Cântarea cântărilor Moldovei: Minunea de la Pătrăuți

Părintele GABRIEL HEREA - "Eu înțeleg sfințenia lui Ștefan cel Mare prin tot ceea ce suntem noi azi: poporul român creștin ortodox"

Părintele Gabriel Herea e tânăr, erudit și vulcanic atunci când vorbește de biserica pe care o păstorește. Trei trăsături pe care le găsești ara­reori la un preot de țară. Ce-i drept, un preot de țară cu un doc­torat în Istoria Artei și o lucrare premiată de Academia Română. M-aș fi așteptat să îl întâlnesc în București sau măcar la Iași, pe holurile unei facultăți, în fața unor studenți, însetați, la fel ca el, de cultură și cunoaștere. Dar nu. El e fericit aici, la Pătrăuți, pentru că de aici le vorbește - nu doar săte­nilor săi, ci, prin cei care calcă pra­gul primei ctitorii a lui Ștefan cel Mare, întregii țări. Și părintele fierbe de nerăbdare să le vorbeas­că tuturor despre Ștefan și curtea sa, despre geniul cu care și-a pus amprenta asupra istoriei noastre, despre arta fabuloasă patronată și înflorită sub el și despre influențele ei până astăzi, într-un cuvânt, despre strălucirea unei familii voievodale, pe care noi o tratăm, de multe ori, cu o indiferență vecină cu neștiința. Iar părintele Ga­briel e convins că poate să spulbere această indife­rență, întinsă ca un păianjen peste înțelegerea istoriei noastre, ștergând colbul care s-a așezat peste cronicile care vorbesc despre un altfel de Ștefan cel Mare, decât acela înfățișat de scriitorii care au încercat să îl ne­mu­rească în secolul al XIX-lea.

Splendoarea bisericilor lui Ștefan cel Mare începe la Pătrăuți

- Păstoriți cea mai veche ctitorie a lui Ștefan cel Mare și, poate, cea mai frumoasă. Cum se explică atâta splendoare, într-o vreme când domnii noștri șe­deau aproape toată viața în șa?

- Atunci când Ștefan a început să construiască biserici era deja cineva în cultura și spiritualitatea europeană. Și a avut un orgoliu: să nu copieze nimic din ce se făcuse înaintea lui. Adu­sese în Moldova cele mai mari cunoștințe ale arhitecturii din acea perioadă, le cumpărase cu bani grei, din afara hotarelor. După ce-și ridi­case cetățile, cultura de la curtea lui ajunsese la un punct de fierbere, care i-a dat posibilitatea să irumpă, așa cum înflorește o floare pe un trunchi. Stilul moldovenesc de arhitectură în­scrie în lista patrimoniului global opt biserici. Ele au impus acest stil la nivel mondial prin particularitățile lui. Arhitectonic vorbind, Pătrăuți este modelul. Aici s-a materializat scli­pirea, lumina arhitecților. Biserica aceasta a fost construită ca un prototip. A­tunci când au creat stilul de arhitectură mol­dovenesc, la Pătrăuți au implementat toate elementele esențiale ale acestui stil. Toate celelalte biserici care s-au construit după aceea s-au raportat la Pătrăuți și au fost va­riațiuni pe tema pe care o vedeți aici. E inte­resant că Ștefan nu a construit biserici în pri­mii 30 de ani de domnie, cu excepția bisericii de la Putna. Vorbim de 30 de ani de domnie glorioasă, în care el a ridicat doar cetăți. Mol­dova începuse să fie bogată, dar el nu con­struiește biserici. Ridică una singură, la Putna, dar care are rațiune dinastică: e locul unde el își dorește să fie înmormântat, ca orice dom­nitor care stătuse de mai mulți ani pe tron. Ei bine, prima biserică pe care înce­pe să o ridice după acești 30 de ani de absență este cea de aici, de la Pătrăuți.

Când icoanele te privesc

- Români sau străini, credincioși sau doar iu­bi­tori de artă, la Pătrăuți vin o grămadă de oameni. Cum reacționează la întâlnirea cu ctitoria lui Ște­fan?

- Oamenii care ne trec pragul spun: "Am fost covârșiți!". Pentru ei nu e o simplă vizită. Spun că au intrat în acest spațiu și au trăit o experiență. Mi-am pus întrebarea: de ce? De unde vin aceste trăiri? Și am înțeles că spațiul bisericilor lui Ștefan cel Mare, al căror model e Pătrăuțiul, este construit în așa fel încât arhitectura și icoana să se sus­țină una pe cealaltă, ele să fie suportul a ceea ce se petrece în bi­serică, să fie motivația declan­șării unor experiențe spirituale deo­se­bite. Ați auzit până acum despre faptul că icoana creștină ortodoxă este pictată ca să intre într-o legă­tură cu privitorul? Ea e creată să vină spre tine, să coboare, să curgă spre cel ce se află în fața ei. Când intri într-un asemenea spațiu, nu tu ești cel care vii să privești, ci tu ești cel care ești privit, cel căruia "ți se transmite". Învățătura, cu­noș­tințele, trăirile, credința celor care au construit acum cinci veacuri spațiul bisericii se transmit celui care este deschis să le primească. Există oameni care sunt capabili să primească acest lucru - și sunt mulți. De altfel, nu pornește oricine pe drumul unui pelerinaj la bisericile din nordul Bucovinei. De aceea și cred că mulți dintre pelerini sunt capabili să trăiască aceste experiențe - și, atenție, unii nici nu sunt creștini orto­docși!

Corul nevăzut

Doamna Magdalena Baciu este o femeie distinsă. E mai degrabă sobră și reținută în a-și manifesta cre­dința, dar nu se sfiește de ea, iar atunci când vorbim de marii noștri duhovnici sau de istoria și tradițiile noastre, simt că în spatele vocii calme arde un foc. În urmă cu mai bine de nouă ani, atunci când a vizitat Pătrăuțiul, a trecut prin două întâmplări minunate, de care și acum își aduce aminte cu un soi de uimire încăr­cată de sfială. Era în Moldova, împreună cu soțul dânsei. Trecuseră pe la multe din bisericile Bucovinei, dar își doreau să viziteze Pătrăuțiul, chiar dacă erau, așa cum îmi povestește, la capătul unui "tur de trăiri". Ultima oprire trebuia să fie la cea mai veche biserică rămasă de la domnul Ștefan. Era vară, o vară căldu­roa­să. Când au coborât din mașină, i-a izbit liniștea, o liniște în care satul întreg dormea în bătaia soarelui. "Era ora două și nu era nimeni, absolut nimeni. Îmi amintesc bine că am apucat pe aleea care ducea spre biserică și că era atâta liniște, încât ascultam fericită albinele zumzăind prin flori. Soțul meu mergea în față, iar eu îl urmam. Atunci am auzit cântarea. În liniștea aceea frumoasă, vocile erau destul de clare ca să îmi dau seama că e slujba Liturghiei. Știu că m-am întrebat, mirată, cum de slujește cineva Litur­ghia la ora două, în zi de lucru, și de ce preotul ține ușa de la biserică închisă, dacă înăuntru este slujbă? M-am îndreptat bucuroasă și curioasă spre biserică, dar când am pus mâna pe clanță, frumusețea aia de cântare s-a oprit brusc. Am rămas blocați. Ușa era în­­chisă cu cheia. Era inexplicabil. Mirați din cale-afa­ră, l-am căutat pe părintele paroh, care era la casa-muzeu de peste drum. El ne-a spus că biserica e goală, că se lucrează la restaurarea picturii, iar de slujit, nu slujește nimeni în acel moment. Când doam­na preoteasă a venit și ne-a deschis lăcașul, am avut un șoc - biserica era, într-adevăr, goală. Nici țipenie de om înăuntru. Ne-a fost imposibil să înțelegem ce ni s-a întâmplat, de unde am auzit cântările acelea superbe și eu, și soțul meu. Dar faptele misterioase nu s-au oprit aici. Ceva mai târziu, când ne-au ajuns din urmă și ceilalți turiști, am urcat pe schelă împre­ună cu un grup pentru a vedea pictura faimoasei Ca­valcade a Sfintei Cruci. Ascultam interesată explica­țiile, când am auzit la intrarea bisericii pași grei, pașii unor cizme zdravene pe podeaua de piatră, pași care aveau un zornăit, parcă de pinteni, aș spune acum, dar atunci m-am gândit că sunt cizmele vreunui moto­ciclist care are catarame, iar acelea fac zgomot. Am auzit apoi aceiași pași urcând pe treptele de lemn și m-am uitat să văd cine vine. Nu era nimeni! M-am aplecat spre scară, dar nici la intrarea în biserică nu am văzut nimic. În momentul acela m-am înfiorat. Am crezut că o iau razna. Ceilalți nu auziseră nimic. Am ocolit grupul ca să mă așez lângă bărbatul meu și atunci s-a întâmplat. Nici nu știu cum să pun asta în cuvinte, pentru că nu am mai povestit decât la doi, trei prieteni foarte apropiați. Undeva, la baza gâtului, am simțit o mână puternică, o mână de bărbat, care era fermă, dar nu mă strângea. Sincer, am crezut că am luat-o razna, aia era atunci singura mea teamă. Foar­te curios, mâna nu mă speria deloc, deși eu am pro­ble­me cu claustrofobia, iar dacă cineva mă apasă într-un spațiu strâmt... Dar nu, mâna nu-mi dădea fiori, era o mână blândă, care încet, dar ferm, mi-a întors fața și mi-a lipit-o de perete. În locul în care l-am atins, fresca fusese decopertată, iar în locul ei rămăsese mortarul zgrunțuros. Deși era vară, pereții bisericii erau reci. Știu asta pentru că îmi lipisem palmele de ei ca să mă răcoresc. Ei bine, în locul în care l-am atins cu obrazul, peretele era cald. Mai mult decât atât, nu am simțit înțepăturile zidăriei, ci o atin­gere catifelată, ca și cum mi-aș fi lipit obrazul de fața altui om. Și când am simțit asta, a fost ca și cum mi s-ar fi desfăcut un nod în inimă, iar în suflet mi s-a așternut o liniște deplină. Din clipa aceea, nu am mai vrut să plec de acolo. Teama că am ceva la cap mi s-a risipit. M-am întrebat doar ce vrea acea mână de la mine. Mă gândeam că mă fac de râs în fața celorlalți, care ascultau liniștiți explicațiile unui pic­tor restaurator. Dar nu îmi mai păsa. Simțeam doar liniște și bucurie în su­flet. Peretele acela nu mai era o sim­plă zidărie. Devenise o ființă la piep­tul căreia aș fi vrut să mă adăpostesc, să-mi pun nu numai obrazul, ci și mâi­nile și să stau, așa, pentru totdeauna... Acum, când vă povestesc, mă gândesc că tot ce mi s-a întâmplat nu a fost o lecție doar pentru mine, ci ceva pentru ceilalți. Că, poate, doar am primit un mesaj pe care a trebuit să îl dau mai departe...".

Cavalcada Sfintei Cruci

Văd locul în care doamna Baciu s-a simțit cuibă­rită în brațele acelei ființe invizibile, un loc aflat la înălțime, aproape de fresca în care e înfățișată Caval­cada Sfintei Cruci. Fresca la care ea privea atunci când i s-a întâmplat totul reprezintă un corp de cavalerie alcă­tuit numai din sfinți mucenici militari. Sunt un­spre­zece la număr, iar în fruntea lor este Sfântul Con­stantin cel Mare. Au fost cu toți legionari ai Imperiului Roman, unii dintre ei ofițeri sau generali geniali, care și-au dat viața pentru că nu au vrut să se lepede de Hristos. Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe... Când hoardele tătarilor năvăleau ucigând și dând foc, ei, marii sfinți mucenici militari, erau singura nădejde. Iar aici, la Pătrăuți, mărșăluiesc încă, îmbrăcați în armurile lor aurite, călare pe cai înfocați, veniți din cer spre pământ, pentru a apăra încă o dată Sfânta Cruce, care e purtată de un arhan­ghel. Bănuiesc că domnul Ștefan nu a așezat întâm­plător această frescă, unică în toată lumea ortodoxă, deasupra intrării în biserica de la Pătrăuți. Îl întreb pe părintele Herea despre semnificația ei.
- În bătălia de la Codrii Cosminului, ostașii spu­neau că alături de Ștefan cel Mare l-au văzut pe Sfân­tul Dimitrie. Asta e menționat în cronici. Și mai spun cronicile că într-o luptă din sud, de la Râmnic, Sfântul Procopie a luptat alături de Ștefan. Pentru ei, ajutorul sfinților martiri era o realitate. Noi, acum, suntem într-o epocă pașnică, dar pentru ei moartea bătea la ușă. Mereu. Astăzi erai, mâine nu mai erai. Cineva trebuia să-și asume această existență, iar ei își asumau moartea, dar pentru ei ea nu era ceea ce este pentru noi astăzi; pentru ei ea era întâlnirea cu Hristos. Să mori în "Cavalcada Crucii" era o moarte bună. Dar sco­pul nu era să mori. Ținta lor, a unor voievozi ca Ștefan cel Mare era binecuvântarea și puterea de la Dumnezeu aici, pe pământ, cu scopul de a-și apăra ceea ce erau ei și ceea ce rămânea după ei, prin cei pe care îi apărau. Și erau ferm convinși că, în rândurile armatei lor, luptând cot la cot cu ei, erau și sfinții pe care îi vedeți pictați aici. Dar ca să-l înțelegem mai bine pe Ștefan și lupta sa în apărarea Crucii vă propun să aruncăm o privire asupra itinerarului vieții lui în perioada adolescenței. Părerea mea este că el și Vlad Țepeș s-au format la curtea lui Iancu de Hunedoara. Ei au plecat împreună după moartea tatălui lui Ștefan, iar acolo au trăit două evenimente istorice - căderea Con­stantinopolului, în 1453, și înfrângerea turcilor la Bel­grad, de către Iancu de Hunedoara. Iancu de Hune­doara era, în acele timpuri, marea speranță a ceea ce mai rămăsese din Imperiul Bizantin și a creștinilor din sudul Dunării. La doar patru ani după căderea Con­stantino­polului și la doar doi ani după asediul de la Belgrad, Ște­fan a urcat pe tronul Mol­dovei, exact când Mahomed al II-lea, cel care cucerise Constantinopolul, bătea la porțile țării. Dacă cineva are senzația că Ștefan a venit în Moldova pentru că și-a dorit tro­nul ca să îi fie bine lui personal, atunci se înșală crunt. Ștefan nu și-a riscat viața ca să ia tronul de la Petru Aron pentru a-i fi lui bine, ci pentru a duce la bun sfâr­șit misiunea spirituală pe care o primise la curtea lui Iancu de Hu­ne­doara.

- Tânărul principe adolescent moște­nea, de altfel, o moșie săracă, se pare.

- Când s-a suit pe tronul Moldovei, aceasta era o țară săracă, incapabilă să se apere. Cetățile pe care le moștenește Ștefan sunt cetăți construite de Petru I Mușat, cu un veac în urmă, capabile să reziste doar unui atac cu săgeți, în condițiile în care în Europa se lupta cu tun și praf de pușcă. Moldova era un teritoriu pe care tânărul domn era obligat să îl apere fără bani, fără armată și fără cetăți. Ei bine, acest om a reușit în circa 15 ani să-și îmbogățească țara cu sabia. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să securizeze drumurile comerciale din Moldova. Drumul Mătăsii, dinspre Asia, trecea pe aici, pentru că Hoarda de Aur stăpânea Ucraina și atunci toți preferau să facă comerțul prin Moldova. Iar Ștefan a știut să le ofere negustorilor servicii de transport în siguranță și să le ia banii, cu care a făcut cetăți și o țară sigură. În 1476, când sultanul Mahomed al II-lea, cuceri­torul Constantinopolului, vine în persoană în Moldova să-l prindă pe Ștefan și să-l pedepsească pentru curajul de a-i fi distrus armata la Vaslui, în 1475, nu reușește să ia nicio cetate moldovenească! Niciuna! Tu­nurile de asalt pe care puteau să le care tur­cii cu ei băteau mai scurt de­cât tunurile de apărare de pe avan­posturile din cetățile lui Ștefan. Așa că nu s-au putut apro­pia de ele.

- Cuvintele sfinției voastre redau istoriei o strălucire ine­xis­tentă în manualele care o predau azi în școli. Ștefan nu mai e moșulețul istovit de răz­boaie, ci un principe european.

- Și ar mai trebui să înțele­gem un lucru foarte important: Ștefan a fost un conducător de oști care nu a luptat nebunește, ci a luptat cu cap. În 1473, când a pornit războiul cu Imperiul Otoman, el a avut în spate o mare coaliție, era asociat cu Uzun Pașa, regele Persiei, cu venețienii și ungurii. 13 ani s-a războit Ștefan cu turcii, dar la un moment dat, coaliția aceasta a ajuns să nu mai funcționeze. În 1486 are loc o luptă în lunca Siretului, lângă orașul Roman, în localitatea Șcheia, unde lui Ștefan îi este ucis calul, iar el, care era îm­brăcat în armură, a rămas imobilizat sub cadavrul animalului de dimi­neață până după prânz. Toată lumea a crezut că e mort. Cu atât mai mare a fost uimirea ivirii lui ca om viu. În momentul acesta Ștefan le-a cerut pacea turcilor, iar ei, văzându-l greu de ucis, au fost bucuroși să accepte. Din acel moment viața lui Ștefan s-a schimbat radical, nu în sensul că el ar fi avut o revelație și ar fi zis: gata, de acum mă opresc cu războiul, că trebuie să fac biserici. Părerea mea este că Ștefan își schimbă doar per­cepția despre cum trebuia să își îm­plinească misiunea în Moldova. Și din acel moment, începe să zidească biserici de piatră, până la sfârșitul vieții. Iar prima dintre ele este Pă­trăuți! Până atunci, lăcașurile moldo­venilor erau de lemn, iar când veneau năvălitorii, ele erau arse. Ștefan și-a dorit să țeasă în pământul Moldovei simboluri creștine ortodoxe, care să le amintească oamenilor că atunci când își vedeau satele și orașele arse, ele, bisericile, rămâneau în pi­cioare. Aveau unde să se întoarcă.

Ștefan cel Bun și Bătrân

Afară soarele a zbicit pămân­tul, care acum e cu totul învelit de primăvară. Copacii din curtea bi­sericii sunt grei de flori. O gură de rai care încinge zidurile albe ale lăcașului bătrân. În frumusețea aceasta, toată moartea din istoriile străvechi, toate războaiele, luptele și suferințele se risipesc ca zăpada topită de soare. Dar dacă nu ar fi fost ele, durerile, morții, vitejii, nu am mai fi fost nici noi astăzi, nici acest lăcaș și nici raiul din jurul său. Tot ce văd e mărturia izbânzilor lor. Îl întreb pe părintele Gabriel dacă aici, la Pătrăuți, a simțit vreodată spiritul tutelar al lui Ștefan. Dacă îi simte umbra măreață, alunecând peste zidurile bise­ri­cii. Pentru prima dată, părintele tace. Îmi răspunde apoi afirmativ, dar vocea îi tremură puțin. Încerc să aflu mai multe, dar părintele îmi spune că legătura lui cu Ștefan e foarte personală și nu o poate explica în cuvinte. Îl înțeleg și las tăcerea să ne învăluie, preț de câteva clipe. O sparge părintele. "Știți, înainte să vin preot la Pătrăuți, legătura mea cu Ștefan era super­ficială, afectată de mitologia romantică. Știați, de pildă, că Ștefan nu a fost cunoscut în istorie ca «Ște­fan cel Mare»? El a fost numit așa de pașoptiști și această denumire a fost făcută în detrimentul a două alte nume mai vechi, care apar și în cronici: «Ștefan cel Bun și Bătrân de la Moldova». Spune Ureche că i se spunea și «Sfântul Ștefan deși era și el om pă­cătos». Dar mie mi-a rămas în inimă faptul că în cronici era numit «cel Bun și Bătrân», primul su­pra­nume fiind și cea dintâi calitate a unui sfânt. Eu înțe­leg sfințenia lui Ștefan prin tot ceea ce suntem noi astăzi: poporul român, creștin ortodox. În tot ceea ce suntem noi astăzi văd urmele jertfei marelui domn pe acest pământ".

Foto: Petru Palamar (5)