Formula AS în Munţii Mehedinţi: Comoara din altarul bisericii

- Harta unei comori fabuloase, ascunsă de Constantin Brâncoveanu sub o biserică din Baia de Aramă, se pare că a fost descoperită întâmplător, în peretele din altar. Escrocherie sau adevăr, documentul a aprins imaginaţia şi lăcomia căutătorilor de comori. Goana după aur a lăsat în urmă un monument de patrimoniu devastat -

Biserica "Sfinţii Voievozi" din Baia de Aramă era plină-ochi cu ţigani. Era în vara anului 1997 şi se auzise că părintele Ionel Blaj, parohul sfântului lăcaş, s-a întors din America şi, dintr-un moment în altul, urmează să îşi facă apariţia. Când uşa bisericii se deschise, mul­ţimea fu străbătută de un mur­mur, după care se făcu linişte. Din lumina de afară păşi înăuntru chiar părintele Blaj, cu o pălărie enormă de cowboy pe cap, la sub­ţioară cu un ziar şi în cealaltă mână cu un detector de metale. Făcu doi paşi, şi ciocatele sale americane răsunară pe podeaua bisericii. Mulţimea fremătă din nou şi se desfăcu în două, precum Marea Roşie în faţa toiagului lui Moise, lăsând cale liberă până la altar. Şi tot asemeni lui Moise, părintele Blaj îşi puse în funcţiune "toiagul" cel magic, mişcându-l peste podeaua bisericii. Detec­to­rul de metale ţiuia încontinuu. Atunci s-a auzit prima voce din mulţime: "Aur! Sub toată bise­rica e aur!". Ţiganii s-au pus pe chiuit, strigând fericiţi: "Suntem salvaţi! E aur sub toată biseri­ca!". Apoi au căzut în genunchi, sărutând podelele sub care se ascundea comoara. Din locul unde de obicei îşi ţinea predica, părintele Blaj îi privea zâmbind, primind cu îngăduinţă laudele şi mulţumirile. Doar sfinţii prelungi de pe pereţii bise­ri­cii priveau neclintiţi la clocotul omenesc ce izbucnise la picioarele lor. Oamenii au început să scoa­tă, înfri­guraţi, podeaua din cuie, pentru a ajunge la aurul în­gropat dedesubt. Însă pe măsură ce scândurile erau smulse, dezamăgirea cuprindea mulţimea: dede­subt, cât ţinea biserica, era doar praf. O ţărână roşia­tică, ce nu semăna în niciun caz cu aurul. Cu pumnii plini de pă­mânt, cu ochii bulbucaţi de fu­rie, unul din­tre ţigani se îndreptă către preot: "Şefu', asta e zgură meta­liferă. De-aia ţiuia aparatu' lu' matale. Unde-i comoara, şefu', că noi pen­tru aur venirăm? Ziseşi că ai harta comorii! Scoate harta!".

Asaltul

Era trecut de amiază, când pri­marul din Baia de Aramă ieşi în oraş. Cineva îl opri pe drum şi îl întrebă dacă ştie ce se întâmplă la biserica "Sfinţii Voievozi". Aler­tat, edilul merse imediat să vadă despre ce este vorba. Şi rămase încremenit. Tot centrul oraşului fusese blocat de maşini cu numere de Bihor, Mureş, Bucureşti sau Prahova. Toate străzile din jurul lăcaşului ortodox erau înţesate. Curtea bisericii, pădurea şi dealul din apropiere erau şi ele pline de ţigani, ce îşi insta­laseră corturile temeinic, pe termen lung. Magazi­nele din apropiere fuseseră golite de marfă, şi vânză­toarele priveau, cu mâna la gură, forfota nemaivăzută ce paralizase oraşul. Luaţi pe nepregătite, cei doi poli­ţişti de serviciu încercau să menţină, cât de cât, ordi­nea. Alarmaţi de evenimente, câţiva oameni din Baia de Aramă, împreună cu o echipă de vânători, începuseră să îm­pin­gă dinspre pădure către bise­rică, un grup de ţigani ce cobo­râseră în vechile guri de mină, legaţi cu lanţuri, încercând să găsească intrarea către comoara lui Brân­co­veanu. Ajuns la bise­rică, pri­ma­rul află monumentul istoric aproape decopertat, cata­pe­teas­ma scoasă în curte şi câte­va echipe de oameni ce săpau chiar în spatele al­ta­rului, sub su­pravegherea pă­rin­telui Blaj. În mod ciu­dat, autorităţile au in­ter­venit abia a doua zi, printr-un tri­mis al ar­matei, ge­neralul Mo­­re­ga, şi alte câ­teva oficialităţi. A­tunci s-a aflat că părintele Blaj ar fi descoperit în pe­retele altarului o hartă a comorii îngropată de Brân­coveanu sub biserică. Tot el le-ar fi propus şi ţiganilor să vină să caute comoara împreună. În schimb, le-a cerut să înlocuiască, pe banii lor, acoperişul bisericii, şi tot din banii lor să-i plătească o călătorie în Ame­rica, ca să cum­pere un detector de metale, pentru des­coperirea rapidă a comorii lui Brâncoveanu.

Raiul comorilor

Zona Munţilor Mehedinţi este plină de comori, şi unde sunt comori, sunt şi legende. Nu există loc în România unde să fie mai multe poveşti despre comori. Explicaţia e simplă: pe aici trecea limita Imperiului Austro-Ungar, şi haiducii dintr-o parte a graniţei îşi îngropau comorile în cealaltă parte, cu precădere în Mehedinţi, o zonă rupestră cu munţi cavernoşi, plini de peşteri şi de galeriile de mine abandonate, adevă­rate labirinturi bune de ascuns bogăţiile. Aşa se face că pe măsură ce poliţia vremii îi prindea pe hai­duci, le confisca hărţile comorilor şi le depozita în sediul, foar­te bine păzit, de la Caransebeş. Numai că, odată cu prăbuşirea Imperiului, sediul a fost jefuit şi majori­tatea vechilor hărţi haiduceşti s-au făcut nevăzute, pentru a ieşi astăzi la suprafaţă, vândute la preţuri exor­bitante, achitate de noii căutători de comori. Iar como­rile, în Mehedinţi, au lăsat dâre de... aur în urma lor. La Mânăstirea Tismana, de pildă, a fost as­cuns tezaurul României, iar la Cerna Sat a fost căutată cu armata (probabil că şi găsită) comoara prinţului sârb Obrenovici. Se spune chiar că înainte de 1989, Ceauşescu înfiinţase o echipă specială cu oameni din armată şi Se­curitate, denumită Cabinetul Negru, care se ocupa numai cu descoperirea comorilor. Aşadar, într-o astfel de zonă, în care mulţi oameni sunt căutători de comori din tată în fiu iar hărţile tezaurelor se pot cumpăra pe sub mână, ştirea că cineva are planul comorii lui Brâncoveanu a aprins imaginaţia. Exis­tenţa ei devenise deja legendă. Se spunea că este atât de mare, încât câţiva "posedaţi" nu s-au sfiit să îşi construiască o casă în apropierea lăca­şului, în ideea de a săpa, până acolo, tuneluri pe sub pământ. Iar acum legenda se confirma. Dar apogeul avea să urmeze: la scurtă vreme după ce pă­rin­tele Blaj anunţase găsirea documen­tului zidit în peretele alta­rului, o doam­nă avocat din Baia de Aramă, Daniela Linguraru, dădu de veste că intrase, şi ea, în posesia unor copii ale misteri­oasei hărţi a comorii lui Brâncoveanu.

Hărţile comorii

"Pe vremea aceea eram apropiată de părintele Blaj", spune doamna Lin­guraru. "Într-o anumită situaţie, părin­tele mi-a dat spre păstrare o servietă, zicându-mi că în ea sunt documente importante. După ce am ajuns acasă, din curiozitate, m-am uitat în geanta părintelui şi am descoperit actele vechi, găsite de el în peretele altarului. Le-am făcut copii, şi pentru că erau scrise cu litere chirilice, iar eu am fă­cut limba rusă la şcoală, le-am desci­frat. Erau patru pagini. Uitaţi copia. Pe prima filă scrie aşa: «Cu mila lui Dumnezeu, Io Basarab voievod Con­standin Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti, azi, leatul 1703, împreună cu sta­rostele băieşilor, Milco Băiaşu, şi banul Olte­niei, Constantin Brăiloiu, am hotărât în Băiaşa de sub Cornet, la hotarul Bulbei, să îngropăm de la crucea Sfântului altar patru paşi, patru chicioare, cazan, şi mai jos, visteria domnească. Şi nimeni să nu îndrăz­nească s-o tulbure, decât în folosul monastirii. Şi s-a scris aceasta în taină, în luna maiu, în ziua a şaptea, 1703, şi încă blăstăm am pus din porunca mea, cu mila lui Dumnezeu. Io, Basarab voievod Constandin Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti. Şi am scris io, ieromonah Vasile, în luna maiu, în ziua a şaptea 1703»". Pe copia manuscrisului se văd, mai jos, sem­nătura lui Brâncoveanu şi sigiliul domnesc. Pe a doua filă e desenul bisericii şi schiţa intrării către comoara ce s-ar afla sub ea, cu anumite însemne şi numere. Unele numere erau explicate astfel: 8. Trei butoiaşe. Primul - 3 cutii cu odoare bisericeşti. Al doilea - cap­cană cu otravă. Al treilea - documente de arhivă şi sigilii. 9. Trei gropi cu galbeni, 99 de poveri crăieşti astupate cu var. 10. Zece lăzi de aramă umplute cu ducaţi şi astupate cu ceară. 11. Nişă cu argintărie. 12. Arme. Harta explică şi cele două căi de acces la co­moa­ră. Prima cale e pe scara ce duce la clopotniţă, prin­tr-un zid ce astupă intrarea într-un tunel. De acolo se străbate un culoar plin cu capcane şi urmează alte scări, cu ţepuşe ascunse. Aşa se ajunge la o cameră unde există o uşă blocată cu o bârnă groasă - intrarea către încăperea comorii. Cea de-a doua cale de intrare este din exteriorul bisericii, printr-un tunel săpat prin stâncă, la şapte metri sub pământ. Cazanul cu aur, notat la distanţă de "patru paşi, patru chicioare" de altar pare să fie doar o momeală pusă cu scopul de a-i face pe căutători să creadă că aceea este toată co­moa­ra. Printr-un calcul simplu, doamna avocat a ajuns la valoarea comorii: "Aproape 80 de tone de aur, plus hrisoave şi însemne domneşti." Ar fi cea mai mare comoară din lume descoperită vreodată.
Daniela Lingu­raru a făcut publice copiile găsite. Mai multe televiziuni au dat năvală şi au prezentat desco­perirea hărţii şi importanţa comorii. Între timp, preotul Blaj a fost mutat la o altă biserică şi în locul său a fost adus părin­tele Dumitru Munteanu. Din cau­za zvonurilor legate de harta co­mo­rii lui Brâncoveanu, de câte ori noul preot încerca să aducă reparaţii bisericii, aflată într-o stare de avarie avansată, era bă­nuit că face lucrări de căutare a aurului. Aşa s-a întâmplat când a vrut să sape un şanţ de drenaj în jurul bisericii, sau când a făcut o clădire separată, pentru centrala termică. Avocata Daniela Lingu­raru se numără, şi ea, printre bă­nuitori. Spune chiar că l-a sur­prins pe noul preot Munteanu când, în vara anului 2005, a scos din biserică "momea­la" - cazanul cu aur pus sub altar: "Aşa se explică poa­te faptul că părintele Munteanu, care a murit în urmă cu câţiva ani, într-un groaznic accident rutier, avea un palat la Chizătău, lângă Caransebeş. De altfel, când a murit, au fost găsite asupra lui câte­va zeci de mii de euro şi bani de aur. Lucrurile cred că sunt cla­re." Considerând lucrurile la fel de clare, cetăţenii din Baia de Aramă au făcut demersuri pentru cercetarea legală a comorii brâncoveneşti. Aşa s-a ajuns, în 2013, la renumitul arheolog Gheorghe Petrov din Cluj, îm­puternicit de ministrul Culturii de la acea vreme, Da­niel Barbu, să facă o săpătură de diagnos­ticare lângă biserică, pentru a stabili adevărul.

Arheologii alungaţi

Pe arheologul Gheorghe Petrov l-am întâlnit la Turda. După mai bine de doi ani de la întâmplarea din Baia de Aramă era încă afectat, surprins şi frustrat, pe bună dreptate. "Am acceptat să fac o săpătură de diagnosticare la Baia de Aramă, după ce am verificat copiile hri­soavelor gă­site şi după ce am verifi­cat mai multe informaţii, cu o echipă pluri­discipli­na­ră. După primirea copiei do­cumentului brâncovenesc, m-am con­sul­tat cu un spe­cialist în paleografie sla­vă şi ro­mâno-chirilică, care a confir­mat exis­ten­ţa mai multor elemente de origina­litate a actului. Copia a fost vă­zută şi de alţi specialişti, însă în ab­senţa origi­nalului (aflat la părintele Blaj, care fusese îndepărtat din biserică, n.n.), nimeni nu poate emite o concluzie certă asupra autenticităţii documen­tului. În ziua în care am mers să încep lucrarea, aveam toate aprobările, ca la carte. Încă de la sosire, atitudinea mai­cilor, căci biserica devenise mânăstire, în 2008, a fost una ostilă. În scurt timp, trei dintre arheologi au fost ridicaţi ca nişte infractori şi duşi cu maşina la se­diul Poliţiei, pentru a le fi luate decla­raţii. În dimineaţa următoare, accesul în curtea bisericii ne-a fost blocat de poliţişti. Alături de aceştia s-a aflat şi primarul Rafael Dunărinţiu, care a transmis arheologilor că populaţia oraşului nu ar fi de acord ca tezaurul de sub biserică să fie descoperit şi dus de acolo, ameninţând, totodată, cu mo­bilizarea unei mase de cetăţeni care să ne blocheze activitatea şi să ne alun­ge. Am reuşit, totuşi, să forăm cu o freză specială până la şase metri şi jumătate adâncime sub fundaţia bise­ricii. Pe canalul acela îngust am intro­dus o cameră endoscopică şi am avut o surpriză, când am privit filmarea: la peste şase metri adâncime erau fur­nici, şi în cadru apare chiar şi o lă­custă. Or, la acea adâncime, fără oxi­gen, nu aveau cum să trăiască aseme­nea insecte. Cred că ceva se afla sub acea biserică, dar din păcate nu am putut să ne terminăm treaba, ca să spu­nem ceva clar. În urma presiunilor incredibile ale feţelor mânăstireşti, s-a considerat că mi-am depăşit atribu­ţiile şi mi s-a întocmit dosar penal, pentru abuz în serviciu şi distrugere! Acum, după doi ani, când procesul tocmai s-a încheiat, verdictul a fost că nu am gre­şit cu nimic. Oricum, atunci, în 2013, am fost uimit să văd o biserică istorică efectiv devastată de căutătorii de co­mori de diferite feluri, de la preoţi la braconieri. Biserica din Baia de Ara­mă este monument de patrimoniu şi a fost adus într-o stare jalnică, începând de la fundaţia cu infiltraţii de apă şi până la profanarea mormintelor ctito­rilor şi a picturii. Din păcate, nimeni nu s-a sesizat în toţi aceşti ani faţă de astfel de dis­trugeri ale patrimoniului, însă preoţii au sărit ca arşi când am încercat, cu aprobări oficiale, să pun un simplu diagnostic arheologic".

Boala aurului

La Episcopia Severinului m-a primit părintele Zorilă, cel care a fost martor şi opozant al săpăturilor ar­heo­logice. M-a primit cu des­chi­dere şi am vorbit di­rect despre ceea ce s-a în­tâm­plat la bise­rica din Baia de Aramă şi despre legen­da comorii lui Brâncoveanu. În biroul său, pă­rin­tele mi-a explicat: "Domnul Petrov a fost indus în eroare de oa­meni care au boala aurului. Asta este o boală. Îţi întunecă min­­tea şi nu mai vezi lucrurile clar. S-a spus că biserica orto­doxă vrea, de fapt, să păstreze comoara şi să nu predea statului acest tezaur. Sunt nişte prostii. Nu există nicio comoară. Noi am spus mereu şi vom spune: adevărata comoară lăsată de Brâncoveanu este chiar biserica". Cât despre dis­trugerile suferite de ea, părintele Zorilă s-a scuzat: "Multe au fost făcute când aparţinea de Episcopia Craiovei. Noi am preluat-o doar de câţiva ani şi ne-am făcut datoria. Nu pot eu să judec acum erorile de atunci. De altfel, părintele Munteanu a vrut să facă un lucru bun prin săpătura în jurul bisericii şi lu­crările de drenare a apei, sau prin construcţia came­rei pentru centrală. Din păcate, a greşit că nu a cerut aprobări, fiind vor­ba de un monument de patri­moniu, şi i s-a făcut dosar penal pentru asta. S-a străduit cum a ştiut, Dumnezeu să-l odihnească!"

Locul "crimei"

Am plecat de la Episcopia Severinului plin de în­doială. Dacă părintele are dreptate şi comoara nu e decât o amăgire? Dar dacă avocata are dreptate şi trebuie luptat pentru un patrimo­niu de o importanţă uria­şă pen­tru România? Dar dacă această idee nu este decât o rătă­cire dată de boala aurului? Dar furnicile şi lăcustele de sub pă­mânt? Şi tot aşa, argumentele şi gândurile s-au devorat unele pe altele, până am ajuns la locul "cri­mei", în curtea bisericii din Baia de Aramă. Am intrat înăuntru. Po­delele acoperite cu mochetă erau încă pline de denivelările ve­­chilor săpături. Începuse ve­cer­nia şi două măicuţe cântau şi rosteau rugăciuni, cu voci de îngeri. Dar gândurile nu se lăsau oprite. S-au urcat pe pereţi, grăbindu-se să înghită sfinţii blajini, pictaţi minunat, în stil bizantin. Am observat brusc, cu un ochi ager, de detectiv, cum catapeteasma fusese mişcată din locul ei, ca în urma unui cataclism. Totul părea răvăşit în biserică, de par­că o forţă năprasnică o lovise, zdruncinând-o din temelii. S-a săpat până şi în altar, acolo unde Dum­nezeu se coboară peste Sfintele Daruri. De-acolo ar fi scos părintele Munteanu mo­meala, cazanul plin cu galbeni. Asta este ceva concret. Numai că, blestem sau nu, părintele Mun­teanu a murit.

*

Familia Ungureanu a fost foarte apro­piată de părintele Munteanu. Domnul Un­gureanu, profesor de fizică la liceul din Baia de Aramă, îi era chiar prieten bun. Cei doi soţi au fost, practic, ultimii care l-au văzut în viaţă pe părintele Munteanu. La întrebările mele, doamna Ungureanu izbucneşte în lacrimi.
- Se spune că părintele Munteanu era foarte bogat şi avea o casă ca un palat, numai marmură...
- Doamne, cum să fie adevărat?! Lo­cuia într-o garsonieră, singur. Era un om şi un preot deosebit! Îl văd şi acum, când a plecat la drum, în ziua aceea groaznică a accidentului... A murit încălţat cu un pa­puc de-un fel şi altul de alt fel...
- Casa-palat a părintelui nu era aici, ci în Chi­zătău, locul spre care mergea când a avut accidentul.
- E adevărat că avea o casă acolo, dar nu era cu marmură. Era casa moştenită de la părinţii lui, o casă bătrânească. Am fost acolo împreună de mai multe ori. O ştim bine.
- Când a avut accidentul, părintele se pare că avea cu el o sumă foarte mare de bani, în jur de 40 de mii de euro. V-a vorbit vreodată despre ei?
- Într-adevăr, avea la el 20 de mii de euro, dar toc­mai îi luase împrumut de la bancă, pentru renovarea casei de la Chizătău.
- Se spune că tot în maşina accidentului au fost găsite şi monede din aur. Avea şi acasă un seif cu bani...
- Nu am auzit să fi avut la el aşa ceva în ziua accidentului. Şi deşi am fost acasă la el de mai multe ori, nu îmi amintesc niciun seif. E adevărat că avea nişte bani de aur, dar erau expuşi în vitrină. Era co­lecţionar şi avea mai mulţi bănuţi, cumpăraţi de la târguri, cu acte.
- Într-o noapte, părintele Munteanu ar fi încărcat într-o maşină un cazan cu aur, descoperit în altar. Sunt martori care au văzut. V-a spus părintele ceva despre asta?
- Nu e vorba de un cazan cu aur, e vorba de cen­trala termică, cumpărată la mâna a doua, cu bani strânşi de la enoriaşi. Şi nu a fost încărcată, ci descăr­cată. Sunt oameni care au lucrat atunci, în noaptea aceea, vă pot confirma.
Majoritatea informaţiilor din întrebările mele erau de la doamna avocat Linguraru. Oare, dacă s-a înşelat atât de tare în privinţa preotului Munteanu, să se fi înşelat şi în alte privinţe? A auten­ticităţii hărţilor, de exemplu, pe care le-a făcut publice? Am plecat de la familia Ungureanu cu această între­bare în cap, ce m-a trezit ca un duş rece. În fond, de la ce pornise totul? De la hârtiile şi documentele pe care, în afară de părintele Blaj, doar doamna avocat le văzuse şi le co­pia­se, făcându-le publice. De la tele­viziuni la arheologi, toţi cei in­te­resaţi de evenimentele de la bise­rica din Baia de Aramă au avut ac­ces la copiile xerox ale acelor docu­mente realizate de ea. Erau auten­tice? Şi dacă la mijloc este un fals, cine ar fi fost în stare să îl facă? Şi pentru ce?

Pictorul misterios

Cu această întrebare fixată în minte, am pornit pe la vechi căută­tori de comori, care mă ajutaseră, cu ceva timp în urmă, să aflu po­vestea prinţului Obrenovici şi a au­rului său, ascuns într-o peşteră din Cerna Sat. A ieşit la iveală numele de Gore Cord, pictor foarte talentat, din Baia de Aramă, ce murise în urmă cu zece ani. Doar el ar fi putut face un fals de o asemenea anver­gură, cunoscut fiind ca desenator şi al altor hărţi de comori din zonă. Îmi părăsesc "informatorii" cu care am băut o cafea, şi plec din barul "Şalapa", în sus, către Primărie, la cartierul de blocuri al oraşului. Un cartier ciudat, cu blocuri în care apar­tamentele sunt încălzite cu sobe de teracotă. Oamenii sparg lemne în faţa scării şi le urcă apoi cu braţul în ca­să. Locul de joacă al co­piilor este împân­zit de găini şi cocoşi, ce au, cu siguranţă, coteţe, undeva, în apro­piere. La parterul unui astfel de bloc lo­cuieşte Ina, văduva pictorului Gore Cord. Sun la uşa indicată de un vecin şi îmi deschide o femeie mi­cuţă, încercănată şi somnoroasă. Se scuză. Lucrează la bru­tărie, şi a fost în schimbul de noapte. Mă pofteşte cu amabilitate înăuntru şi îmi arată camera fostului soţ. Când o rog să îmi arate ma­pele cu desene rămase de la el, are o ezitare. Apoi dă jos de pe dulap o vali­joa­ră: "Atât mai am de la el, restul a fost luat de copii", spune cu voce stin­să. Gă­sesc acolo acte vechi, schiţe cu sfinţi şi scene biblice, desenate perfect. Soţia îmi explică: "El picta biserici, astea sunt schiţele pentru fresce. Ştiţi... era un om deosebit... ştia şi greacă şi latină şi ru­să...". Câteva fotografii ale unui bărbat tânăr, frumos ca un actor de cinema, îmi atrag atenţia. Îmi pare o fi­gură cunoscută şi întreb cine este. "Este părintele Blaj. Au fost prieteni buni, într-o vreme...". Printre desene, găsesc câte­va foi de in­digo. Iau una dintre ele şi o ridic în lumi­na ferestrei. Aş putea spune că încreme­nesc. Pe ea este desenată harta unei co­mori. Dacă pictorul Gore Cord făcea hărţi false, de ce să nu fi de­senat şi documentul lui Brân­coveanu? Cu atâta ta­lent şi cunoştinţe de limbaj bisericesc...

"O făcătură!"

D-l Popescu a fost dirigintele Poştei din Baia de Aramă şi acum s-a pensionat. Mă invită în salonul mare al casei şi mă serveşte cu lichior de cafea, făcut de soţia sa. Cunoaşte pe toa­tă lumea din oraş. Dar mai mult de-atât, este un­chiul lui Victor Cru­ceru, cântăreţul din bise­rică, de pe vremea când părintele Blaj era paroh în Baia de Aramă şi desco­pe­rise do­cumentul se­cret. Din pă­cate, Victor a murit. Se spune că s-a sinucis. Dar atunci când părintele Blaj a descoperit cutia cu ma­nuscrise în zidul alta­rului, de faţă erau şi Vic­tor Cru­ceru, şi Gore Cord.
"Dom'le, e o făcă­tură toată treaba asta. E o fă­cătură! Gore era un pic­tor extraordinar, dar ca­pul a fost Victor. Era de o inteligenţă sclipitoare şi avea o me­morie fan­tasti­că! Venea mereu la mine, chiar aici, în salon, şi îmi spu­nea: «Să vezi ce-am mai inventat! Capcane, aşa, scrisul aşa, sigiliul aşa şi câte şi mai câte!»", spune Popescu şi îşi mai toarnă un păhărel. "Au luat nişte pagini goale, dintr-o biblie foarte veche, ca să pară hârtia originală şi... au desenat pe ea. Asta e! M-au întrebat şi de la televiziune ce părere am şi nu am zis nimic, că m-am gândit că o legendă de-asta e bună pentru turismul din zonă", se scuză domnul Po­pescu. "Mai doriţi un lichior de cafea? V-am spus, e făcut de soţia mea, după reţetă pro­prie!"
Da, răspund, şi dau păhărelul peste cap.

*

Am fost acasă la preotul Blaj. Până la urmă, de la el a început totul, trebuia să îl văd. Aş fi vrut să îl întreb despre hartă, acest bulgăre de zăpadă pe care l-a rostogolit şi care i-a scăpat de sub putere, deve­nind tot mai mare şi de necontrolat, sau aş fi vrut măcar să văd dacă mai are pălăria de cowboy şi cio­catele din America. L-am găsit într-un apartament, la ultimul etaj al unui bloc promiscuu din Baia de Ara­mă. La uşă erau lemnele pentru sobă. Mi-a întredes­chis doamna preoteasă, cred. Din cauza televi­ziunilor care l-au filmat cu camera ascunsă şi l-au atras astfel într-un scandal ce a durat mai mulţi ani, preotul nu a vrut să mă vadă, în ciuda insistenţelor mele. Poate că, într-adevăr, nu mai e nimic de zis. Poate că la câţi bolnavi de febra aurului există, gata să plătească sume fabuloase pentru asemenea hârtii, nici nu mai are harta. Dacă a vândut-o, este, oricum, cel mai scump desen făcut de Gore Cord vreodată.

"Un fals grosolan"

Ca să închei această poveste întortocheată ca o escrocherie bine pusă la punct sau ca un bine ticluit nu­măr de iluzionism, am stat de vor­bă şi cu acade­mi­cianul Radu Ştefan Vergatti, doctor în istorie şi mem­bru al Comisiei Naţionale de Genealogie Heraldică şi Si­gilografie. Părerea dom­niei sale a fost clară: "Auten­ticitatea ace­lor documente se poate demonta în câteva puncte. Unu. Trans­por­tarea unei asemenea canti­tăţi de aur presupunea un con­voi cu multe căruţe la vremea aceea. Aurul trebuia ambalat şi păzit, ceea ce ar fi atras atenţia turcilor, deci imposibil să pui o comoară în mod secret sub bise­rică, în condiţiile acelor timpuri. Doi. Se spune că ar fi fost pusă la o adâncime de aproximativ 30 de metri, ceea ce este imposibil. De la 3-4 me­tri sub pragul de călcare este gra­nit. Trei. Era o zonă destul de săracă pe atunci şi cu riscuri mari de jefuire. Patru. O asemenea cantitate de aur e greu de presupus că a existat în ave­rea lui Constantin Brâncoveanu, care se baza, în principal, pe taxele din co­merţ. În plus, Brâncoveanu era destul de luminat ca să facă altceva cu ba­nii, nu să îi depoziteze sub o mânăs­tire de margine. Cinci. Documentul prin con­ţinut este fals. Hârtia şi cer­neala, din ce mi-am dat seama, sunt cel mult din al doilea război mondial. Scrisul, la fel. Şase. Nu este un scris de epocă. Este un document făcut de un ageamiu care nu ştie ce înseamnă un document de epocă medievală. Dom­nul Răţoi, de la arhivele din Severin, poate confirma că tipul de scriere nu este de secol 17-18, şi nici lim­bajul nu este din acea peri­oadă. Pentru un specialist este evident că prin acest document cineva a vrut să îşi bată joc. Pe scurt, este un fals grosolan. Din pă­cate, acest fals, pornit pro­babil de la un preot bolnav de magnificienţă, acontribuit la fantezia unor romi şi a unor lacomi care au distrus un monument de patri­moniu cu o pictură foarte valoroasă. E trist."

*

Când, la cererea părintelui Blaj, ţiganii au desfăcut acoperişul şi s-au apucat să sape în interiorul bisericii, au scos catapeteasma în curte. S-a întâmplat ca toc­mai atunci să treacă pe acolo două fetiţe, Mariana şi Ro­dica, trimise de bunici să adune urzici din pă­du­rea aflată în apropiere. Jucându-se prin curtea bise­ricii, au găsit în talpa catapetesmei o scobitură în care erau puşi 33 de arginţi. În vremurile vechi, aceşti bani se puneau pentru ca diavolul să-şi primească plata şi să lase biserica în pace. Căutătorii comorii lui Brân­co­­veanu au luat banii de la fetiţe şi i-au împărţit.