Hrisoavele ţaţei Sanda

- În satul bănăţean Şuştra, Ion Bobescu, unul dintre cei mai buni apicultori din Europa, vindecă aproape orice boală. Leacurile pe care le foloseşte au fost moştenite de la o străbunică ce le-a păstrat cu preţul vieţii. Ascultaţi povestea extraordinară a unui prisăcar tămăduitor şi a unui tezaur de medicină populară care salvează vieţi cu puterea plantelor -

"Vă mulţumesc că m-aţi sculat din morţi"

Pe masa din sufragerie a domnului Ion Bobescu, printre borcane cu miere şi plante de leac, găsesc un caiet cu catarame. Îl deschid şi, pe măsură ce îl răsfoiesc, îmi dau seama că am în faţă cronica unor supravieţuiri fabuloase, mărturiile scrise de mână ale unor oameni salvaţi de la moarte cu leacurile albi­na­rului bănăţean, care stă modest şi liniştit, lângă mine. "Aveam cancer în fază terminală. Doctorii îmi mai dăduseră de trăit câteva zile. În două luni, am fost sănătoasă! Doam­ne, mulţumim pentru acest dar!"; "Am venit aici cu şase metastaze. După 30 de intervenţii chi­rurgicale, nu mai aveam nicio şansă. Aduc mulţămire dom­nului doctor Bobes­cu, că m-am vindecat total!"; "Cu un glio­blastom de gradul pa­tru, în urma trata­mentelor cu miere şi plante, în doar patru zile am fost mai bine, şi după două săp­tă­mâni, conduceam ma­şina! Vă mulţu­mesc că m-aţi sculat din morţi!"; "Aveam glicemie 400 când am ajuns aici, şi după două luni de tratament, fără pastile şi fără regim, sunt cu gli­cemia la 110." În lunga listă de boli, pe care orice medic le-ar declara incurabile, de la cancere de dife­rite tipuri, în faze avansate, şi până la ciroze extreme sau diabet, mai apar, din când în când, şi probleme mai puţin grave, dar la fel de miraculos rezolvate: "Timp de 20 de ani am trăit cu gândul să ne lăsăm de fumat. Încercările au fost foarte multe şi toate s-au soldat cu eşec. Mă culcam şi mă trezeam cu gândul la ţigări. Am urmat cura cu plante prescrisă de domnul Bobescu, atât eu, cât şi pritenul meu, şi după două săptămâni şi jumătate, amândoi am re­nun­ţat la fumat. Nu ne mai gândim la fumat, şi când vedem un fumător, îl compătimim." Sau o fetiţă de nouă ani, care a notat, cu scrisul ei de şcolăriţă: "Aveam mereu dureri de burtă din cauza stresului de la şcoală. Acum sunt bine şi somnurile mele sunt din nou pline de vise." Sau mărturia unui cuplu care a reuşit să aibă copii: "După ani de zile de chin şi 40 de mii de euro cheltuiţi în clinici, într-o singură lună, am reuşit să rămîn însărcinată, datorită leacurilor dumneavoastră extraordinare. Eu şi soţul meu vă suntem recunoscători."
Îl privesc, uimit şi încurcat, pe bărbatul din faţa mea. Nu-mi vine să cred că este adevărat. Caietul din mâinile mele este, însă, concret şi convingător.
- Cum se explică astfel de vindecări incredibile, într-o casă din marginea satului Şuştra, din Banat?, întreb.
Domnul Bobescu zâmbeşte şi dă din mână: "Ştiţi, oamenii cred că sunt doctor, dar nu sunt. Povestea acestor tămăduiri miraculoase începe de fapt în Isac­cea, în urmă cu a­proape un secol, cu ţaţa Sanda, străbunica mea".

Ţaţa Sanda

"Ia uite ce oameni mari vin să se închine azi în casa noastră", a spus ţaţa Sanda, privind pe fereastră, cum un ar­mator grec se apropia de ograda ei. Armato­rul ve­nise cu vapo­rul până la pontonul din Isac­cea şi co­bo­râse din el în caleaş­că, să nu se prăfu­ias­că, până la casa fe­meii. Era însoţit de un copil! Urmat de o armată de curioşi des­culţi, armatorul s-a oprit la casa ţaţei Sanda şi, prezen­tân­du-i-l pe fiul său i-a spus:
- Toată lumea, până la Brăila, te cunoaşte ca doftoroaie. Am venit la dumneata cu lacrimi de părinte în ochi. Uite, băiatul meu a fost la pescuit şi s-a tăiat într-o scoică, fără să-şi dea seama. Musca a pus ou în rana lui şi toţi medicii la care am fost spun că nu e altă cale decât să îi taie piciorul. Sal­vează-l şi îţi voi plăti oricât.
Femeia s-a uitat la pi­ciorul băiatului: "Trimite la piaţă să cumpere o pisică neagră, da' să nu se târ­guias­că pentru ea. Să o taie şi să o aducă, pentru că eu nu omor animale. Până atunci, scrie pe hârtia asta cât eşti dispus să plăteşti şi pune-i sigiliu. Copilul ră­mâ­ne aici, tu du-te şi în­toar­ce-te peste patru zile". Când s-a întors armatorul, fiul său juca fotbal în curtea femeii. De două zile era vin­decat. Tot ce a putut să spună a fost că ţaţa Sanda i-a pus carne din pisica neagră pe rană şi l-a uns apoi cu tincturi.
- Cât să-ţi plătesc, ţaţă Sanda?, a întrebat arma­torul, fericit că băiatul nu şi-a pierdut piciorul.
- Uite hârtia cu sigiliul tău, a spus ea. Jumătate din cât ai scris aici. Şi desfăcând foaia citi: zece kilograme de aur. Armatorul i-a dat cinci, şi astfel, faima ei de vindecătoare s-a întins şi mai mult decât înainte. Oameni din toată ţara veneau la ea cu felurite boli ce nu aveau leac şi ţaţa Sanda îi vindeca.
Apoi a început războiul, şi toţi ai ei au plecat de frica ruşilor spre Banat. Ţaţa Sanda a rămas în Isac­cea: "De mine toţi au nevoie, nu o să păţesc nimic", a spus. O vreme, aşa a şi fost. Şi-a văzut mai departe de doftorelile ei şi la 118 ani mergea singură cu că­ruţa în pădure, îşi tăia lemnele, le încărca şi le aducea acasă. Îşi săpa singură grădina şi dacă vreun vecin se oferea să o ajute, îl refuza: "Vezi-ţi de treburile tale, că nu am ajuns să mă ajuţi tu pe mine." Dar într-o zi, ţaţa Sanda s-a trezit în bătătură cu câţiva soldaţi ruşi. Auziseră că bătrâna îşi păstrează scrise în nişte ceasloave leacurile ce vindecă orice boală şi le voiau pentru ei.
- Unde-s caietele, babo? Dă caietele!
- Acelea nu-s de dat.
- Dă-le, sau te împuşcăm!
- S-aşteptaţi voi să-mi fie mie frică de moarte!
Soldaţii au început să o îmbrâncească pe bătrână şi să o lovească. Şi atunci ea i-a scuipat. Au împuş­cat-o pe loc, în casa ei din Isaccea, pe care nu voise s-o părăsească în nici un chip.

Jurământul

Treizeci de ani mai târziu, mătuşa Varvara şi-a primit nepoata venită în Isaccea, cu cei doi băieţi ai săi, să viziteze locurile copilăriei, de unde plecase de frica războiului. După bucuria revederii şi masa îm­bel­şugată cu peşte proaspăt, Varvara i-a zis ne­poatei:
- Didino, o mai ţii minte pe ţaţa Sanda? Caietele ei sunt la mine. Mi le-a lăsat cu binecuvântare de tăinuire, nu de folosinţă. Va trebui să le iei tu, altfel poruncile îmi spun să le ard.
- Nu le iau. Ştiu ce sunt caietele alea: sunt o greutate pe care nu o pot duce.
Dar unul dintre băieţii Didinei a acceptat să ia caietele.
- Uite, Ţata Sanda a lăsat nişte caiete cu leacuri, i-a spus Varvara. Le iei în păstrare şi dacă vrei, le foloseşti, dacă nu vrei, nu le foloseşti. Dar ţi le dau ca să nu le ard, că ar fi un păcat cumplit ca o înţe­lepciune de mii de ani să se ardă.
Erau trei ceasloave uriaşe. Băiatul, adolescent ce încă nu ajunsese la vârsta majoratului, a cumpărat o sacoşă mare de papură, ca să încapă în ea cărţoaiele acelea ciudate. Erau scrieri pe piei de animale sau pe pânză ţesută, pe bucăţi de hârtie groasă şi pe scoarţe moi de copac. Literele erau ciudate, multe chirilice, notate şters, cu creionul, sau clar, cu cerneală şi pe­niţă.
- Promiţi că le iei?, a întrebat mătuşa Varvara încă o dată.
- Păi am promis.
- Juri să le iei?
- Jur!
- Atunci stai în genunchi.
Atras la început de aspectul misterios al ceasloa­velor, băiatul s-a trezit brusc într-un adevărat ritual, cu Biblia în braţe, şi mătuşa care îi spunea: "Zi după mine! Jur să respect poruncile...", iar poruncile erau scrise pe primele pagini ale celui dintâi ceaslov, într-o chirilică pe care mătuşa începu să o buchiseas­că. "Oprit vă este vouă să vă strigaţi puterea şi priceperea lecuirii prin târguri... Asemeni oprit vă este vouă să daţi leacurile celor ce au mână de luat, că puţin bine vor face şi nici să alungaţi pe orişicine vă bate la poarta voastră cerând ajutorul, chiar de mare duşman vă este...". Tânărul s-a speriat de poruncile acelea neînţe­lese, dar Varvara l-a liniştit: "Poţi să nu des­chizi caietele şi nimeni nu va veni să îţi ceară ajutorul". Băiatul s-a consolat cu acest gând şi a luat traista grea, cu ceasloave. Pe acel tânăr, ce credea atunci că nu va deschide ni­cio­dată caietele ţaţei Sanda, îl chema Ion Bo­bescu şi Didina era mama sa.

Leacuri magice

Domnul Bobescu stă în faţa mea confor­tabil, în fotoliul din salonul casei sale. Zâm­beşte când îşi amin­teşte prin câte a trecut: "Ani de zile nu m-au interesat caietele alea. Aproape că uitasem de ele. Nu îmi dădusem seama că atunci, la Isaccea intrasem în casta tămăduitorilor. Eu îmi vedeam de albinele mele când, într-un an, s-a întâmplat însă un lucru ciudat. Eram deja în pragul diabetului, şi medicul meu in­sis­ta să trec pe insulină. Am plecat în pastoral cu albi­nele şi am fost obligat de vremea ploioasă să stau trei săptămâni în autobuzul-casă. A plouat atunci trei săp­tămâni încontinuu, încit citisem toate cărţile luate cu mine, până şi ziarele în care îmi împache­tasem lucrurile. Şi, tot făcând ordine în autobuz, am dat peste unul dintre caietele ţaţei Sanda. Cum a ajuns acolo, nu ştiu. L-am luat şi am început să îl răsfoiesc. Mi-au căzut ochii pe o pagină scrisă mai citeţ, unde era notat aşa: «Leac în contra bolii de... şi numele bolii era şters de timp. Apoi erau câteva rânduri scri­se foarte clar: Dacă în o petică înmuiată în udul omului se adună furnică de pădure din cea mică şi neagră, e semn că leacul de mai sus nu îi e de tre­buinţă, ci numaidecât ceea ce urmează să se făp­tuias­că, ca să îţi fie ţie şi celui ce-ţi cere ajutorul bine». Dacă nu eram stupar şi bolnav de diabet, nu înţelegeam nimic din toate astea. Dar ştiam că furnica neagră de pă­dure este mare ama­toare de dulce. Deci dacă glicemia e mare, peste 200, se transmite în urină şi atunci o vrea furnica. Aşa am înţeles eu că ceea ce urma era un tratament din plante pentru diabet. A doua zi, la prima rază de lu­mină, am încuiat tot şi am plecat pe jos. Am făcut tratamentul, şi în două luni scăpasem de diabet. Doctorul meu nu mai înţelegea nimic. Aşa am ajuns cu glice­mia la 80, deşi mân­cam orice."
Abia când d-l Bo­bes­cu însuşi s-a vinde­cat de diabet a înţeles importanţa ceasloa­ve­lor pe care jurase în ado­lescenţă. Le-a luat şi a început să le des­cifreze cu grijă, deşi în anumite locuri, scrisul era şters sau unele cuvinte nu le înţelegea, fiind pier­dute din limba română. Numele de boli sau de plante necunoscute însemnau că acel tratament e pierdut. Cuvinte precum ghihuială, berbincă sau neprun îşi pierduseră înţelesul şi, odată cu el, şi puterea vinde­cătoare. De exemplu, leacul în contra sohotelor s-a păstrat, însă nimeni nu mai ştie ce sunt acelea so­hotele: "Leac în contra sohotelor. Se face pruncilor născuţi fără de viaţă. Ăstor prunci să li se facă trei scăldări. În dimineaţa zilei întâia, lângă fereastră, la prânzul zilei celei de-a doua, sub lampă, şi în seara celei de-a treia, lângă uşă. Pruncii cărora li se vor face aceste trei scăl­dări nicicând nu vor pieri, viaţă lungă vor avea şi lip­sită de boală."
Între foile groase, cusute, a descoperit însă şi multe lea­curi, purtând diferite ad­notări: "Ăste leacuri slobode sunt de dat din gură oricui voieşte cu ajutorul lor să se lecuie de orişice boală" sau "Ăste leacuri numai în tainiţă, cu mare pază să se ţie, ca nicând, nimeni, să nu le vază". Iată cum sună, de exemplu, un leac de păstrat ca o tai­nă, îmi spune domnul Bobescu: "Leac în contra făcăturii de despărţanie. Femei rele pe arginţi fă­ceau astă răutate şi despărţeau familii. Luau 24 de aripi de (n-avem voie să spunem că sunt jură­minte... şi facem aşa şi aşa) şi le amestecăm cu colb din drum, de la o răspântie mică. Se amestecă totul cu apă neîncepută de la şapte fântâni. Se aruncă mu­ruiala pe jos, în casa unde se doreşte despărţania. Practic acea muruială se usca şi praful se ridica în aer, cu acel colb foarte fin, din aripile măcinate. Odată respirat, membrii familiei se certau, apoi se băteau şi, cu sigu­ranţă, se despăr­ţeau. Apoi, bătrâ­na dădea şi leacul împotriva acestei făcături: afuma ca­sa cu trei bu­ru­ieni. «Ăste afu­mări, totdeauna opresc făcătura, dar e bine să se facă şi la vreme de boleştină, ciu­mă, bubă neagră şi altele, ca nici­când boleştina să nu se puie»".
"Vă daţi seama ce însemna să ai leac pentru ciumă şi bubă neagră?!", mă întreabă domnul Ion. "Pentru că eu nu sunt o fire prea mis­tică, am studiat acest excipient făcut din aripioarele insectei respective şi mi-am dat seama că, de fapt, ele conţin o neurotoxină foarte puternică. Există, deci, o explicaţie logică pentru acest fel de descân­tece. Asta mi s-a confirmat şi după ce am studiat reţeta prin care bătrâna l-a sal­vat pe băiatul armatorului. Reţeta aceea suna aşa: «Leac în contra vermilor din car­ne. La vreme de războiu mult puroiu, verme şi supă­rare era în trupurile oame­nilor, şi în bube adânci, mus­ca punea ou şi se um­pleau de vermi. Ăşti vermi nu se puteau scoate din car­ne nicicum altcum, ci numa să se ieie carne dintr-o pisi­că neagră şi să se puie peste bubă. Să se lase acolo de la 6 la 12 ore, apoi carnea să se arunce şi la nevoie să se mai pună o dată». Este o simplă observare a naturii. Am repetat şi eu expe­rienţa. Am pus carne de vită, de peşte, de porc şi o mâţă lovită de o maşină. Toţi viermii erau pe carnea de pisică! Pur şi simplu, viermii trec singuri, de la orice fel de carne, pe cea de pisică. Că pisica trebuie să fie neagră, asta este pentru impresia artistică. După ce viermii treceau în carnea de pisică, se inter­venea cu nişte tincturi pentru vindecare. Aşa mi-am dat seama că în acele note era adunată o uriaşă experienţă de viaţă, de reţete din observaţii empirice, de sute, poate de mii de ani! Pe măsură ce m-am apropiat de acele însemnări am înţeles tot mai bine importanţa lor, un adevărat tezaur de cunoaştere, strâns în timp".
Odată ce a deschis caietele cu reţete străvechi ale ţaţei Sanda şi a început să vindece cu ele, oameni din toată ţara au început să vină la poarta domnului Bobescu, punându-şi speranţa în leacurile sale. A tre­buit să le deschidă şi celor ce-i făcuseră rău, pentru că jurase. A trebuit să refuze sume uriaşe de bani, pen­tru a vinde reţetele sau leacurile, înţelegând ma­rea responsabilitate asumată: "A venit cineva la mine să îi vând reţetele sau toată producţia mea de leacuri, pentru că eu nu ştiu să le vând. «Cum să rezolvi un cancer, cu cinci milioane?», mi-a zis. «Un cancer se rezolvă cu cinci sute de milioane!». «Şi dacă oamenii nu au?», am întrebat. Treaba lor, a zis domnul, şi atunci am înţeles de ce străbunica Sanda scrisese pe ceasloave să nu ajungă la oameni cu «mână de luat», că puţin bine vor face."

Mai întâi au fost plantele

Medicina sătească, veche de sute, poate de mii de ani, s-a transmis prin hârtiile acelea scrise şi păstrate de ţaţa Sanda. Domnul Bobescu le-a studiat şi a înţeles puterea vinde­că­toare a plantelor, întocmai ca un şaman. "Cunoaşterea asta extraordinară vine, poate, de la daci, şi poate mai înainte de ei. Şamanii vorbesc de «plante-maes­tru» şi «plante-învăţători». Noi, în popor, le spunem plante sfinte, şi avem cam o sută de astfel de plante. Grâul, de exemplu, nu este o plantă-învăţător, dar noi o consi­derăm sfântă şi el face minuni împotriva cancerului. Am învăţat, în timp, când tre­buie culeasă o plantă, în funcţie de ano­timp, de poziţia soarelui sau de vreme, şi am înţeles că nicio buruiană nu acţio­nează pe o singură boală. Toate au acţiune pe 3 până la 16 boli. Bor­canul ăsta, de exemplu, e pentru gastri­tă şi acidi­tate. Cine a fă­cut leacul l-a făcut pen­tru stomac. O plantă din el, coada-calului, merge însă şi pe cancer, şi pe respiraţie, şi antibiotic. Unele plante sunt siner­gice, adică une­le merg pe boală di­rect, altele le asistă şi le ajută pe alea care merg pe boala res­pectivă. Este o plantă numită căptălan. Ea în sine nu acţionează pe nicio boală, dar împreună cu păducelul, îl ajută să acţioneze mult mai bine. Am avut timp în pastoral să mă gândesc la toate astea. Combinând doar 6 plante, am ajuns la 30 de afec­ţiuni tratate", mi-a mai spus domnul Bobescu.
De mii de ani, oamenii se tratează cu plante. Îna­inte de-a exista medicamente, buruienile erau sin­gurul sprijin al oamenilor în faţa bolilor. Am văzut, personal, vindecări impresionante la şamanii din Peru, am descoperit leacuri simple şi eficiente la că­lugări, poţiuni simple şi salvatoare la vraci. Dar ni­ciodată nu am înţeles cum se explică această comu­niune dintre oameni şi plante. Care este legătura primară şi ultimă ce explică această complemen­taritate uimitoare? Care este misterul ultim? I-am pus domnului Bobescu această întrebare, pe cât de simplă, pe atât de grea: "De ce plantele ajută omul? Care credeţi că este legătura tainică dintre noi şi plante?".
"Este foarte simplu", a răspuns interlocutorul meu. "Dumnezeu mai întâi a făcut lumea aşa cum o ştim, şi după aceea animalele şi omul. Mai întâi, pe lume au fost plantele. Lumea este guvernată de plan­te, ele au format apoi viaţa animală. Când a fă­cut plantele, Dumnezeu le-a creat să fie hrană şi medicament. Plantele, în adaptarea lor la mediu, au produs nişte substanţe care să le apere de boli. De exemplu, pătlagina, iarba-mare, usturoiul etc. îşi produc singure antibioticul. Nu o să vedeţi niciodată o plantă de rostopască sau de vâsc având cancer. Pentru că ele au deja în interior nişte anticance­rigene care sunt valabile şi pentru noi. Stejarul sau dudul fac cancer, foarte multe plante fac, au acele umflături care sunt tumori.Plantele sunt inteligente, comunică între ele, şi asta e demonstrat ştiinţific, nu e o idee poetică. Unul dintre experimente a arătat că un om care a distrus o plantă într-o încăpere stâr­nea isterie între celelalte plante, de fiecare dată când intra din nou. Apoi au fost aduse şi alte plante, din alt loc, şi au fost puse împreună. Şi noile plante deveneau nervoase când intra acel om, deşi ele nu fuseseră martore la violenţă, dar li s-a comunicat de plantele ce văzuseră agresiunea asupra surorii lor. Plantele comunică, numai că mişcările lor sunt foarte lente şi prea subtile pentru noi. Plantele văd. O viţă-de-vie sau o iederă care are un stâlp de lemn în apropiere ştie să se îndrepte către el ca să se ca­ţere. Plante distruse de viermii fluturilor au început să dezvolte pe frunze nişte puncte asemănătoare cu acele ouă şi în felul acesta fluturele nu mai depune acolo. Există un nivel de inteligenţă al plantelor surprinzător. Ele au cunoscut bolile noastre înaintea noastră şi, spre deosebire de noi, s-au adaptat mai repede şi au deja în ele antidotul. Când noi consu­măm plantele, consumăm şi acel antidot. Noi avem un sistem imunitar slăbit pentru că ne-am schimbat de capul nostru hrana. Car­nea, de exemplu, nu este un ali­ment pentru om. Carnea ne scurtează viaţa, de la mini­mum 200 de ani, cât ar trebui să trăim, la cât o ducem noi acum. De fapt, în mod normal, ar trebui să trăim în jur de 400 de ani. Plutarh spunea că gre­cii din antichitate se hrăneau numai cu fructe, şi fiecare generaţie atin­gea vârsta de 200 de ani. Ăsta este adevărul. Şi ceea ce se spune în Biblie, că trăiau oamenii 600-700 de ani, nu este o metaforă, şi o putem demonstra ştiin­ţific, matematic, prin bio­logie comparată sau prin evidenţe, cazuri rezolvate. Iată o explicaţie simplă. Toate mamiferele de pe supra­faţa pământului tră­iesc de cel puţin 10-15 ori peri­oada de maturizare. Un şoarece e matur într-o lună, şi trăieşte până la 2 ani. O vacă se maturi­zează în doi ani şi trăieşte până la 30 de ani. Un elefant se maturizează în 4 ani, şi trăieşte până la 80 de ani. Singurul mamifer de pe faţa pămân­tului care nu res­pectă regula asta este omul. Omul, dacă mă­nâncă numai carne, cum este cazul la boşimani, tuaregi sau inuiţi, se matu­rizează în 20 de ani şi moare la 40, de două ori perioada de maturizare. Noi trăim până pe la 70. Japonezii care nu mănâncă carne, dar mănâncă proteină animală din peşte şi brânză, o duc până la 80 de ani. În medie, noi avem în cor­pul nostru 75 de mii de miliarde de celule. Fiecare celulă moare şi se regenerează după o anu­mită pe­rioadă. De exem­plu, la fiecare 3 zile, avem o mu­coasă stomacală absolut nouă, la fiecare 30 de zile toată pielea se schimbă, la 1,5 ani, avem un ficat nou, la 4 ani, un pancreas nou, la 7 ani, un schelet absolut nou. Celu­lele se rearanjează şi se adap­tea­ză, asta este evo­luţia. Nu se poate ca dintr-o întâm­plare să se fi creat viaţa. O celulă este o entitate, un Dumnezeu care nu poate să fie înţeles. Luăm numai o fagocită, o celulă care le recunoaşte pe toate cele­lalte 75 de mii de miliarde! Şi e suficient ca una să damblagească sau să devină hoaţă, şi imediat este mâncată! Cum este şi cazul celulelor cance­roase, la care dacă ADN-ul se schimbă numai un pic, este imediat atacată şi distrusă. Noi am fost creaţi vegetarieni şi ne-am adap­tat să mâncăm carne, oarecum, pentru că nu este o adaptare propriu-zisă.Omul a fost creat vegetarian, are mâini de culegător, nu de prădător, şi dacă şi-ar păstra acest statut, chiar şi acum, cu toată mâncarea toxică, tot ar trăi 200 de ani."
Am plecat din satul Şuştra plin de răspunsuri şi întrebări noi, cu o traistă de leacuri în spate şi cu speranţa că voi trăi şi eu măcar o sută de ani. În plină primă­vară, Banatul era înflorit şi bân­tuit de miresme, iar aerul îşi lua stră­lucirea din floarea pomilor. Parcă pen­tru prima dată vedeam cum natura se străduieşte să îmi dea speranţă şi bu­curie, să mă tragă cu orice preţ în dra­gostea ei de viaţă. Aşa a fost, probabil, dintotdeauna. Dar eu descoperisem abia acum câteva picături din dragostea pământului, transformate în cuvintele ceasloavelor vechi, din tainiţa unui prisăcar.