"Vă mulțumesc că m-ați sculat din morți"
Pe masa din sufragerie a domnului Ion Bobescu, printre borcane cu miere și plante de leac, găsesc un caiet cu catarame. Îl deschid și, pe măsură ce îl răsfoiesc, îmi dau seama că am în față cronica unor supraviețuiri fabuloase, mărturiile scrise de mână ale unor oameni salvați de la moarte cu leacurile albinarului bănățean, care stă modest și liniștit, lângă mine. "Aveam cancer în fază terminală. Doctorii îmi mai dăduseră de trăit câteva zile. În două luni, am fost sănătoasă! Doamne, mulțumim pentru acest dar!"; "Am venit aici cu șase metastaze. După 30 de intervenții chirurgicale, nu mai aveam nicio șansă. Aduc mulțămire domnului doctor Bobescu, că m-am vindecat total!"; "Cu un glioblastom de gradul patru, în urma tratamentelor cu miere și plante, în doar patru zile am fost mai bine, și după două săptămâni, conduceam mașina! Vă mulțumesc că m-ați sculat din morți!"; "Aveam glicemie 400 când am ajuns aici, și după două luni de tratament, fără pastile și fără regim, sunt cu glicemia la 110." În lunga listă de boli, pe care orice medic le-ar declara incurabile, de la cancere de diferite tipuri, în faze avansate, și până la ciroze extreme sau diabet, mai apar, din când în când, și probleme mai puțin grave, dar la fel de miraculos rezolvate: "Timp de 20 de ani am trăit cu gândul să ne lăsăm de fumat. Încercările au fost foarte multe și toate s-au soldat cu eșec. Mă culcam și mă trezeam cu gândul la țigări. Am urmat cura cu plante prescrisă de domnul Bobescu, atât eu, cât și pritenul meu, și după două săptămâni și jumătate, amândoi am renunțat la fumat. Nu ne mai gândim la fumat, și când vedem un fumător, îl compătimim." Sau o fetiță de nouă ani, care a notat, cu scrisul ei de școlăriță: "Aveam mereu dureri de burtă din cauza stresului de la școală. Acum sunt bine și somnurile mele sunt din nou pline de vise." Sau mărturia unui cuplu care a reușit să aibă copii: "După ani de zile de chin și 40 de mii de euro cheltuiți în clinici, într-o singură lună, am reușit să rămîn însărcinată, datorită leacurilor dumneavoastră extraordinare. Eu și soțul meu vă suntem recunoscători."
Îl privesc, uimit și încurcat, pe bărbatul din fața mea. Nu-mi vine să cred că este adevărat. Caietul din mâinile mele este, însă, concret și convingător.
- Cum se explică astfel de vindecări incredibile, într-o casă din marginea satului Șuștra, din Banat?, întreb.
Domnul Bobescu zâmbește și dă din mână: "Știți, oamenii cred că sunt doctor, dar nu sunt. Povestea acestor tămăduiri miraculoase începe de fapt în Isaccea, în urmă cu aproape un secol, cu țața Sanda, străbunica mea".
Țața Sanda
"Ia uite ce oameni mari vin să se închine azi în casa noastră", a spus țața Sanda, privind pe fereastră, cum un armator grec se apropia de ograda ei. Armatorul venise cu vaporul până la pontonul din Isaccea și coborâse din el în caleașcă, să nu se prăfuiască, până la casa femeii. Era însoțit de un copil! Urmat de o armată de curioși desculți, armatorul s-a oprit la casa țaței Sanda și, prezentându-i-l pe fiul său i-a spus:
- Toată lumea, până la Brăila, te cunoaște ca doftoroaie. Am venit la dumneata cu lacrimi de părinte în ochi. Uite, băiatul meu a fost la pescuit și s-a tăiat într-o scoică, fără să-și dea seama. Musca a pus ou în rana lui și toți medicii la care am fost spun că nu e altă cale decât să îi taie piciorul. Salvează-l și îți voi plăti oricât.
Femeia s-a uitat la piciorul băiatului: "Trimite la piață să cumpere o pisică neagră, da' să nu se târguiască pentru ea. Să o taie și să o aducă, pentru că eu nu omor animale. Până atunci, scrie pe hârtia asta cât ești dispus să plătești și pune-i sigiliu. Copilul rămâne aici, tu du-te și întoarce-te peste patru zile". Când s-a întors armatorul, fiul său juca fotbal în curtea femeii. De două zile era vindecat. Tot ce a putut să spună a fost că țața Sanda i-a pus carne din pisica neagră pe rană și l-a uns apoi cu tincturi.
- Cât să-ți plătesc, țață Sanda?, a întrebat armatorul, fericit că băiatul nu și-a pierdut piciorul.
- Uite hârtia cu sigiliul tău, a spus ea. Jumătate din cât ai scris aici. Și desfăcând foaia citi: zece kilograme de aur. Armatorul i-a dat cinci, și astfel, faima ei de vindecătoare s-a întins și mai mult decât înainte. Oameni din toată țara veneau la ea cu felurite boli ce nu aveau leac și țața Sanda îi vindeca.
Apoi a început războiul, și toți ai ei au plecat de frica rușilor spre Banat. Țața Sanda a rămas în Isaccea: "De mine toți au nevoie, nu o să pățesc nimic", a spus. O vreme, așa a și fost. Și-a văzut mai departe de doftorelile ei și la 118 ani mergea singură cu căruța în pădure, își tăia lemnele, le încărca și le aducea acasă. Își săpa singură grădina și dacă vreun vecin se oferea să o ajute, îl refuza: "Vezi-ți de treburile tale, că nu am ajuns să mă ajuți tu pe mine." Dar într-o zi, țața Sanda s-a trezit în bătătură cu câțiva soldați ruși. Auziseră că bătrâna își păstrează scrise în niște ceasloave leacurile ce vindecă orice boală și le voiau pentru ei.
- Unde-s caietele, babo? Dă caietele!
- Acelea nu-s de dat.
- Dă-le, sau te împușcăm!
- S-așteptați voi să-mi fie mie frică de moarte!
Soldații au început să o îmbrâncească pe bătrână și să o lovească. Și atunci ea i-a scuipat. Au împușcat-o pe loc, în casa ei din Isaccea, pe care nu voise s-o părăsească în nici un chip.
Jurământul
Treizeci de ani mai târziu, mătușa Varvara și-a primit nepoata venită în Isaccea, cu cei doi băieți ai săi, să viziteze locurile copilăriei, de unde plecase de frica războiului. După bucuria revederii și masa îmbelșugată cu pește proaspăt, Varvara i-a zis nepoatei:
- Didino, o mai ții minte pe țața Sanda? Caietele ei sunt la mine. Mi le-a lăsat cu binecuvântare de tăinuire, nu de folosință. Va trebui să le iei tu, altfel poruncile îmi spun să le ard.
- Nu le iau. Știu ce sunt caietele alea: sunt o greutate pe care nu o pot duce.
Dar unul dintre băieții Didinei a acceptat să ia caietele.
- Uite, Țata Sanda a lăsat niște caiete cu leacuri, i-a spus Varvara. Le iei în păstrare și dacă vrei, le folosești, dacă nu vrei, nu le folosești. Dar ți le dau ca să nu le ard, că ar fi un păcat cumplit ca o înțelepciune de mii de ani să se ardă.
Erau trei ceasloave uriașe. Băiatul, adolescent ce încă nu ajunsese la vârsta majoratului, a cumpărat o sacoșă mare de papură, ca să încapă în ea cărțoaiele acelea ciudate. Erau scrieri pe piei de animale sau pe pânză țesută, pe bucăți de hârtie groasă și pe scoarțe moi de copac. Literele erau ciudate, multe chirilice, notate șters, cu creionul, sau clar, cu cerneală și peniță.
- Promiți că le iei?, a întrebat mătușa Varvara încă o dată.
- Păi am promis.
- Juri să le iei?
- Jur!
- Atunci stai în genunchi.
Atras la început de aspectul misterios al ceasloavelor, băiatul s-a trezit brusc într-un adevărat ritual, cu Biblia în brațe, și mătușa care îi spunea: "Zi după mine! Jur să respect poruncile...", iar poruncile erau scrise pe primele pagini ale celui dintâi ceaslov, într-o chirilică pe care mătușa începu să o buchisească. "Oprit vă este vouă să vă strigați puterea și priceperea lecuirii prin târguri... Asemeni oprit vă este vouă să dați leacurile celor ce au mână de luat, că puțin bine vor face și nici să alungați pe orișicine vă bate la poarta voastră cerând ajutorul, chiar de mare dușman vă este...". Tânărul s-a speriat de poruncile acelea neînțelese, dar Varvara l-a liniștit: "Poți să nu deschizi caietele și nimeni nu va veni să îți ceară ajutorul". Băiatul s-a consolat cu acest gând și a luat traista grea, cu ceasloave. Pe acel tânăr, ce credea atunci că nu va deschide niciodată caietele țaței Sanda, îl chema Ion Bobescu și Didina era mama sa.
Leacuri magice
Domnul Bobescu stă în fața mea confortabil, în fotoliul din salonul casei sale. Zâmbește când își amintește prin câte a trecut: "Ani de zile nu m-au interesat caietele alea. Aproape că uitasem de ele. Nu îmi dădusem seama că atunci, la Isaccea intrasem în casta tămăduitorilor. Eu îmi vedeam de albinele mele când, într-un an, s-a întâmplat însă un lucru ciudat. Eram deja în pragul diabetului, și medicul meu insista să trec pe insulină. Am plecat în pastoral cu albinele și am fost obligat de vremea ploioasă să stau trei săptămâni în autobuzul-casă. A plouat atunci trei săptămâni încontinuu, încit citisem toate cărțile luate cu mine, până și ziarele în care îmi împachetasem lucrurile. Și, tot făcând ordine în autobuz, am dat peste unul dintre caietele țaței Sanda. Cum a ajuns acolo, nu știu. L-am luat și am început să îl răsfoiesc. Mi-au căzut ochii pe o pagină scrisă mai citeț, unde era notat așa: «Leac în contra bolii de... și numele bolii era șters de timp. Apoi erau câteva rânduri scrise foarte clar: Dacă în o petică înmuiată în udul omului se adună furnică de pădure din cea mică și neagră, e semn că leacul de mai sus nu îi e de trebuință, ci numaidecât ceea ce urmează să se făptuiască, ca să îți fie ție și celui ce-ți cere ajutorul bine». Dacă nu eram stupar și bolnav de diabet, nu înțelegeam nimic din toate astea. Dar știam că furnica neagră de pădure este mare amatoare de dulce. Deci dacă glicemia e mare, peste 200, se transmite în urină și atunci o vrea furnica. Așa am înțeles eu că ceea ce urma era un tratament din plante pentru diabet. A doua zi, la prima rază de lumină, am încuiat tot și am plecat pe jos. Am făcut tratamentul, și în două luni scăpasem de diabet. Doctorul meu nu mai înțelegea nimic. Așa am ajuns cu glicemia la 80, deși mâncam orice."
Abia când d-l Bobescu însuși s-a vindecat de diabet a înțeles importanța ceasloavelor pe care jurase în adolescență. Le-a luat și a început să le descifreze cu grijă, deși în anumite locuri, scrisul era șters sau unele cuvinte nu le înțelegea, fiind pierdute din limba română. Numele de boli sau de plante necunoscute însemnau că acel tratament e pierdut. Cuvinte precum ghihuială, berbincă sau neprun își pierduseră înțelesul și, odată cu el, și puterea vindecătoare. De exemplu, leacul în contra sohotelor s-a păstrat, însă nimeni nu mai știe ce sunt acelea sohotele: "Leac în contra sohotelor. Se face pruncilor născuți fără de viață. Ăstor prunci să li se facă trei scăldări. În dimineața zilei întâia, lângă fereastră, la prânzul zilei celei de-a doua, sub lampă, și în seara celei de-a treia, lângă ușă. Pruncii cărora li se vor face aceste trei scăldări nicicând nu vor pieri, viață lungă vor avea și lipsită de boală."
Între foile groase, cusute, a descoperit însă și multe leacuri, purtând diferite adnotări: "Ăste leacuri slobode sunt de dat din gură oricui voiește cu ajutorul lor să se lecuie de orișice boală" sau "Ăste leacuri numai în tainiță, cu mare pază să se ție, ca nicând, nimeni, să nu le vază". Iată cum sună, de exemplu, un leac de păstrat ca o taină, îmi spune domnul Bobescu: "Leac în contra făcăturii de despărțanie. Femei rele pe arginți făceau astă răutate și despărțeau familii. Luau 24 de aripi de (n-avem voie să spunem că sunt jurăminte... și facem așa și așa) și le amestecăm cu colb din drum, de la o răspântie mică. Se amestecă totul cu apă neîncepută de la șapte fântâni. Se aruncă muruiala pe jos, în casa unde se dorește despărțania. Practic acea muruială se usca și praful se ridica în aer, cu acel colb foarte fin, din aripile măcinate. Odată respirat, membrii familiei se certau, apoi se băteau și, cu siguranță, se despărțeau. Apoi, bătrâna dădea și leacul împotriva acestei făcături: afuma casa cu trei buruieni. «Ăste afumări, totdeauna opresc făcătura, dar e bine să se facă și la vreme de boleștină, ciumă, bubă neagră și altele, ca nicicând boleștina să nu se puie»".
"Vă dați seama ce însemna să ai leac pentru ciumă și bubă neagră?!", mă întreabă domnul Ion. "Pentru că eu nu sunt o fire prea mistică, am studiat acest excipient făcut din aripioarele insectei respective și mi-am dat seama că, de fapt, ele conțin o neurotoxină foarte puternică. Există, deci, o explicație logică pentru acest fel de descântece. Asta mi s-a confirmat și după ce am studiat rețeta prin care bătrâna l-a salvat pe băiatul armatorului. Rețeta aceea suna așa: «Leac în contra vermilor din carne. La vreme de războiu mult puroiu, verme și supărare era în trupurile oamenilor, și în bube adânci, musca punea ou și se umpleau de vermi. Ăști vermi nu se puteau scoate din carne nicicum altcum, ci numa să se ieie carne dintr-o pisică neagră și să se puie peste bubă. Să se lase acolo de la 6 la 12 ore, apoi carnea să se arunce și la nevoie să se mai pună o dată». Este o simplă observare a naturii. Am repetat și eu experiența. Am pus carne de vită, de pește, de porc și o mâță lovită de o mașină. Toți viermii erau pe carnea de pisică! Pur și simplu, viermii trec singuri, de la orice fel de carne, pe cea de pisică. Că pisica trebuie să fie neagră, asta este pentru impresia artistică. După ce viermii treceau în carnea de pisică, se intervenea cu niște tincturi pentru vindecare. Așa mi-am dat seama că în acele note era adunată o uriașă experiență de viață, de rețete din observații empirice, de sute, poate de mii de ani! Pe măsură ce m-am apropiat de acele însemnări am înțeles tot mai bine importanța lor, un adevărat tezaur de cunoaștere, strâns în timp".
Odată ce a deschis caietele cu rețete străvechi ale țaței Sanda și a început să vindece cu ele, oameni din toată țara au început să vină la poarta domnului Bobescu, punându-și speranța în leacurile sale. A trebuit să le deschidă și celor ce-i făcuseră rău, pentru că jurase. A trebuit să refuze sume uriașe de bani, pentru a vinde rețetele sau leacurile, înțelegând marea responsabilitate asumată: "A venit cineva la mine să îi vând rețetele sau toată producția mea de leacuri, pentru că eu nu știu să le vând. «Cum să rezolvi un cancer, cu cinci milioane?», mi-a zis. «Un cancer se rezolvă cu cinci sute de milioane!». «Și dacă oamenii nu au?», am întrebat. Treaba lor, a zis domnul, și atunci am înțeles de ce străbunica Sanda scrisese pe ceasloave să nu ajungă la oameni cu «mână de luat», că puțin bine vor face."
Mai întâi au fost plantele
Medicina sătească, veche de sute, poate de mii de ani, s-a transmis prin hârtiile acelea scrise și păstrate de țața Sanda. Domnul Bobescu le-a studiat și a înțeles puterea vindecătoare a plantelor, întocmai ca un șaman. "Cunoașterea asta extraordinară vine, poate, de la daci, și poate mai înainte de ei. Șamanii vorbesc de «plante-maestru» și «plante-învățători». Noi, în popor, le spunem plante sfinte, și avem cam o sută de astfel de plante. Grâul, de exemplu, nu este o plantă-învățător, dar noi o considerăm sfântă și el face minuni împotriva cancerului. Am învățat, în timp, când trebuie culeasă o plantă, în funcție de anotimp, de poziția soarelui sau de vreme, și am înțeles că nicio buruiană nu acționează pe o singură boală. Toate au acțiune pe 3 până la 16 boli. Borcanul ăsta, de exemplu, e pentru gastrită și aciditate. Cine a făcut leacul l-a făcut pentru stomac. O plantă din el, coada-calului, merge însă și pe cancer, și pe respirație, și antibiotic. Unele plante sunt sinergice, adică unele merg pe boală direct, altele le asistă și le ajută pe alea care merg pe boala respectivă. Este o plantă numită căptălan. Ea în sine nu acționează pe nicio boală, dar împreună cu păducelul, îl ajută să acționeze mult mai bine. Am avut timp în pastoral să mă gândesc la toate astea. Combinând doar 6 plante, am ajuns la 30 de afecțiuni tratate", mi-a mai spus domnul Bobescu.
De mii de ani, oamenii se tratează cu plante. Înainte de-a exista medicamente, buruienile erau singurul sprijin al oamenilor în fața bolilor. Am văzut, personal, vindecări impresionante la șamanii din Peru, am descoperit leacuri simple și eficiente la călugări, poțiuni simple și salvatoare la vraci. Dar niciodată nu am înțeles cum se explică această comuniune dintre oameni și plante. Care este legătura primară și ultimă ce explică această complementaritate uimitoare? Care este misterul ultim? I-am pus domnului Bobescu această întrebare, pe cât de simplă, pe atât de grea: "De ce plantele ajută omul? Care credeți că este legătura tainică dintre noi și plante?".
"Este foarte simplu", a răspuns interlocutorul meu. "Dumnezeu mai întâi a făcut lumea așa cum o știm, și după aceea animalele și omul. Mai întâi, pe lume au fost plantele. Lumea este guvernată de plante, ele au format apoi viața animală. Când a făcut plantele, Dumnezeu le-a creat să fie hrană și medicament. Plantele, în adaptarea lor la mediu, au produs niște substanțe care să le apere de boli. De exemplu, pătlagina, iarba-mare, usturoiul etc. își produc singure antibioticul. Nu o să vedeți niciodată o plantă de rostopască sau de vâsc având cancer. Pentru că ele au deja în interior niște anticancerigene care sunt valabile și pentru noi. Stejarul sau dudul fac cancer, foarte multe plante fac, au acele umflături care sunt tumori. Plantele sunt inteligente, comunică între ele, și asta e demonstrat științific, nu e o idee poetică. Unul dintre experimente a arătat că un om care a distrus o plantă într-o încăpere stârnea isterie între celelalte plante, de fiecare dată când intra din nou. Apoi au fost aduse și alte plante, din alt loc, și au fost puse împreună. Și noile plante deveneau nervoase când intra acel om, deși ele nu fuseseră martore la violență, dar li s-a comunicat de plantele ce văzuseră agresiunea asupra surorii lor. Plantele comunică, numai că mișcările lor sunt foarte lente și prea subtile pentru noi. Plantele văd. O viță-de-vie sau o iederă care are un stâlp de lemn în apropiere știe să se îndrepte către el ca să se cațere. Plante distruse de viermii fluturilor au început să dezvolte pe frunze niște puncte asemănătoare cu acele ouă și în felul acesta fluturele nu mai depune acolo. Există un nivel de inteligență al plantelor surprinzător. Ele au cunoscut bolile noastre înaintea noastră și, spre deosebire de noi, s-au adaptat mai repede și au deja în ele antidotul. Când noi consumăm plantele, consumăm și acel antidot. Noi avem un sistem imunitar slăbit pentru că ne-am schimbat de capul nostru hrana. Carnea, de exemplu, nu este un aliment pentru om. Carnea ne scurtează viața, de la minimum 200 de ani, cât ar trebui să trăim, la cât o ducem noi acum. De fapt, în mod normal, ar trebui să trăim în jur de 400 de ani. Plutarh spunea că grecii din antichitate se hrăneau numai cu fructe, și fiecare generație atingea vârsta de 200 de ani. Ăsta este adevărul. Și ceea ce se spune în Biblie, că trăiau oamenii 600-700 de ani, nu este o metaforă, și o putem demonstra științific, matematic, prin biologie comparată sau prin evidențe, cazuri rezolvate. Iată o explicație simplă. Toate mamiferele de pe suprafața pământului trăiesc de cel puțin 10-15 ori perioada de maturizare. Un șoarece e matur într-o lună, și trăiește până la 2 ani. O vacă se maturizează în doi ani și trăiește până la 30 de ani. Un elefant se maturizează în 4 ani, și trăiește până la 80 de ani. Singurul mamifer de pe fața pământului care nu respectă regula asta este omul. Omul, dacă mănâncă numai carne, cum este cazul la boșimani, tuaregi sau inuiți, se maturizează în 20 de ani și moare la 40, de două ori perioada de maturizare. Noi trăim până pe la 70. Japonezii care nu mănâncă carne, dar mănâncă proteină animală din pește și brânză, o duc până la 80 de ani. În medie, noi avem în corpul nostru 75 de mii de miliarde de celule. Fiecare celulă moare și se regenerează după o anumită perioadă. De exemplu, la fiecare 3 zile, avem o mucoasă stomacală absolut nouă, la fiecare 30 de zile toată pielea se schimbă, la 1,5 ani, avem un ficat nou, la 4 ani, un pancreas nou, la 7 ani, un schelet absolut nou. Celulele se rearanjează și se adaptează, asta este evoluția. Nu se poate ca dintr-o întâmplare să se fi creat viața. O celulă este o entitate, un Dumnezeu care nu poate să fie înțeles. Luăm numai o fagocită, o celulă care le recunoaște pe toate celelalte 75 de mii de miliarde! Și e suficient ca una să damblagească sau să devină hoață, și imediat este mâncată! Cum este și cazul celulelor canceroase, la care dacă ADN-ul se schimbă numai un pic, este imediat atacată și distrusă. Noi am fost creați vegetarieni și ne-am adaptat să mâncăm carne, oarecum, pentru că nu este o adaptare propriu-zisă. Omul a fost creat vegetarian, are mâini de culegător, nu de prădător, și dacă și-ar păstra acest statut, chiar și acum, cu toată mâncarea toxică, tot ar trăi 200 de ani."
Am plecat din satul Șuștra plin de răspunsuri și întrebări noi, cu o traistă de leacuri în spate și cu speranța că voi trăi și eu măcar o sută de ani. În plină primăvară, Banatul era înflorit și bântuit de miresme, iar aerul își lua strălucirea din floarea pomilor. Parcă pentru prima dată vedeam cum natura se străduiește să îmi dea speranță și bucurie, să mă tragă cu orice preț în dragostea ei de viață. Așa a fost, probabil, dintotdeauna. Dar eu descoperisem abia acum câteva picături din dragostea pământului, transformate în cuvintele ceasloavelor vechi, din tainița unui prisăcar.