Nu poartă barbă și îmbracă reverenda numai în biserică. Nimic din înfățișarea și din vorba lui nu-i trădează identitatea, deși este îngerul păzitor al bolnavilor din Spitalul de la Câmpeni (Alba). Unul născut și crescut în Țara Moților. Cu un nume neaoș, Ovidiu Scrob, și cu o faimă mai mare decât e dispus să admită. Sunt credincioși care îi pun în seamă vindecări miraculoase și învieri incredibile. Părintele Ovidiu spune însă: "Nu eu, Iisus!".
Ajuns în pragul pensiei, după 16 ani de slujire în parohia Izvorul Ampoiului și alți 18 de misiune la spitalul din Câmpeni, părintele Ovidiu se consideră un om împlinit. Preoția i-a oferit multe bucurii duhovnicești - cu atât mai prețuite, cu cât drumul până la ele a fost mai greu. Ar lua-o de la capăt, dacă ar fi posibil? Nu știe, cert este că ar urma chemarea lui Hristos, oricare ar fi aceea.
"Lumea începe să creadă mai mult în miracole decât în Dumnezeu"
- Preacucernice părinte, viața de preot misionar pe lângă un spital este plină de încercări, căci e în permanentă vecinătate cu suferința și, uneori, cu moartea. În general, preoții din astfel de locuri sunt schimbați după câțiva ani. Sfinția voastră însă slujiți de aproape două decenii la biserica Spitalului din Câmpeni și ați căpătat un renume ale cărui ecouri au ajuns până la noi. Ai nevoie de o vocație specială pentru a fi preot misionar?
- Orice preot este misionar, dacă își asumă cumsecade preoția. Suferința și moartea sunt la fel de prezente oriunde, iar omul tânjește după condiția sa primară, de creatură îndumnezeită, la fel de mult, indiferent dacă e sănătos sau bolnav. Desigur, când viața îți este amenințată, nevoia de a te apropia de Dumnezeu devine nițel mai presantă. Dar nu pentru toată lumea și nu în orice condiții. Eu mi-am început preoția în parohia Izvorul Ampoiului, unde oamenii sufereau mai abitir decât cei care caută spitalul. Erau acolo mulți înstrăinați de Dumnezeu și destui pe căi greșite - oameni pe care ortodocșii îi numesc, de obicei, sectanți, dar cărora eu le spun "oameni în așteptarea dragostei noastre", căci numai cu iubire îi vom aduce la Adevăr. Și mi-am dat seama că singura șansă de a le alina suferința este să câștig sufletele copiilor lor. M-am concentrat asupra acestora, mi i-am apropiat și, curând, am avut bucuria de a-i aduce pe foarte mulți la Hristos, botezându-i și așezându-i în rânduiala ortodoxă. Bună parte dintre acești copii au urmat școli înalte și astăzi au meserii frumoase. Câțiva au ajuns ei înșiși preoți și m-au întrecut în slujire.
- Aveți o experiență îndelungată cu credincioșii din Țara Moților. Ați sesizat vreo schimbare semnificativă în credința lor, în ultimii aproape treizeci de ani, marcați de transformări majore în România?
- Moții și-au schimbat mentalitatea, și nu în bine. Dar nu doar ei, ci cu toții ne-am cam îndepărtat de adevăr. Astăzi, parcă nimeni nu mai are răbdare să asalteze Împărăția Veșnică, după cum ne învață Sfinții Părinți, cu post, rugăciune, faptă bună, zdrobire de inimă și lepădare de sine. Și poate că nici noi, preoții, nu mai suntem în stare să-i ținem pe credincioși pe cale. Așa se face că toată lumea aleargă după miracole, după văzători cu duhul și vindecători... Apropo de clarvăzători, dacă ar exista vreunul în România, cred că ar fi fost găsită de mult Elodia. (Zâmbește) Cu această mentalitate, bazată pe "minunologie", românii au făcut, de pildă, din Părintele Arsenie Boca, un idol, și din mormântul sfinției sale, un loc de comerț deșănțat. Am cunoscut oameni care cred în Arsenie Boca, dar se îndoiesc de Hristos! Adică, la Paști să strigăm "Arsenie a înviat!", în loc de "Hristos a înviat!"? E cutremurător! Toate acestea se întâmplă, pentru că nu cunoaștem Sfânta Liturghie, care este miraculoasă de fiecare dată. Păi, ce minune mai mare vrem, decât întruparea lui Iisus în pâine și vin și împărtășirea noastră cu El?
- Aplecarea aceasta spre superstiție are vechime în Țara Moților? Ca tot țăranul român, și ei au crezut multă vreme în vrăji, blesteme, descântece...
- Desigur, mereu am avut de luptat cu reziduurile credințelor păgâne, dar parcă oamenii aveau totuși mai multă încredere în ce le spunea preotul. Și erau mai prezenți în biserică, la slujbă, nu doar cu trupul, ci și cu mintea și cu inima. Vin și astăzi oamenii la biserică, sunt bisericile pline, dar au gândul în altă parte... Boala modernității este de natură spirituală: pe cei mai slabi îi rupe de Dumnezeu cu totul, iar pe mulți dintre ceilalți îi aruncă, paradoxal, în superstiție. Chiar dacă mai înainte vreme moții nu știau buchea ortodoxiei, nu se culca unul fără să se închine, nimeni nu începea munca la câmp fără rugăciune și nu se așeza la masă fără să mulțumească Domnului. Nu umblau după minuni, ci se lăsau în mâna lui Dumnezeu.
Bucuriile unui preot misionar
- Părinte, cum este o zi din viața sfinției voastre, de slujitor al Domnului în mijlocul bolnavilor?
- Slujesc zilnic în biserică, dimineața și seara, căci atunci mă întâlnesc cu Iisus și, în toată viața mea, nu am găsit un prieten mai bun decât El. Între slujbe, merg să-i văd pe cei mai bolnavi din spital. Nu pun reverenda pe mine, ca să nu-i sperii, că mulți cred că popa vine numai când sunt cu un picior în groapă. Stau cu ei de vorbă, îi întreb de una, de alta, le mai abat gândurile negre. Dacă au nevoie de mine mai mult, îi spovedesc, îi împărtășesc, îi povățuiesc. Dacă nu, doar îi ascult și le dau o binecuvântare. Știu că și atât le face bine.
- Aveți în curtea spitalului o biserică mică, modestă, dar în care e o atmosferă de sărbătoare nepieritoare, chiar și acum, când e goală. Ne închipuim că se umple de bucurie cerească în timpul slujbelor...
- Să fiți convinși de asta! Nu există bucurie mai mare decât la întâlnirea lumii noastre căzute, cu lumea nevăzută a îngerilor și a sfinților, care se petrece la Sfânta Liturghie. Biserica aceasta am făcut-o în numai șase luni, prin clacă, să zic așa. M-au ajutat unii credincioși cu materiale, alții cu muncă fizică. Din bani puțini, cu râvnă multă și dragoste, am reușit. Era necesară, pentru că nu este posibilă vindecarea trupească, dacă nu ne vindecăm sufletește mai întâi. Iată de ce clădirea acestei biserici este una dintre cele mai mari bucurii ale preoției mele.
- Mai aveți și alte bucurii?
- Da, nenumărate. Prima - chiar hirotonia mea. Am așteptat patru ani, după absolvirea Facultății de Teologie de la Sibiu, ca să primesc o parohie. Patru ani în care, din motive independente de mine și despre care nu vreau să vorbesc, pentru că ar dăuna Bisericii, am fost ținut pe tușă, cum se zice. M-am rugat, în tot acest timp, cu disperare și cu lacrimi. Mi-am dorit preoția, pe care am simțit-o în adâncul meu de mic, chiar dacă am ocolit mult până să ajung la ea. Am lucrat mai întâi în uzină, pe urmă în mină... Și Dumnezeu s-a milostivit și mi-a dat, în cele din urmă, un altar. Dar încă de la început a rânduit să fiu smerit de enoriași. Și aici vă voi spune despre o altă bucurie. Când am slujit de primul Paște, la Izvorul Ampoiului, așteptam să împărtășesc lumea. Primul care venea la împărtășit trebuia să dea preotului un miel de Paști, după obiceiul locului. Toți creștinii din biserică se codeau, căci nu mă cunoșteau și nu aveau nici încredere, nici dragoste. Nici unul nu voia să pășească primul spre Trupul și Sângele Mântuitorului. Atunci, am ales eu din mulțime un om mai amărît, un țigan, pe care îl știam sărac, ca să le arăt că nu au nici o obligație față de mine, că nu aștept daruri de la ei, ci numai să vină la Hristos. N-a zis nimeni nimic și totul a trecut. Însă, în sâmbăta de Rusalii, a venit la casa parohială o femeie, încă și mai săracă, Vetuța lui Avrămuț, cea mai săracă din sat, care avea patru oi și doi mieluți în ogradă, și mi-a spus: "Am venit să vă dau eu mielul de Paști, chiar dacă numai acum am putut". M-a emoționat până la lacrimi. Nu pentru că mi-ar fi trebuit mielul acela, ci pentru dragostea ei. N-am lăsat-o până nu i l-am plătit. O altă bucurie am trăit într-o zi când o femeie din sat mi-a mulțumit că i-am botezat copiii. Ea era în secta "Martorii lui Yehova" și nu se împăca deloc cu ideea că pruncii ei au hotărât să treacă la ortodoxie. Eu n-am forțat pe nimeni, dar nu se poate să rămâi departe de Hristos, după ce îți face cineva cunoștință cu El. (Zâmbește) După ani și ani, a înțeles ce bine le-am făcut și a venit să-mi mulțumească. În fine, mă bucur mult și de câte ori vine la mine un bolnav să-mi spună: "Părinte, mă externez, dar tare îmi pare rău, pentru că nu voi mai putea veni la slujbe la biserica sfinției voastre". Vă dați seama? Sunt vindecați trupește, dar nu se pot bucura, pentru că se vor întoarce în satele lor și nu mai suntem împreună la slujbe.
Marele Vindecător e Iisus
- Aveți și bucuria că, prin rugăciunile sfinției voastre, ați ajutat la vindecarea unor bolnavi?
- Nu prin rugăciunile mele, ci prin mila Domnului și datorită credinței lor. Nu eu vindec, ci Iisus! Eu doar înlesnesc, mijlocesc legătura dintre credincioși și Dumnezeu. Îmi pun epitrahilul de gât, spun "Doamne, ajută-mă!" și citesc rugăciunile trebuincioase. Desigur, o fac cu toată inima, căci n-aș putea altfel. Sunt preot, nu funcționar. Unii au râs de mine, că sunt prea sensibil. Dar cum ai putea fi altfel, ca preot? Odată, însă, mi s-a întâmplat ceva neobișnuit, care m-a bucurat tare, căci am fost părtaș la o mare taină a lui Dumnezeu. Citeam dezlegările pentru spovedanie la căpătâiul unei bolnave, și doctorul a dat să mă oprească, zicându-mi că a murit în timp ce citeam. Totuși, eu am continuat să citesc până la capăt. Apoi am plecat, iar moarta a fost dusă la morgă. Pestre vreo oră, a venit ginerele femeii aceleia la mine și m-a chemat, că a înviat moarta. A mai trăit încă 14 ani.
Ce nu înțelegem este că Dumnezeu e permanent cu noi, în realitatea vieții noastre de zi cu zi. Dacă am fi conștienți de asta, altfel ne-am comporta și am avea mai multă dăruire și încredere, și în rugăciune. Căci El nu refuză nici o cerere.
"Toate le pun la inimă, dar Dumnezeu îmi ridică povara aceasta"
- Părinte, nu vă afectează toată durerea și tot răul pe care le vedeți zilnic și le aflați de la bolnavi?
- Le pun toate la suflet și, dacă ar fi numai după puterile mele, m-ar doborî. Dar Dumnezeu nu lasă să mi se umple inima de mâl, ci o curăță la răstimpuri cu dragostea Lui. Îmi ridică povara și îmi dă curaj în felurite chipuri. De exemplu, recent, a fost internată la Secția Psihiatrie o fată care a vrut să se sinucidă, chiar înainte de a da Bacalaureatul. Probabil că era stresată tare de acel examen sau va fi avut alte necazuri. Medicul care o îngrijea mi-a interzis să merg la ea, temându-se că o s-o tulbur și mai rău. Am răbdat câteva zile, apoi i-am cerut permisiunea mamei ei și am intrat în salon. Când m-a văzut, fata mi-a spus: "Părinte, știam c-o să veniți". I-am dat o binecuvântare, am îmbărbătat-o și, în câteva zile, a fost externată. A luat examenul de Bacalaureat și-a venit să-mi dea vestea asta sărind într-un picior, ca un copil. I-am zis: "Mergi acum de te spovedește și împărtășește, la tine în sat, și să nu uiți că ți-a făcut bine Iisus!".
- În finalul dialogului nostru, spuneți-ne cum să ne rugăm pentru a căpăta mai repede ajutor de la Dumnezeu.
- Rugăciunea înseamnă, înainte de toate, faptă bună. Că altminteri, vorba unui profesor de-al meu, degeaba citești toată ziua acatiste, dacă blestemi când îți intră în grădină găinile vecinului. Așadar, să fim cu Dumnezeu în toate gesturile noastre față de noi și față de semeni. Cât despre cuvinte, e de ajuns dacă spunem un "Tatăl nostru" pe drumul spre serviciu, dimineața, și să rostim "Rugăciunea Inimii", seara, la culcare. Și să nu lipsim de la rugăciunea de obște, duminica, la biserică. Celor care vor și pot mai mult, le recomand ca duminica să facă Acatistul Domnului Iisus Hristos, lunea - pe cel al Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, marțea - al Sfântului Ioan Botezătorul, miercurea - Paraclisul Maicii Domnului, joia, pentru familie - Acatistul Sfântului Nicolae, vinerea - Acatistul Sfintei Cruci și sâmbăta - Acatistul Acoperământului Maicii Domnului.
- Păreți îndrăgostit de preoție, părinte. Însă, toate au un sfârșit. Vă pregătiți de pensie. Dacă ar fi să luați viața de la capăt, tot preot ați vrea să fiți?
- Sfântul Andrei Șaguna a spus că, dacă ar mai trăi o sută de vieți, tot preoție ar vrea. Eu n-aș răspunde așa de sigur, pentru că viața de preot este grea și plină de primejdii. Însă, reperul meu absolut este Iisus Hristos și, dacă aș simți din nou chemarea pentru a-L sluji, n-aș ezita. Înainte de preoție am fost miner, am scos aur și argint, și preoția îmi pare că se aseamănă cu mineritul. Ambele scot lucrul cel mai bun din adâncuri. Cum minerul scoate metalul prețios din măruntaiele pământului, așa preotul trebuie să scoată omul duhovnicesc din străfundurile omului lumesc. E multă muncă, dar, atunci când reușești, fericirea e pe măsură. Pe când eram miner, credeam că e mai ușor să fii preot decât miner. Acum cred că e mult mai greu.