Bisericile de piatră din Țara Hațegului

Un argument de continuitate istorică

Sunt din piatră, rupând cu cenușiul lor discret, verdele în care sunt înecate satele Țării Hațe­gului. Zidurile bătrâne au văzut ridicân­du-se și pierind multe imperii. Dar au rămas. Masive și, în același timp, delicate, micuțe, dar cu armonii maies­tuoa­se, lăcașurile de piatră din Hunedoara sunt un ames­tec original de măreție și smerenie țărănească. Amprenta lor, aș îndrăzni să spun, este cea a neamului nostru. Noi nu am ridi­cat catedrale, dar am umplut bise­ricile noastre de o lumină sfi­oasă, mai puternică și mai pătrun­ză­toare în subțirimea ei decât cea revărsată prin uriașele ferestre gotice. În lăcașurile acestea Dum­nezeu este foarte aproape de oa­meni. Iar asta le umple de o mă­­reție nelumească.
Dar bisericile Țării Hațegului sunt nu numai frumoase. Sunt și foarte vechi. Cu mult mai vechi decât a îndrăznit istoria oficială să le dateze. Ctitorite de cnejii tran­sil­văneni, sunt printre cele mai vechi lăcașuri creștine din Româ­nia. Despre ele și despre impor­tanța lor în istorie, am stat de vorbă cu părintele con­ferențiar dr. Florin Dobrei, consilier cultural al Epis­copiei Devei și Hunedoarei.

Un austriac "luminează" gaura neagră din istoria Transilvaniei

- Părinte Florin Dobrei, bisericile de piatră ale Țării Hațegului sunt un unicat arhitectonic în Ro­mâ­nia, etalând o personalitate misterioasă cumva, prin forme, materiale și proporții. Vreau să vă întreb dacă ele nu pot fi "documentul din piatră" care să ateste vechimea noastră pe aceste meleaguri...

- Județul Hunedoara este păstrătorul celor mai vechi biserici de piatră din țară, biserici încă funcțio­nale din punct de vedere liturgic. Exemplul Densu­șului este evident: funcționează din cele mai vechi timpuri și până astăzi. Nu vorbim de un muzeu, ci de o biserică în care se slujește! Dacă luăm în calcul ipoteza ridicării ei în mileniului I, chiar în epoca paleocreștină, atunci ar fi exact acea verigă lipsă din istoria noastră care să acopere intervalul dintre retra­gerea aureliană a armatelor romane și întemeierea primelor formațiuni statale medievale. O astfel de ipoteză a fost formulată în a doua parte a secolului al XVIII-lea, de ofițerul austriac Jozef Silves­ter von Ho­henhausen, trimis în Țara Hațe­gului de către împă­ră­teasa Maria Tereza. El transpune în scris, pentru prima oară, tra­diții locale și copiază inscripții de pe piese litice romane, în bună parte sau în majo­ritatea lor aduse de la Ulpia Traiana Sar­misegetuza. Densușul se află la mică dis­tanță de fosta capitală romană - în linie dreaptă sunt undeva cam la 10 km. Ei bine, acest ofițer austriac emite ipoteza cum că, la origine, biserica din Densuș ar fi fost un mausoleu păgân, ridicat de familie, în memoria celui dintâi guvernator roman lăsat în Dacia de împăratul Traian, între cele două răz­boaie daco-romane. Pe numele său Cnaeus Pom­peius Longinus, acesta a fost inițial consul și apoi legat al provinciilor Moesia Superior și Panonia, pentru a fi numit în cele din urmă guvernator provi­zo­riu al Daciei. El a fost luat prizonier de către daci, iar Dio Cassius relatează că Roma a fost șantajată cu propunerea de a-și retrage trupele de pe linia Dunării în schimbul vieții sale. Ca să salveze onoarea impe­riului, Cnaeus Pompeius Longinus s-ar fi sinucis în captivitate. După 106, familia acestuia ar fi ridicat un mausoleu-sanctuar închinat zeului războiului, Marte, sau Ares, care ar fi fost folosit până după retragerea aureliană, nu numai de membrii familiei, ci și de practicanții cultului aces­tui zeu. Și sunt unele caracte­ristici care ar conduce spre întărirea acestei ipoteze: prezența leilor funerari, de exemplu, deasupra altaru­lui; arhitectura inedită, total neobișnuită, pentru un edificiu ecleziastic creștin - este vorba de un nucleu aproape pătrat, susținut de stâlpi masivi. În plus, numele lui Cnaeus Pompeius Longinus este redat și pe câteva piese care sunt prezente în biserică, în componența stâlpilor de structură ai naosului. Jozef Sil­vester von Hohenhau­sen susține ipoteza că înăuntru ar fi avut loc chiar sacrificii, iar în vechime, fu­mul s-ar fi evacuat prin turn, el nefiind terminat așa cum este, acum, prin acea piramidă a aco­perișului. E posibil ca el să fi avut la în­demână, pe lângă inscripții, și tradiții locale pre­zente în Țara Ha­țegului, în secolul al XVIII-lea.
Toate aceste documente ale ofi­țe­rului austriac au fost descoperite la Viena, de către un cercetător con­­temporan, Ioan Marin Măli­naș, care a publicat în urmă cu pes­te un deceniu, o carte în acest sens. Teza lui e pre­luată, practic, ca atare, de către istoriografia biseri­cească, atât ortodoxă, cât și unită. Arheologii, însă, pe baza săpăturilor efectuate la Densuș în mai multe etape, nu coboară începuturile lăcașului mai jos de secolul XII.

Biserica din Densuș, veriga lipsă a istoriei românești

- O diferență enormă, de aproape 1000 de ani! Un mileniu furat dreptului românilor de a fi existat pe teritoriul Transilvaniei. Când și de ce credeți că a fost transformat în biserică mausoleul guverna­torului roman?

- Este un fenomen atestat în întreaga Europă și nu numai, așa-numita interpretatio Christiana, când foste lăcașuri, fie de cult păgân, fie, pur și simplu, publice, sunt transformate în lăcașuri de cult creștine. Există și bazilici care au fost inițial săli de judecată și care ulterior au fost dăruite de împăratul Con­stantin cel Mare creștinilor. A­ceasta este ipoteza pe care mer­ge și istoriografia noastră bise­ricească - anume, că după anul 275, când administrația și ar­mata romană se retrag la sud de granița Dună­rii, în timpul împă­ratului Aurelian, în spațiul aces­ta­ carpato-danubiano-pontic, nu­cleele creștine anterioare, scă­pate de prigoana legislației romane păgâne anti­creștine, au putut de acum să se dezvolte în voie. Această tendință a fost potențată în secolul IV, de către legislația pro-creștină a Sfân­tu­lui Împărat Constantin cel Ma­re. Asta s-a petrecut după anul 313, când a fost emis acel cunoscut edict de la Medio­lanum, Milano de astăzi, când creștinismul a fost scos de sub incidența legii și a devenit dintr-o religie ile­gală, una tolerată. El va deveni religie oficială de stat a Imperiului Roman abia mai târziu, în timpul împă­ratului Teodo­sie cel Mare, la sfârșitul secolului al IV-lea. Așadar, putem spune că mauso­leul păgân de la Densuș a fost trans­format în biserică paleocreștină cândva în secolele IV-V.

- Atunci, de ce arheologii datează biserica de la Densuș doar din secolul al XII-lea?

- Pentru că până în secolul al XII-lea coboară mărturiile arheologice - adică inventarul funerar din mormintele descoperite în biserică și în cimitirul care o înconjoară. E posibil însă să nu se fi descoperit încă dovezi, urme arheologice, din secolele V-XII. Pe de altă parte, dacă ar fi să îmbinăm ipoteza cea veche, formulată de Jozef Silvester von Hohenhausen, cu ipoteza arheologilor, Densușul ar putea fi, la urma ur­mei, un mausoleu păgân, care, după o perioadă de părăsire, ar fi reluat tradiția cultică, undeva în perioada medievală. Nu e singurul caz, mai sunt cazuri în Tran­silvania, la Porolissum spre exemplu, unde un vechi lăcaș de cult roman păgân a fost transformat în bazi­lică paleocreștină, sau la Slăveni-Olt. Sunt analogii cu lăcașe de cult care funcționau în secolele IV-V refolo­sindu-se, fie integral, fie doar parțial, de structuri din vechi lăcașuri de cult păgâne.

Documente există, doar că nu sunt studiate îndeajuns

- Părinte, sunteți nu numai slujitor al altarului, ci și istoric. În această cali­tate, aș vrea să vă întreb: dacă nu vi se pare că arheologii români se ocupă mult prea puțin de așa-numitele "găuri negre" ale isto­riei, cuprinse între retragerea aureliană în sudul Dunării, despre care se spune că ar fi golit Dacia, și Evul Mediu, când popoarele migratoare, printre care și ungurii, ar fi găsit Transilvania pustie. Cum se explică timi­ditatea asta bizară, în a ne afirma continuitatea pe aceste meleaguri, în ciuda unor do­vezi de excep­ție, ca acestea despre care vorbiți: bise­ricile de piatră din Țara Hațegului...

- Timiditate? Poate. Dar și delăsare, fiindcă dovezi există, doar că exact perioada așa-numitei "epoci întu­necate" - sec. VII-XII - nu s-a studiat îndeajuns. Pe întreg teritoriul Transilvaniei există numeroase necro­pole, numeroase mărturii de locuire continuă. Așadar, teza lui Rösler, a retragerii totale a populației daco-romane la sud de Dunăre, nu are niciun funda­ment istoric. Dar există și arheologi care și-au făcut datoria. În Țara Hațegului s-au făcut cercetări arheo­logice sistematice, în cazul unor biserici, cred eu, chiar ex­haustive. Mă refer la arheologi precum Radu Popa sau Andrei Rusu de la Cluj. Există ipoteza că bisericile pe care le avem acum să fi preluat, practic, pe filiera unei tradiții arhitecturale, apoi picturale, modele existente anterior. În cazul bisericii din Peș­teana, de pildă, monument istoric, din punct de vedere arheologic, se poate demonstra că o parte din absida actualei biserici ar fi fost ridicată undeva prin sec. XII-XIII - deci, o vechime considerabilă. În cazul bisericii de la Strei­sângeorgiu, de pe Valea Streiului, o monedă din jurul anilor 1145-1150, transformă biserica Sf. Gheorghe în cel mai vechi lăcaș de cult atestat. Nu mai este vorba de ipoteze, ci de o dovadă clară că la mijlocul sec. XII, o capelă, probabil aparținând unei curți cneziale românești, func­ționa fără probleme. Și nu nu­mai că exista, dar a fost ridicată pe locul unui lăcaș de cult din lemn, incendiat, care, și el, cine știe de când exista. La Gura­sada, partea dinspre răsărit a bisericii, altarul și o mică parte din navă, pot fi "coborâte" pe cale arheologică până undeva sub anul 1200. Există chiar ipo­teza - și nu numai la Gurasada, ci și în cazul altor lăcașuri de cult din județul Hune­doara - că în perioada medievală, ele ar fi deservit și restrânse obști mo­nahale. În sensul acesta, există detalii în pisaniile unor biserici și amănunte de ordin arhitec­tural. La Densuș, spre exemplu, s-a emis ipo­teza că acele două încăperi, ruinate astăzi, pe par­tea de miazăzi a bisericii, ar fi putut servi pe post de chilii, un­deva, prin secolul XV. Sunt po­menite și două nume cu rezo­nanță monahală, într-un sgrafit de pe pereții bisericii - anume, părintele Daniil și maica Stana.

- Cum se explică prezența, tocmai în Hațeg, a acestor lă­cașuri de cult atât de vechi?

- Hațegul a fost o adevărată pepinieră de nobilime româ­neas­că - mică, mijlocie și chiar mare. Să ne gîndim doar la familia Cândea, trecută la catolicism, spre a-și păstra privilegiile, și apoi la refor­mă, și care a sfârșit prin a fi maghiarizată totalmente, numindu-se Kendeffi. Aceste familii no­biliare româ­nești, spre a-și afirma prestigiul, dar și ortodoxia, în­tr-o perioadă în care catoli­cismul era religia dominan­tă, și-au afir­mat, prin ridicarea acestor biserici, atât ro­­mânitatea, cât și ortodoxia. Astfel de fa­milii no­biliare românești au existat și în alte părți - spre exemplu în părțile Făgă­rașului, în Maramureș... Însă nu au lăsat în urmă această salbă de biserici de zid, cu nimic mai prejos ca fru­musețe și valoare decât alte lăcașuri simi­lare contemporane din Europa.

- Care credeți că este cea mai fru­moasă dintre ele?

- Nu știu, e greu de spus. Ca lăcaș de cult, firește, Densușul, ca pictură, pentru mine biserica din Strei e fruntea. Are o pictură de factură europeană, cu influ­ențe nord-italiene, o pictură superbă, de o pro­fun­zime teologică deosebită - degradată însă, în timp, pe de o parte, în perioada reformei, când icoanele de la exte­rior au fost distruse intenționat; apoi de fumul lumâ­nărilor, de apa, poate, scursă prin aco­perișuri nerepa­rate la timp. Dar e o pictură extrem de valoroasă.

"În Hunedoara avem 108 lăcașuri istorice, biserici și mânăstiri ortodoxe, și de piatră, și de lemn, înscrise pe lista monumentelor istorice"

- Sunteți preot dar și consilier cultural și vă străduiți, cu o râvnă de laudă, să faceți cunoscut tre­cutul acestei zone vechi românești. Ce ar trebui să știm, în mod spe­cial, despre ea?

- În Hunedoara avem 108 lăcașuri isto­rice, biserici și mânăstiri ortodoxe, și de piatră, și de lemn, înscrise pe lista monu­mentelor isto­rice. Mai precis, sunt 37 de biserici de zid și 57 de biserici de lemn; 62 în catego­ria A și 32 în categoria B. Categoria A înseamnă de im­portanță națională, categoria B înseamnă de im­por­tanță locală. Dintre aceste 108 monu­men­te care apar pe lista actualizată a Ministe­rului Culturii în anul 2010, biserici efectiv funcționale sunt doar 94. Ele sunt cu­noscute atât în țară cât și peste hotare. Mai puțin cunoscută este, cred, atmosfera istorică în care au fost ridicate, isto­ria acestor locuri și încăr­cătura lor spirituală, du­hovnicească. Densușul este emblematic, Prislopul părintelui Arsenie Boca este emblematic. Însă, re­pet: istoria care le încon­joară este puțin sau chiar deloc cunoscută, deși stră­danii există. Episcopia De­vei, parohiile din județ or­ganizează pelerinaje și ex­cursii la aceste biserici și mânăstiri din Hunedoara, iar preoții, atât cât se pri­cep, le fac cunoscut și tre­cutul, și ambianța confe­sională și istorică în care au fost ridicate.

"Stăm și ne uităm la biserici cum se dărâmă"

- Sprijină statul re­facerea acestor monu­men­te de excepție?

- Puțin, extrem de pu­țin. Noi, ca episcopie, ne implicăm în întreținerea și renovarea lor, însă a re­nova o biserică-monu­ment istoric presupune o docu­mentație cu cheltu­ieli uriașe. Iar parohiile - ma­joritatea sărace - ale acestor biserici, nu se găsesc în zone urbane, ci în zone rurale, adesea izolate (tocmai de aceea s-au și păstrat) - și nu dispun de sumele uriașe necesare renovării bârnelor, în cazul bisericilor de lemn, și picturii. Sunt sume foarte mari în joc. Paro­hiile au materialele necesare renovării lor, dar docu­mentația restaurării este foarte costisitoare, la fel ca și manopera, pentru că nu ai voie să lucrezi decât cu firme specializate. Și nu mă refer aici numai la ope­rațiuni complicate de restaurare. E nevoie de docu­mentație chiar și pentru o banală înlocuire de bârnă sau de șindrila de la o biserică de lemn - o șindrilă care, ciuruită de vremuri și de vremi, pune, practic, în pericol însăși existența unui edificiu. Noi, ca epis­copie, am dori să ela­borăm docu­mentația, dar nu avem bani să investim la fiecare biserică monu­ment isto­ric. Ne-am bucura dacă ar exista un cadru legislativ, ca să executăm un proiect pentru toată Țara Hațegului și să știm că plătim o singură dată pentru toată docu­mentația și apoi reparăm totul. Din păcate, nu se poate acest lucru, legis­la­ția nu per­mite. Și atunci, stăm și ne uităm la biserici cum se dărâmă deși avem materiale și oa­meni cu care să le reparăm.

- Părinte Dobrei, oare vechimea și frumusețea aparte a bisericilor din Hațeg se simte în atitudinea credincioșilor? Există o determinare în plus, un orgoliu spiritual?

- Vă spuneam că majoritatea acestor biserici se găsesc în zone rurale, și încă în zone chiar greu accesibile. Sunt biserici la care acele comunități țin enorm de mult, sufletul lor este în acele biserici. Gân­di­ți-vă că în ele s-au botezat și s-au cununat nu numai ei, ci moșii și strămoșii lor; în ju­rul acelor biserici sunt înmormântate toate neamurile lor. Deci, au o valoare sufletească extraordinară. Pe de altă parte, un credincios dintr-un sat izolat de munte, cu siguranță, mai repede se regăsește în­tr-o biserică din aceea mi­cuță, ocrotitoare, decât, poate, într-o biserică maies­tuoasă, luminată intens, cum sunt catedralele din orașe. Sunt oameni simpli, oameni sme­riți. Dacă ar fi să discutăm, de exemplu, despre țăranii din Ținutul Pădurenilor, ei sunt mai aproape de Dumnezeu decât de oameni, pentru că trăiesc de veacuri foarte izolați.

(Fotografiile autorului)