Sfânta ELENA

- Pe 21 Mai, întreaga lume creştină îi sărbătoreşte pe marii sfinţi Constantin şi Elena. Deşi cunoscută, povestea împărătesei care a descoperit crucea pe care a fost răstignit Iisus îşi păstrează emoţia neatinsă. Şi fiorul credinţei, perpetuat până azi -

Elena era doar o stabularia, făptura aceea nefericită pe care chefliii din hanuri nu o bagă în seamă decât atunci când li se ter­mi­nă băutura din pahar sau când li se aprind călcâie­le. Cum era foarte frumoasă, călcâiele muşteriilor se aprindeau mereu după ea şi era silită să îndure moji­ciile tuturor celor care trăgeau la han, oameni necio­pliţi pe care stăpânul acestuia nu dorea defel să-i supere. O viaţă şi o slujbă plină de greutăţi şi umilinţe, pe care ea era silită să o poarte cu zâmbetul pe buze. Până în ziua când pe uşa stabi­limentului au intrat nişte ofiţeri ro­mani, mândri şi strălucitori în unifor­mele lor. A fost nevoie doar de o clipă. Privirea Elenei s-a întâlnit cu a unuia dintre ei şi a simţit, pe loc, că bărbatul acela i-a furat inima. Nu era frumos, dar trăsăturile aspre şi forţa pe care o iradia i-au înlănţuit sufletul. Şi la fel a simţit şi Constanţiu. A crezut din pri­ma clipă că el şi fata cea frumoasă care îi întinde cana cu vin sunt suflete pereche. Că fuseseră hărăziţi să se iu­bească şi să fie împreună, într-o lume în care căsătoriile erau aranjate, sim­ple contracte pe care părinţii le sem­nau peste capul copiilor, doar cu gân­dul la bani şi pământ.

Împotriva destinului

Când s-au întâlnit în hanul din Drepanum, Con­stan­ţiu era ofiţer în armata romană, venit în Bithynia cu împăratul Aurelian, în campania acestuia contra Imperiului de Palmira. Fiu al unor nobili din Darda­nia, Constanţiu luptase cu atâta curaj, încât fusese distins ca Protector Augusti Nostri (Protector al Au­gustului Nostru). Era, aşadar, membru al unui corp de elită, devotat întru totul împăratului, iar iubirea sa pentru Elena a fost un scandal. Ofiţerii imperiali pro­veniţi din familii nobile nu-şi luau femei din popor. Ţiitoarele puteau fi de oriunde, dar soţiile erau alese cu grijă, din rândul familiilor de patricieni. Căsătoria era calcul politic şi economic. Un pas greşit, şi puteai fi exclus pe viaţă din lumea aceea simplă şi dură, în care câteva mii de nobili ţineau în mână vieţile a milioane de supuşi. Un pas pe care Constanţiu Chlo­rus l-a făcut fără regret, pentru că a iubit-o pe Elena cu patimă. Nu i-a păsat de ce i-au spus părinţii, care îl vor fi ameninţat cu dezmoştenirea, ori chiar împă­ratul, care nu a privit cu ochi buni această legătură "dezonorantă". Dar Constanţiu era un bărbat care nu aştepta ca destinul să hotărască pentru el. L-a cârmuit cum a vrut, aşa cum făcea cu caii nărăvaşi pe care-i cumpăra din Anatolia. Şi destinul i s-a supus. După căsătoria celebrată împotriva întregii lumi, viaţa l-a purtat doar pe culmi. Constanţiu a ajuns tribun, iar sub împăratul Carus, a fost numit chiar guvernator al Dalmaţiei. Constantin s-a născut la începutul căsăto­riei. A fost unicul lor copil, lumina ochilor Elenei şi mândria lui Constanţiu, care s-a regăsit mereu în băiatul ce-i semăna leit. Însă după douăzeci de ani faşti, viaţa l-a pus în faţa unei răscruci. Împăratul Ma­ximian l-a numit Praefectus Praetorio, încredin­ţându-i comanda propriei sale gărzi şi făcându-l, ast­fel, responsabil pentru viaţa sa. A ştiut atunci că era la un pas de tron şi că vremea iubirii era la amurg. Când împăratul Maximian i-a întins mâna fiicei sale, Theodora, Constanţiu a luat-o, văzând în ea calea si­gură către purpura imperială. A divorţat de Elena, iu­birea vieţii sale, şi s-a căsătorit cu fiica împăra­tu­lui. Patru ani mai târziu, Maximian l-a numit Caesar, moştenitor al tronului Imperiului Roman de Apus, şi i-a încredinţat comanda Galiei, Britanniei şi Spa­niei.
Elena nu s-a mai recăsătorit niciodată. Pentru ea, divorţul de Constanţiu a fost ca o moarte. Fuseseră împreună douăzeci de ani şi se iubiseră din toată inima. Deşi era încă tânără (abia împlinise patruzeci de ani), frumoasă şi foarte bogată, de atunci nu a mai lăsat niciun bărbat să se apropie de ea.

Iisus

Zilele i se scurgeau egale şi nesfârşit de lungi. Îl iubise atât de mult pe Constanţiu încât acum nu se mai regăsea în nimeni şi în nimic. Era o moartă prin­tre cei vii. Veşnicia aceasta a clipelor care se lărgeau, înghiţind zile, nopţi, ani, era ruptă doar de prezenţa fiului ei. În Constantin, copilul fru­mos şi vrednic, îşi regăsea toată iubirea pier­dută. Pentru el mai merita să trăiască. Altfel s-ar fi lăsat înghiţită de deznădejde...
Dar într-o zi, Elena l-a descoperit pe Iisus. Auzise de creştini pe când era sluji­toare la han. Erau poveşti şoptite, seara, în faţa unei lumânări. A vrăjit-o atunci credinţa aceea venită tocmai din Iudeea. O credinţă tulburătoare, într-un zeu care venise pe pă­mânt şi se lăsase răstignit din iubire de oa­meni. Şi-ar fi dorit lumea pe care o propo­văduiau creştinii. Una în care oamenii să fie egali în faţa zeilor, o lume stăpânită doar de iubire. Cea de acum i se părea una a mizeriei şi suferinţei, a chinurilor de tot felul. Pentru frumuseţea acestui vis i-a îndrăgit pe creş­tini şi a urât puterea imperială care îi prigo­nea. Erau arşi de vii, tăiaţi în bucăţi în pieţe, ori erau daţi la fiare în circ. Nu înainte de a fi torturaţi îndelung în faţa gloatei însetate de sânge, care le striga să se lepede de zeul lor dacă vor să fie cruţaţi. Elena privise o dată la un astfel de supliciu şi de atunci se jurase să ajute orice sărman care credea în Iisus fiind prigonit. S-a agăţat de dragostea nazarineanului ca de o rază de lumină. Zeilor vechi nu li se mai putea ruga. I se păreau min­cinoşi stricaţi, la fel ca toată viaţa din imperiu. Dar Hristos, cu chemarea lui pură şi limpede, cu dragos­tea lui nefăţarnică, îi deschidea drumul către iubirea totală, necondiţionată de slăbiciunile omeneşti. Multă vreme nu s-a rugat. Doar a citit din evangheliile pe care le avea de când Constanţiu, silit de împăraţi, se prefăcuse că-i prigoneşte pe creştini. Nu omorâse pe nimeni, se mărginise să dărâme doar câteva biserici şi să confişte scrieri de-ale apostolilor. Papirusurile acelea i-au fost Elenei hrană. Treptat, fără să bage de seamă, s-a trezit cu inima lipită de nazarinean. Dar nu minunile făcute de El îi atinseseră sufletul, isprăvi aidoma făceau şi magii. Ceea ce o vrăjise era iubirea lui blândă şi mila nesfârşită pentru tot neamul ome­nesc. Era în cuvintele şi faptele acestui evreu aproape necunoscut romanilor o putere duioasă, cum nu mai întâlnise niciodată. O putere care nu te înfrânge sau înspăimântă, aşa cum făceau zeii. O putere de care te poţi îndrăgosti pe viaţă.
Încet, sufletul ei chinuit a fost pătruns de dulceaţa cuvintelor lui Hristos. Li s-a predat cu totul, ca o cetate părăsită. Şi a sim­ţit cum, pe negândite, durerea i se pre­schimbă în linişte. Credinţa în Iisus îi adu­sese în suflet pacea unei împliniri. Abia acum, când trecuse prin atâtea dureri, sim­ţea că viaţa i se aşezase pe un drum fără în­toarcere.

Un semn pe cer

Aşa a făcut Elena primii paşi în rugă­ciune. La început vorbea cu Iisus simplu. Îi spunea de dureri şi nădejdi. Îl ruga să îl ocrotească pe Constantin. Şi să îl lumineze. Rugile acestea erau cele mai fierbinţi, pen­tru că viaţa i se scursese în cea a fiului ei şi tremura la gândul că l-ar putea pierde în­tr-una din bătăliile pe care le purta. În nop­ţile acelea lungi, care se albiseră de bucu­rie, a învăţat şi să asculte. Şi să înţeleagă. Pentru creş­tini, totul era legat de Cruce şi de Înviere, de jert­fă şi de dragoste. Iar Crucea, care mereu o înspăi­mân­tase, i se ivea acum drept singurul semn pe dru­mul vieţii ei.
Când fiul ei, Constantin, a plecat să lupte la Ro­ma, contra lui Maxenţiu, s-a temut. Înainte ca primii legionari să se apropie de Pons Milvius, ea dăduse, deja, întreaga luptă înlăuntrul ei. Nopţi întregi nedor­mite, petrecute în genunchi şi rugăciune, zile în care de abia dacă se hrănise. Toată dragostea pentru Dom­nul, care acum curgea din inima ei, a revărsat-o asu­pra fiului. Doar el îi mai rămăsese şi de aceea nu putea să piară. Nu avea cum! Tot zbuciumul acesta a înlesnit marele miracol care avea să schimbe soarta întregii lumi.
Când soliile au ajuns până la ea, Constantin era deja înscăunat la Roma, iar Maxenţiu, care-i prigo­nise atât pe creştini, zăcea pe fundul Tiberisului. Mar­to­rii povesteau cum, în miezul zilei, chiar atunci când se apropiaseră de cetatea eternă, pe cer a apărut, din senin, o cruce de lumină, mai strălucitoare decât soarele. Legionarii au murmurat, căci era semn rău la păgâni, dar Constantin a fost povăţuit în vis să aşeze Crucea în faţa armatelor sale şi pe toate scuturile soldaţilor. Aşa biruiseră, deşi erau mult mai puţini şi mai obosiţi după marşul îndelung decât legionarii lui Maxenţiu, care stătuseră în Roma. Iisus era acum şi zeul lui Constantin. Singurul zeu.
Elena a simţit atunci că această victorie nu va ră­mâne singură. Că prin ea şi prin Constantin, de-acum împărat legitim al romanilor, Domnul care se întru­pase în pământul lui Israel avea să ia în stăpâ­nire lumea toată. Crucea avea să devină arma iubirii şi să fie înălţată pretutindeni.

Chemarea

Nu avea să mai trăiască mult. Simţea asta din tot sufletul, care, pe zi ce trecea, era parcă din ce în ce mai puternic, mai năvalnic, iar trupul nu-l mai putea sluji. Avea să plece din lumea aceasta şi nu-i părea rău nicicum. În ultimii ani, dorul după Dumnezeu, la început plăpând şi întrerupt de griji, i se veşnicise în inimă, iar în ultimul timp, o luase cu totul în stăpâ­nire. Patruzeci de ani se scurseseră de când Con­stanţiu o părăsise. În tot acest timp, fusese umbra călătoare a fiului ei, ruga care îi însoţea bătăliile, dragostea tandră care îi alina înfrângerile, sufletul la care el putea să se plângă de orice, inima în care era totdeauna primit. Şi asta o făcuse peste măsură de fericită. Băiatul acesta, puternic, inteligent şi ambi­ţios, fusese viaţa ei.
Dar acum, în pragul marii treceri, când oasele o du­reau, când mergea şovăielnic, proptindu-se de co­loa­nele palatului de la Roma, acum, când fiul ei era mereu prins de treburile imperiului, ea, Elena Au­gusta, cinstită ca împărăteasă, simţea că nu mai are decât o ultimă misiune, ultima şi cea mai importantă a vieţii ei: voia cu tot dinadinsul să calce pe urmele paşilor lui Iisus. Ţinutul acela, ars de soare şi mistuit mereu de revolte, ţinutul pe care Dumnezeu îl dăruise poporului ales şi pe care ei, romanii, cu mândria şi puterea lor, îl trecuseră de multe ori prin foc şi sabie, o atrăgea, aşa cum păsările sunt atrase de vânturile sudului de îndată ce se apropie iarna. Iar pentru ea, iarna venise, deja, de mult timp. Şi mai era ceva. Ştia că Iisus murise de mâna lor, a romanilor. Pilat a fost roman. Nişte legionari Îl bătuseră şi batjocoriseră pe Dumnezeu Întrupat, alţii Îi pironiseră mâinile şi picioarele de Cruce şi tot un soldat de-al Romei Îi împunsese coasta cu suliţa, să vadă de a murit au ba. Chiar dacă mai marii evreilor L-au vrut mort pe Iisus dintru început, încă de când propovăduia prin Galileia, ei, romanii, fuseseră mâna prin care Hristos fusese dat morţii. Iar asta cerea ispăşire. Şi rugă. Va fi ea, Elena Augusta, prima împărăteasă creştină care avea să spele acest greu păcat de pe mâinile poporului Romei. Pentru această ultimă misiune, Constantin îi dăduse deplină slobozenie la trezoreria imperială. Putea să cheltuiască oricât, pentru a aduce un zâmbet pe obrazul bisericii până mai ieri schingiuită în fel şi chip. Dar pentru asta trebuia să meargă acolo, la Ierusalim. Chiar dacă se apropia de optzeci de ani, iar drumul era lung şi greu. Trebuia să îl facă, pentru că datoria faţă de creştini şi de Cer o apăsa.

Ierusalim

Pentru pelerinul zilelor noastre, străvechea ce­tate a Ierusalimului, ridicată, în mare parte, în Evul Mediu, este un furnicar. Pe străduţele strâm­te, mărginite de case înalte, care strecoară lumina într-un amurg continuu, mulţimea cumpără, vin­de, se roagă, se plimbă, prinsă într-un trup straniu, care se mişcă şi opreşte după propriile legi. Iar tu, biet pelerin, trebuie să i te supui.
Dar, dincolo de forfota aceasta, care pare să fie dintotdeauna în Ierusalim, dincolo de tarabe, de miresmele mirodeniilor care se întretaie cu fumul de tămâie, de zumzetul continuu, de căldură, praf, zarafi, musulmani, creştini, evrei, peste tot oraşul din vechime pluteşte o prezenţă nevăzută, dar simţită intens.
O pace adâncă, stranie, care se ghiceşte în tot tumultul. Iar dacă ai răbdare să se lase seara, să laşi mulţimea să se scurgă afară, să aştepţi până când obloanele se lasă o­bo­­site peste micuţele pră­vălii, vei simţi cum pa­cea aceea se îm­pă­mân­teneşte, lu­ând în stăpâ­nire ceta­tea. Delicată, caldă, iubitoare, pre­zen­ţa lui Hristos îţi va vorbi în tăcerea nopţii. Iar când vorbeşte, o face de pretutindeni. E im­pregnată în orice pia­tră, colţ de stradă sau biserică. Oriunde mergi, găseşti urma fier­binte a tălpilor sale goale, care au căl­cat aici înainte de răstig­nire.
Când Elena a a­juns în cetatea în care pro­povăduise Hris­tos, mai rămăseseră doar câteva ruine. În anul 70, aşa cum Mân­tuitorul pro­oro­cise, Titus Vespa­sia­nus trecuse cetatea prin spada şi focul le­giuni­lor sale. El se străduise atunci să scape de la dis­trugere Marele Tem­plu, dar nu reuşise să stăvi­leas­că elanul pro­pri­ilor săi soldaţi. Patru decenii mai târziu, îm­păratul Hadrian a ridi­cat pe ruine colonia Aelia Capitolina. Tot el a construit peste Golgotha un templu închinat zeiţei Venus.
Episcopul cetăţii i-a vorbit Elenei despre o veche tradiţie, care-i îndemna pe creştini să meargă în pele­rinaj la locul în care fusese răstignit Hristos. Acolo, se spunea din bătrâni, adânc îngropat sub templul ridicat de Hadrian, s-ar afla chiar lemnul Sfintei Cruci, cel pe care murise Iisus. Cu puterea pe care o avea Elena, a poruncit ca altarul păgân să fie făcut fărâme. Apoi a pus muncitorii să sape, dând la o par­te tot pământul care fusese aşternut peste mormântul Domnului. Şi lemnul crucii a ieşit la iveală, împre­ună cu lemnele pe care fuseseră răstigniţi şi cei doi tâlhari. Ca să afle care dintre ele e Sfânta Cruce a Dom­nului, împărăteasa Elena le-a atins pe toate de un mort, care era chiar atunci dus la groapă. Şi lem­nul sfânt a dezvăluit adevărul. Mortul a înviat.

Sfânta Cruce

Era chiar în faţa ei. Lemnul bătrân, peste care trecuseră trei veacuri. Se vedeau încă semnele piroa­nelor, locul în care cursese sângele Fiului Lui Dum­nezeu. Când şi-a plim­bat degetele peste cruce a fost de parcă L-ar fi atins pe Hristos. Şi bă­trâna împărăteasă a în­ceput să plângă încet, liniştit. Vântul serii îi adia peste faţă, simţea cum vipia zilei începe să se domolească, auzea stri­gătele muncitorilor care continuau să sape pe ruinele templului, dar ea nu mai era acolo. În faţa ei, pătimind, era Hristos răstignit. A fost de parcă ar fi privit veş­nicia. Elena a ştiut că acesta e sfârşitul dru­mului ei prin viaţă. Îm­pli­nirea lui.
Când a plecat din Ie­rusalim a lăsat în urmă o mare bazilică, înlăuntrul căreia se afla mormântul Domnului. La fel a cti­torit şi la Bethleem. Pen­­tru prima oară de la Învierea lui Hristos, creş­­tinii se puteau închi­na Locurilor Sfinte, în biserici. Încet, marele imperiu al romanilor se schimba, şi cu el lumea toată. Prin Elena şi fiul ei, Constantin.
Ultimele zile, împă­răteasa şi le-a petrecut la Roma, în palatul ei, pe care l-a transformat în biserică. A adus acolo o parte din Sfânta Cruce şi două din piroanele cu care fusese răstignit Hristos. Din Ţara Sfântă a venit cu corăbiile încărcate de pământ luat de pe Golgotha şi din gră­dina Ghetsimani. A pus să fie adus în cetate, şi o par­te l-a împrăştiat în biserica din palatul ei, iar o alta a dus-o în circul lui Nero, acolo unde fuseseră marti­rizaţi mii de creştini. "Să se întâlnească sângele lor cu cel al lui Hristos pentru care a curs", le-a spus celor apropiaţi. După întoarcerea din cetatea sfântă, Elena nu a mai trăit decât câteva luni. Îşi împlinise misiunea încredinţată de Domnul. Una dintre cele mai mari. Ea, biata stabularia unui han amărât din Drepanum, femeia umilă ajunsă să poarte pe umeri pur­pura imperială a schimbat din temelii lumea, prin credinţa şi iubirea pentru Iisus Hristos.