neomogenă, hipoecogenă, intens vascularizată, cu semnal vascular prezent și perilezional, dimensiuni: 13/9/11.5 mm." În milimetrii aceia i se strânsese tot urâtul din corp. Un rău minuscul, care acum amenința să o cuprindă cu totul.
S-a programat la un consult la oncolog în aceeași zi în care, teribilă coincidență, soțul ei, Mircea, a plecat spre Sfântul Munte. Zdrobit de confirmarea diagnosticului, el a vrut să se întoarcă din drum, dar, de vreme ce singura nădejde era la Dumnezeu, a trecut, în cele din urmă granița. Se îndrepta spre Mânăstirea Vatoped, unde urma să participe la Praznicul Adormirii Maicii Domnului. În poarta marii lavre aghiorite s-a întâlnit chiar cu starețul Efrem. Rupt pe dinăuntru, i-a căzut la picioare, amestecând cuvinte în română, engleză și italiană, încercând să-i spună de boala soției. Bătrânul egumen l-a liniștit, apoi l-a îndrumat spre icoana Maicii Domnului Pantanassa, cunoscută tuturor pelerinilor care trec pe la Vatoped, ca mare vindecătoare de cancer. În fața ei bărbatul a făcut o promisiune - dacă soția lui se va vindeca va plăti un pictor să facă o copie a minunatei icoane, pentru a o dona unui sfânt lăcaș din România. Dacă se va petrece un miracol... Apoi a stat la privegherea praznicului Adormirii, care acolo, în Sfântul Munte, ține mai bine de zece ceasuri. Zece ceasuri în care s-a rugat cu inima zdrobită de durere. Când s-a întors în țară, în suflet îi încolțise deja o mare nădejde. Părinții de la Vatoped îi dăduseră trei țesături în formă de brâu, ținute pe racla în care se adăpostește Sfântul Brâu purtat în ultimii ani ai vieții de Maica Domnului. Mai primise și o sticluță cu untdelemn, pentru sânul bolnav al soției lui. Leacuri ale credinței, mai puternice decât orice medicament.
La plecarea din Vatoped starețul Efrem l-a sfătuit pe român să meargă degrabă cu soția la operație. Cei doi i-au urmat sfatul. Întrebat dacă mai există vreo șansă ca nodulul să nu fie o tumoră, oncologul a răspuns ferm că, în toată cariera lui, nu a văzut vreun diagnostic de acest fel infirmat.
Când a venit ziua operației, Mircea a mers la Biserica Rusă, unde se află o copie a Pantanassei, adusă chiar din Sfântul Munte. Preț de două ceasuri a stat în genunchi și s-a rugat. A fost "un strigăt din toată ființa mea, pentru soție și pentru împlinirea voii lui Dumnezeu în casa noastră." Când a revenit la spital, operația începuse. A așteptat cu inima cât un purice, iar când ușa de la reanimare s-a deschis, a alergat la doctor. Cuvintele au căzut peste el ca un fulger: "Soția dumneavoastră este bine! Nu are cancer, a dispărut orice urmă! A fost prelevată în timpul operației o mostră de țesut și transmisă de urgență cu un echipaj mobil către laboratorul de oncologie de la Fundeni, care, în 30 de minute, a analizat și a emis un buletin prin care atestă că nu este urmă de cancer."
Încremenit, cumva, de vestea primită, Mircea a mers în sala de reanimare: "Am ajuns la patul ei și, sărutând-o, i-am spus că Maica Domnului a avut milă de noi, prin icoana sa făcătoare de minuni - Pantanassa. Conform procedurii, urma să i se extirpe tot sânul, iar asistentele și șefa de gardă erau pregătite să intervină imediat ce ea se trezea, pentru a-i acorda asistență emoțională. Nu a mai fost nevoie. Când s-a trezit din anestezie, foarte multe dintre asistente au venit la ea s-o întrebe ce a făcut, ce tratament a luat de a scăpat. Nu s-a mai văzut niciodată în clinica aceea un caz de genul acesta. De regulă, femeilor li se extirpă sânul sau chiar sânii."
***
Istoria de mai sus are și un epilog. Dacă mergeți vreodată la Mânăstirea Șinca Nouă de lângă Făgăraș, vă veți putea închina copiei icoanei Maicii Domnului Pantanassa din Vatoped, pe care Mircea a dăruit-o drept mulțumire pentru izbăvirea soției sale.
(Mulțumim site-urilor pemptousia.ro si cuvantul-ortodox.ro care, de ani de zile, culeg și răspândesc printre oameni, minunile săvârșite de Maica Domnului.)