Părintele GABRIEL HEREA - "Eu înţeleg sfinţenia lui Ştefan cel Mare prin tot ceea ce suntem noi azi: poporul român creştin ortodox"
Părintele Gabriel Herea e tânăr, erudit şi vulcanic atunci când vorbeşte de biserica pe care o păstoreşte. Trei trăsături pe care le găseşti arareori la un preot de ţară. Ce-i drept, un preot de ţară cu un doctorat în Istoria Artei şi o lucrare premiată de Academia Română. M-aş fi aşteptat să îl întâlnesc în Bucureşti sau măcar la Iaşi, pe holurile unei facultăţi, în faţa unor studenţi, însetaţi, la fel ca el, de cultură şi cunoaştere. Dar nu. El e fericit aici, la Pătrăuţi, pentru că de aici le vorbeşte - nu doar sătenilor săi, ci, prin cei care calcă pragul primei ctitorii a lui Ştefan cel Mare, întregii ţări. Şi părintele fierbe de nerăbdare să le vorbească tuturor despre Ştefan şi curtea sa, despre geniul cu care şi-a pus amprenta asupra istoriei noastre, despre arta fabuloasă patronată şi înflorită sub el şi despre influenţele ei până astăzi, într-un cuvânt, despre strălucirea unei familii voievodale, pe care noi o tratăm, de multe ori, cu o indiferenţă vecină cu neştiinţa. Iar părintele Gabriel e convins că poate să spulbere această indiferenţă, întinsă ca un păianjen peste înţelegerea istoriei noastre, ştergând colbul care s-a aşezat peste cronicile care vorbesc despre un altfel de Ştefan cel Mare, decât acela înfăţişat de scriitorii care au încercat să îl nemurească în secolul al XIX-lea.
Splendoarea bisericilor lui Ştefan cel Mare începe la Pătrăuţi
O "mireasă" între flori
- Atunci când Ştefan a început să construiască biserici era deja cineva în cultura şi spiritualitatea europeană. Şi a avut un orgoliu: să nu copieze nimic din ce se făcuse înaintea lui. Adusese în Moldova cele mai mari cunoştinţe ale arhitecturii din acea perioadă, le cumpărase cu bani grei, din afara hotarelor. După ce-şi ridicase cetăţile, cultura de la curtea lui ajunsese la un punct de fierbere, care i-a dat posibilitatea să irumpă, aşa cum înfloreşte o floare pe un trunchi. Stilul moldovenesc de arhitectură înscrie în lista patrimoniului global opt biserici. Ele au impus acest stil la nivel mondial prin particularităţile lui. Arhitectonic vorbind, Pătrăuţi este modelul. Aici s-a materializat sclipirea, lumina arhitecţilor. Biserica aceasta a fost construită ca un prototip. Atunci când au creat stilul de arhitectură moldovenesc, la Pătrăuţi au implementat toate elementele esenţiale ale acestui stil. Toate celelalte biserici care s-au construit după aceea s-au raportat la Pătrăuţi şi au fost variaţiuni pe tema pe care o vedeţi aici. E interesant că Ştefan nu a construit biserici în primii 30 de ani de domnie, cu excepţia bisericii de la Putna. Vorbim de 30 de ani de domnie glorioasă, în care el a ridicat doar cetăţi. Moldova începuse să fie bogată, dar el nu construieşte biserici. Ridică una singură, la Putna, dar care are raţiune dinastică: e locul unde el îşi doreşte să fie înmormântat, ca orice domnitor care stătuse de mai mulţi ani pe tron. Ei bine, prima biserică pe care începe să o ridice după aceşti 30 de ani de absenţă este cea de aici, de la Pătrăuţi.
Când icoanele te privesc
Un erudit: părintele Gabriel Herea
- Oamenii care ne trec pragul spun: "Am fost covârşiţi!". Pentru ei nu e o simplă vizită. Spun că au intrat în acest spaţiu şi au trăit o experienţă. Mi-am pus întrebarea: de ce? De unde vin aceste trăiri? Şi am înţeles că spaţiul bisericilor lui Ştefan cel Mare, al căror model e Pătrăuţiul, este construit în aşa fel încât arhitectura şi icoana să se susţină una pe cealaltă, ele să fie suportul a ceea ce se petrece în biserică, să fie motivaţia declanşării unor experienţe spirituale deosebite. Aţi auzit până acum despre faptul că icoana creştină ortodoxă este pictată ca să intre într-o legătură cu privitorul? Ea e creată să vină spre tine, să coboare, să curgă spre cel ce se află în faţa ei. Când intri într-un asemenea spaţiu, nu tu eşti cel care vii să priveşti, ci tu eşti cel care eşti privit, cel căruia "ţi se transmite". Învăţătura, cunoştinţele, trăirile, credinţa celor care au construit acum cinci veacuri spaţiul bisericii se transmit celui care este deschis să le primească. Există oameni care sunt capabili să primească acest lucru - şi sunt mulţi. De altfel, nu porneşte oricine pe drumul unui pelerinaj la bisericile din nordul Bucovinei. De aceea şi cred că mulţi dintre pelerini sunt capabili să trăiască aceste experienţe - şi, atenţie, unii nici nu sunt creştini ortodocşi!
Corul nevăzut
Maica sfântă şi fiul coborât de pe cruce
Doamna Magdalena Baciu este o femeie distinsă. E mai degrabă sobră şi reţinută în a-şi manifesta credinţa, dar nu se sfieşte de ea, iar atunci când vorbim de marii noştri duhovnici sau de istoria şi tradiţiile noastre, simt că în spatele vocii calme arde un foc. În urmă cu mai bine de nouă ani, atunci când a vizitat Pătrăuţiul, a trecut prin două întâmplări minunate, de care şi acum îşi aduce aminte cu un soi de uimire încărcată de sfială. Era în Moldova, împreună cu soţul dânsei. Trecuseră pe la multe din bisericile Bucovinei, dar îşi doreau să viziteze Pătrăuţiul, chiar dacă erau, aşa cum îmi povesteşte, la capătul unui "tur de trăiri". Ultima oprire trebuia să fie la cea mai veche biserică rămasă de la domnul Ştefan. Era vară, o vară călduroasă. Când au coborât din maşină, i-a izbit liniştea, o linişte în care satul întreg dormea în bătaia soarelui. "Era ora două şi nu era nimeni, absolut nimeni. Îmi amintesc bine că am apucat pe aleea care ducea spre biserică şi că era atâta linişte, încât ascultam fericită albinele zumzăind prin flori. Soţul meu mergea în faţă, iar eu îl urmam. Atunci am auzit cântarea. În liniştea aceea frumoasă, vocile erau destul de clare ca să îmi dau seama că e slujba Liturghiei. Ştiu că m-am întrebat, mirată, cum de slujeşte cineva Liturghia la ora două, în zi de lucru, şi de ce preotul ţine uşa de la biserică închisă, dacă înăuntru este slujbă? M-am îndreptat bucuroasă şi curioasă spre biserică, dar când am pus mâna pe clanţă, frumuseţea aia de cântare s-a oprit brusc. Am rămas blocaţi. Uşa era închisă cu cheia. Era inexplicabil. Miraţi din cale-afară, l-am căutat pe părintele paroh, care era la casa-muzeu de peste drum. El ne-a spus că biserica e goală, că se lucrează la restaurarea picturii, iar de slujit, nu slujeşte nimeni în acel moment. Când doamna preoteasă a venit şi ne-a deschis lăcaşul, am avut un şoc - biserica era, într-adevăr, goală. Nici ţipenie de om înăuntru. Ne-a fost imposibil să înţelegem ce ni s-a întâmplat, de unde am auzit cântările acelea superbe şi eu, şi soţul meu. Dar faptele misterioase nu s-au oprit aici. Ceva mai târziu, când ne-au ajuns din urmă şi ceilalţi turişti, am urcat pe schelă împreună cu un grup pentru a vedea pictura faimoasei Cavalcade a Sfintei Cruci. Ascultam interesată explicaţiile, când am auzit la intrarea bisericii paşi grei, paşii unor cizme zdravene pe podeaua de piatră, paşi care aveau un zornăit, parcă de pinteni, aş spune acum, dar atunci m-am gândit că sunt cizmele vreunui motociclist care are catarame, iar acelea fac zgomot. Am auzit apoi aceiaşi paşi urcând pe treptele de lemn şi m-am uitat să văd cine vine. Nu era nimeni! M-am aplecat spre scară, dar nici la intrarea în biserică nu am văzut nimic. În momentul acela m-am înfiorat. Am crezut că o iau razna. Ceilalţi nu auziseră nimic. Am ocolit grupul ca să mă aşez lângă bărbatul meu şi atunci s-a întâmplat. Nici nu ştiu cum să pun asta în cuvinte, pentru că nu am mai povestit decât la doi, trei prieteni foarte apropiaţi. Undeva, la baza gâtului, am simţit o mână puternică, o mână de bărbat, care era fermă, dar nu mă strângea. Sincer, am crezut că am luat-o razna, aia era atunci singura mea teamă. Foarte curios, mâna nu mă speria deloc, deşi eu am probleme cu claustrofobia, iar dacă cineva mă apasă într-un spaţiu strâmt... Dar nu, mâna nu-mi dădea fiori, era o mână blândă, care încet, dar ferm, mi-a întors faţa şi mi-a lipit-o de perete. În locul în care l-am atins, fresca fusese decopertată, iar în locul ei rămăsese mortarul zgrunţuros. Deşi era vară, pereţii bisericii erau reci. Ştiu asta pentru că îmi lipisem palmele de ei ca să mă răcoresc. Ei bine, în locul în care l-am atins cu obrazul, peretele era cald. Mai mult decât atât, nu am simţit înţepăturile zidăriei, ci o atingere catifelată, ca şi cum mi-aş fi lipit obrazul de faţa altui om. Şi când am simţit asta, a fost ca şi cum mi s-ar fi desfăcut un nod în inimă, iar în suflet mi s-a aşternut o linişte deplină. Din clipa aceea, nu am mai vrut să plec de acolo. Teama că am ceva la cap mi s-a risipit. M-am întrebat doar ce vrea acea mână de la mine. Mă gândeam că mă fac de râs în faţa celorlalţi, care ascultau liniştiţi explicaţiile unui pictor restaurator. Dar nu îmi mai păsa. Simţeam doar linişte şi bucurie în suflet. Peretele acela nu mai era o simplă zidărie. Devenise o fiinţă la pieptul căreia aş fi vrut să mă adăpostesc, să-mi pun nu numai obrazul, ci şi mâinile şi să stau, aşa, pentru totdeauna... Acum, când vă povestesc, mă gândesc că tot ce mi s-a întâmplat nu a fost o lecţie doar pentru mine, ci ceva pentru ceilalţi. Că, poate, doar am primit un mesaj pe care a trebuit să îl dau mai departe...".
Cavalcada Sfintei Cruci
Pregătirea pentru mormânt
Văd locul în care doamna Baciu s-a simţit cuibărită în braţele acelei fiinţe invizibile, un loc aflat la înălţime, aproape de fresca în care e înfăţişată Cavalcada Sfintei Cruci. Fresca la care ea privea atunci când i s-a întâmplat totul reprezintă un corp de cavalerie alcătuit numai din sfinţi mucenici militari. Sunt unsprezece la număr, iar în fruntea lor este Sfântul Constantin cel Mare. Au fost cu toţi legionari ai Imperiului Roman, unii dintre ei ofiţeri sau generali geniali, care şi-au dat viaţa pentru că nu au vrut să se lepede de Hristos. Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe... Când hoardele tătarilor năvăleau ucigând şi dând foc, ei, marii sfinţi mucenici militari, erau singura nădejde. Iar aici, la Pătrăuţi, mărşăluiesc încă, îmbrăcaţi în armurile lor aurite, călare pe cai înfocaţi, veniţi din cer spre pământ, pentru a apăra încă o dată Sfânta Cruce, care e purtată de un arhanghel. Bănuiesc că domnul Ştefan nu a aşezat întâmplător această frescă, unică în toată lumea ortodoxă, deasupra intrării în biserica de la Pătrăuţi. Îl întreb pe părintele Herea despre semnificaţia ei.
- În bătălia de la Codrii Cosminului, ostaşii spuneau că alături de Ştefan cel Mare l-au văzut pe Sfântul Dimitrie. Asta e menţionat în cronici. Şi mai spun cronicile că într-o luptă din sud, de la Râmnic, Sfântul Procopie a luptat alături de Ştefan. Pentru ei, ajutorul sfinţilor martiri era o realitate. Noi, acum, suntem într-o epocă paşnică, dar pentru ei moartea bătea la uşă. Mereu. Astăzi erai, mâine nu mai erai. Cineva trebuia să-şi asume această existenţă, iar ei îşi asumau moartea, dar pentru ei ea nu era ceea ce este pentru noi astăzi; pentru ei ea era întâlnirea cu Hristos. Să mori în "Cavalcada Crucii" era o moarte bună. Dar scopul nu era să mori. Ţinta lor, a unor voievozi ca Ştefan cel Mare era binecuvântarea şi puterea de la Dumnezeu aici, pe pământ, cu scopul de a-şi apăra ceea ce erau ei şi ceea ce rămânea după ei, prin cei pe care îi apărau. Şi erau ferm convinşi că, în rândurile armatei lor, luptând cot la cot cu ei, erau şi sfinţii pe care îi vedeţi pictaţi aici. Dar ca să-l înţelegem mai bine pe Ştefan şi lupta sa în apărarea Crucii vă propun să aruncăm o privire asupra itinerarului vieţii lui în perioada adolescenţei. Părerea mea este că el şi Vlad Ţepeş s-au format la curtea lui Iancu de Hunedoara. Ei au plecat împreună după moartea tatălui lui Ştefan, iar acolo au trăit două evenimente istorice - căderea Constantinopolului, în 1453, şi înfrângerea turcilor la Belgrad, de către Iancu de Hunedoara. Iancu de Hunedoara era, în acele timpuri, marea speranţă a ceea ce mai rămăsese din Imperiul Bizantin şi a creştinilor din sudul Dunării. La doar patru ani după căderea Constantinopolului şi la doar doi ani după asediul de la Belgrad, Ştefan a urcat pe tronul Moldovei, exact când Mahomed al II-lea, cel care cucerise Constantinopolul, bătea la porţile ţării. Dacă cineva are senzaţia că Ştefan a venit în Moldova pentru că şi-a dorit tronul ca să îi fie bine lui personal, atunci se înşală crunt. Ştefan nu şi-a riscat viaţa ca să ia tronul de la Petru Aron pentru a-i fi lui bine, ci pentru a duce la bun sfârşit misiunea spirituală pe care o primise la curtea lui Iancu de Hunedoara.
- Tânărul principe adolescent moştenea, de altfel, o moşie săracă, se pare.
Marea Cavalcadă a sfinţilor militari
- Când s-a suit pe tronul Moldovei, aceasta era o ţară săracă, incapabilă să se apere. Cetăţile pe care le moşteneşte Ştefan sunt cetăţi construite de Petru I Muşat, cu un veac în urmă, capabile să reziste doar unui atac cu săgeţi, în condiţiile în care în Europa se lupta cu tun şi praf de puşcă. Moldova era un teritoriu pe care tânărul domn era obligat să îl apere fără bani, fără armată şi fără cetăţi. Ei bine, acest om a reuşit în circa 15 ani să-şi îmbogăţească ţara cu sabia. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să securizeze drumurile comerciale din Moldova. Drumul Mătăsii, dinspre Asia, trecea pe aici, pentru că Hoarda de Aur stăpânea Ucraina şi atunci toţi preferau să facă comerţul prin Moldova. Iar Ştefan a ştiut să le ofere negustorilor servicii de transport în siguranţă şi să le ia banii, cu care a făcut cetăţi şi o ţară sigură. În 1476, când sultanul Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, vine în persoană în Moldova să-l prindă pe Ştefan şi să-l pedepsească pentru curajul de a-i fi distrus armata la Vaslui, în 1475, nu reuşeşte să ia nicio cetate moldovenească! Niciuna! Tunurile de asalt pe care puteau să le care turcii cu ei băteau mai scurt decât tunurile de apărare de pe avanposturile din cetăţile lui Ştefan. Aşa că nu s-au putut apropia de ele.
- Cuvintele sfinţiei voastre redau istoriei o strălucire inexistentă în manualele care o predau azi în şcoli. Ştefan nu mai e moşuleţul istovit de războaie, ci un principe european.- Şi ar mai trebui să înţelegem un lucru foarte important: Ştefan a fost un conducător de oşti care nu a luptat nebuneşte, ci a luptat cu cap. În 1473, când a pornit războiul cu Imperiul Otoman, el a avut în spate o mare coaliţie, era asociat cu Uzun Paşa, regele Persiei, cu veneţienii şi ungurii. 13 ani s-a războit Ştefan cu turcii, dar la un moment dat, coaliţia aceasta a ajuns să nu mai funcţioneze. În 1486 are loc o luptă în lunca Siretului, lângă oraşul Roman, în localitatea Şcheia, unde lui Ştefan îi este ucis calul, iar el, care era îmbrăcat în armură, a rămas imobilizat sub cadavrul animalului de dimineaţă până după prânz. Toată lumea a crezut că e mort. Cu atât mai mare a fost uimirea ivirii lui ca om viu. În momentul acesta Ştefan le-a cerut pacea turcilor, iar ei, văzându-l greu de ucis, au fost bucuroşi să accepte. Din acel moment viaţa lui Ştefan s-a schimbat radical, nu în sensul că el ar fi avut o revelaţie şi ar fi zis: gata, de acum mă opresc cu războiul, că trebuie să fac biserici. Părerea mea este că Ştefan îşi schimbă doar percepţia despre cum trebuia să îşi împlinească misiunea în Moldova. Şi din acel moment, începe să zidească biserici de piatră, până la sfârşitul vieţii. Iar prima dintre ele este Pătrăuţi! Până atunci, lăcaşurile moldovenilor erau de lemn, iar când veneau năvălitorii, ele erau arse. Ştefan şi-a dorit să ţeasă în pământul Moldovei simboluri creştine ortodoxe, care să le amintească oamenilor că atunci când îşi vedeau satele şi oraşele arse, ele, bisericile, rămâneau în picioare. Aveau unde să se întoarcă.
Ştefan cel Bun şi Bătrân
Ştefan, Voichiţa şi copiii lor
Afară soarele a zbicit pământul, care acum e cu totul învelit de primăvară. Copacii din curtea bisericii sunt grei de flori. O gură de rai care încinge zidurile albe ale lăcaşului bătrân. În frumuseţea aceasta, toată moartea din istoriile străvechi, toate războaiele, luptele şi suferinţele se risipesc ca zăpada topită de soare. Dar dacă nu ar fi fost ele, durerile, morţii, vitejii, nu am mai fi fost nici noi astăzi, nici acest lăcaş şi nici raiul din jurul său. Tot ce văd e mărturia izbânzilor lor. Îl întreb pe părintele Gabriel dacă aici, la Pătrăuţi, a simţit vreodată spiritul tutelar al lui Ştefan. Dacă îi simte umbra măreaţă, alunecând peste zidurile bisericii. Pentru prima dată, părintele tace. Îmi răspunde apoi afirmativ, dar vocea îi tremură puţin. Încerc să aflu mai multe, dar părintele îmi spune că legătura lui cu Ştefan e foarte personală şi nu o poate explica în cuvinte. Îl înţeleg şi las tăcerea să ne învăluie, preţ de câteva clipe. O sparge părintele. "Ştiţi, înainte să vin preot la Pătrăuţi, legătura mea cu Ştefan era superficială, afectată de mitologia romantică. Ştiaţi, de pildă, că Ştefan nu a fost cunoscut în istorie ca «Ştefan cel Mare»? El a fost numit aşa de paşoptişti şi această denumire a fost făcută în detrimentul a două alte nume mai vechi, care apar şi în cronici: «Ştefan cel Bun şi Bătrân de la Moldova». Spune Ureche că i se spunea şi «Sfântul Ştefan deşi era şi el om păcătos». Dar mie mi-a rămas în inimă faptul că în cronici era numit «cel Bun şi Bătrân», primul supranume fiind şi cea dintâi calitate a unui sfânt. Eu înţeleg sfinţenia lui Ştefan prin tot ceea ce suntem noi astăzi: poporul român, creştin ortodox. În tot ceea ce suntem noi astăzi văd urmele jertfei marelui domn pe acest pământ".
Foto: Petru Palamar (5)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
