Biserica "Sfinții Voievozi" din Baia de Aramă era plină-ochi cu țigani. Era în vara anului 1997 și se auzise că părintele Ionel Blaj, parohul sfântului lăcaș, s-a întors din America și, dintr-un moment în altul, urmează să își facă apariția. Când ușa bisericii se deschise, mulțimea fu străbătută de un murmur, după care se făcu liniște. Din lumina de afară păși înăuntru chiar părintele Blaj, cu o pălărie enormă de cowboy pe cap, la subțioară cu un ziar și în cealaltă mână cu un detector de metale. Făcu doi pași, și ciocatele sale americane răsunară pe podeaua bisericii. Mulțimea fremătă din nou și se desfăcu în două, precum Marea Roșie în fața toiagului lui Moise, lăsând cale liberă până la altar. Și tot asemeni lui Moise, părintele Blaj își puse în funcțiune "toiagul" cel magic, mișcându-l peste podeaua bisericii. Detectorul de metale țiuia încontinuu. Atunci s-a auzit prima voce din mulțime: "Aur! Sub toată biserica e aur!". Țiganii s-au pus pe chiuit, strigând fericiți: "Suntem salvați! E aur sub toată biserica!". Apoi au căzut în genunchi, sărutând podelele sub care se ascundea comoara. Din locul unde de obicei își ținea predica, părintele Blaj îi privea zâmbind, primind cu îngăduință laudele și mulțumirile. Doar sfinții prelungi de pe pereții bisericii priveau neclintiți la clocotul omenesc ce izbucnise la picioarele lor. Oamenii au început să scoată, înfrigurați, podeaua din cuie, pentru a ajunge la aurul îngropat dedesubt. Însă pe măsură ce scândurile erau smulse, dezamăgirea cuprindea mulțimea: dedesubt, cât ținea biserica, era doar praf. O țărână roșiatică, ce nu semăna în niciun caz cu aurul. Cu pumnii plini de pământ, cu ochii bulbucați de furie, unul dintre țigani se îndreptă către preot: "Șefu', asta e zgură metaliferă. De-aia țiuia aparatu' lu' matale. Unde-i comoara, șefu', că noi pentru aur venirăm? Ziseși că ai harta comorii! Scoate harta!".
Asaltul
Era trecut de amiază, când primarul din Baia de Aramă ieși în oraș. Cineva îl opri pe drum și îl întrebă dacă știe ce se întâmplă la biserica "Sfinții Voievozi". Alertat, edilul merse imediat să vadă despre ce este vorba. Și rămase încremenit. Tot centrul orașului fusese blocat de mașini cu numere de Bihor, Mureș, București sau Prahova. Toate străzile din jurul lăcașului ortodox erau înțesate. Curtea bisericii, pădurea și dealul din apropiere erau și ele pline de țigani, ce își instalaseră corturile temeinic, pe termen lung. Magazinele din apropiere fuseseră golite de marfă, și vânzătoarele priveau, cu mâna la gură, forfota nemaivăzută ce paralizase orașul. Luați pe nepregătite, cei doi polițiști de serviciu încercau să mențină, cât de cât, ordinea. Alarmați de evenimente, câțiva oameni din Baia de Aramă, împreună cu o echipă de vânători, începuseră să împingă dinspre pădure către biserică, un grup de țigani ce coborâseră în vechile guri de mină, legați cu lanțuri, încercând să găsească intrarea către comoara lui Brâncoveanu. Ajuns la biserică, primarul află monumentul istoric aproape decopertat, catapeteasma scoasă în curte și câteva echipe de oameni ce săpau chiar în spatele altarului, sub supravegherea părintelui Blaj. În mod ciudat, autoritățile au intervenit abia a doua zi, printr-un trimis al armatei, generalul Morega, și alte câteva oficialități. Atunci s-a aflat că părintele Blaj ar fi descoperit în peretele altarului o hartă a comorii îngropată de Brâncoveanu sub biserică. Tot el le-ar fi propus și țiganilor să vină să caute comoara împreună. În schimb, le-a cerut să înlocuiască, pe banii lor, acoperișul bisericii, și tot din banii lor să-i plătească o călătorie în America, ca să cumpere un detector de metale, pentru descoperirea rapidă a comorii lui Brâncoveanu.
Raiul comorilor
Zona Munților Mehedinți este plină de comori, și unde sunt comori, sunt și legende. Nu există loc în România unde să fie mai multe povești despre comori. Explicația e simplă: pe aici trecea limita Imperiului Austro-Ungar, și haiducii dintr-o parte a graniței își îngropau comorile în cealaltă parte, cu precădere în Mehedinți, o zonă rupestră cu munți cavernoși, plini de peșteri și de galeriile de mine abandonate, adevărate labirinturi bune de ascuns bogățiile. Așa se face că pe măsură ce poliția vremii îi prindea pe haiduci, le confisca hărțile comorilor și le depozita în sediul, foarte bine păzit, de la Caransebeș. Numai că, odată cu prăbușirea Imperiului, sediul a fost jefuit și majoritatea vechilor hărți haiducești s-au făcut nevăzute, pentru a ieși astăzi la suprafață, vândute la prețuri exorbitante, achitate de noii căutători de comori. Iar comorile, în Mehedinți, au lăsat dâre de... aur în urma lor. La Mânăstirea Tismana, de pildă, a fost ascuns tezaurul României, iar la Cerna Sat a fost căutată cu armata (probabil că și găsită) comoara prințului sârb Obrenovici. Se spune chiar că înainte de 1989, Ceaușescu înființase o echipă specială cu oameni din armată și Securitate, denumită Cabinetul Negru, care se ocupa numai cu descoperirea comorilor. Așadar, într-o astfel de zonă, în care mulți oameni sunt căutători de comori din tată în fiu iar hărțile tezaurelor se pot cumpăra pe sub mână, știrea că cineva are planul comorii lui Brâncoveanu a aprins imaginația. Existența ei devenise deja legendă. Se spunea că este atât de mare, încât câțiva "posedați" nu s-au sfiit să își construiască o casă în apropierea lăcașului, în ideea de a săpa, până acolo, tuneluri pe sub pământ. Iar acum legenda se confirma. Dar apogeul avea să urmeze: la scurtă vreme după ce părintele Blaj anunțase găsirea documentului zidit în peretele altarului, o doamnă avocat din Baia de Aramă, Daniela Linguraru, dădu de veste că intrase, și ea, în posesia unor copii ale misterioasei hărți a comorii lui Brâncoveanu.
Hărțile comorii
"Pe vremea aceea eram apropiată de părintele Blaj", spune doamna Linguraru. "Într-o anumită situație, părintele mi-a dat spre păstrare o servietă, zicându-mi că în ea sunt documente importante. După ce am ajuns acasă, din curiozitate, m-am uitat în geanta părintelui și am descoperit actele vechi, găsite de el în peretele altarului. Le-am făcut copii, și pentru că erau scrise cu litere chirilice, iar eu am făcut limba rusă la școală, le-am descifrat. Erau patru pagini. Uitați copia. Pe prima filă scrie așa: «Cu mila lui Dumnezeu, Io Basarab voievod Constandin Brâncoveanu, domn al Țării Românești, azi, leatul 1703, împreună cu starostele băieșilor, Milco Băiașu, și banul Olteniei, Constantin Brăiloiu, am hotărât în Băiașa de sub Cornet, la hotarul Bulbei, să îngropăm de la crucea Sfântului altar patru pași, patru chicioare, cazan, și mai jos, visteria domnească. Și nimeni să nu îndrăznească s-o tulbure, decât în folosul monastirii. Și s-a scris aceasta în taină, în luna maiu, în ziua a șaptea, 1703, și încă blăstăm am pus din porunca mea, cu mila lui Dumnezeu. Io, Basarab voievod Constandin Brâncoveanu, domn al Țării Românești. Și am scris io, ieromonah Vasile, în luna maiu, în ziua a șaptea 1703»". Pe copia manuscrisului se văd, mai jos, semnătura lui Brâncoveanu și sigiliul domnesc. Pe a doua filă e desenul bisericii și schița intrării către comoara ce s-ar afla sub ea, cu anumite însemne și numere. Unele numere erau explicate astfel: 8. Trei butoiașe. Primul - 3 cutii cu odoare bisericești. Al doilea - capcană cu otravă. Al treilea - documente de arhivă și sigilii. 9. Trei gropi cu galbeni, 99 de poveri crăiești astupate cu var. 10. Zece lăzi de aramă umplute cu ducați și astupate cu ceară. 11. Nișă cu argintărie. 12. Arme. Harta explică și cele două căi de acces la comoară. Prima cale e pe scara ce duce la clopotniță, printr-un zid ce astupă intrarea într-un tunel. De acolo se străbate un culoar plin cu capcane și urmează alte scări, cu țepușe ascunse. Așa se ajunge la o cameră unde există o ușă blocată cu o bârnă groasă - intrarea către încăperea comorii. Cea de-a doua cale de intrare este din exteriorul bisericii, printr-un tunel săpat prin stâncă, la șapte metri sub pământ. Cazanul cu aur, notat la distanță de "patru pași, patru chicioare" de altar pare să fie doar o momeală pusă cu scopul de a-i face pe căutători să creadă că aceea este toată comoara. Printr-un calcul simplu, doamna avocat a ajuns la valoarea comorii: "Aproape 80 de tone de aur, plus hrisoave și însemne domnești." Ar fi cea mai mare comoară din lume descoperită vreodată.
Daniela Linguraru a făcut publice copiile găsite. Mai multe televiziuni au dat năvală și au prezentat descoperirea hărții și importanța comorii. Între timp, preotul Blaj a fost mutat la o altă biserică și în locul său a fost adus părintele Dumitru Munteanu. Din cauza zvonurilor legate de harta comorii lui Brâncoveanu, de câte ori noul preot încerca să aducă reparații bisericii, aflată într-o stare de avarie avansată, era bănuit că face lucrări de căutare a aurului. Așa s-a întâmplat când a vrut să sape un șanț de drenaj în jurul bisericii, sau când a făcut o clădire separată, pentru centrala termică. Avocata Daniela Linguraru se numără, și ea, printre bănuitori. Spune chiar că l-a surprins pe noul preot Munteanu când, în vara anului 2005, a scos din biserică "momeala" - cazanul cu aur pus sub altar: "Așa se explică poate faptul că părintele Munteanu, care a murit în urmă cu câțiva ani, într-un groaznic accident rutier, avea un palat la Chizătău, lângă Caransebeș. De altfel, când a murit, au fost găsite asupra lui câteva zeci de mii de euro și bani de aur. Lucrurile cred că sunt clare." Considerând lucrurile la fel de clare, cetățenii din Baia de Aramă au făcut demersuri pentru cercetarea legală a comorii brâncovenești. Așa s-a ajuns, în 2013, la renumitul arheolog Gheorghe Petrov din Cluj, împuternicit de ministrul Culturii de la acea vreme, Daniel Barbu, să facă o săpătură de diagnosticare lângă biserică, pentru a stabili adevărul.
Arheologii alungați
Pe arheologul Gheorghe Petrov l-am întâlnit la Turda. După mai bine de doi ani de la întâmplarea din Baia de Aramă era încă afectat, surprins și frustrat, pe bună dreptate. "Am acceptat să fac o săpătură de diagnosticare la Baia de Aramă, după ce am verificat copiile hrisoavelor găsite și după ce am verificat mai multe informații, cu o echipă pluridisciplinară. După primirea copiei documentului brâncovenesc, m-am consultat cu un specialist în paleografie slavă și româno-chirilică, care a confirmat existența mai multor elemente de originalitate a actului. Copia a fost văzută și de alți specialiști, însă în absența originalului (aflat la părintele Blaj, care fusese îndepărtat din biserică, n.n.), nimeni nu poate emite o concluzie certă asupra autenticității documentului. În ziua în care am mers să încep lucrarea, aveam toate aprobările, ca la carte. Încă de la sosire, atitudinea maicilor, căci biserica devenise mânăstire, în 2008, a fost una ostilă. În scurt timp, trei dintre arheologi au fost ridicați ca niște infractori și duși cu mașina la sediul Poliției, pentru a le fi luate declarații. În dimineața următoare, accesul în curtea bisericii ne-a fost blocat de polițiști. Alături de aceștia s-a aflat și primarul Rafael Dunărințiu, care a transmis arheologilor că populația orașului nu ar fi de acord ca tezaurul de sub biserică să fie descoperit și dus de acolo, amenințând, totodată, cu mobilizarea unei mase de cetățeni care să ne blocheze activitatea și să ne alunge. Am reușit, totuși, să forăm cu o freză specială până la șase metri și jumătate adâncime sub fundația bisericii. Pe canalul acela îngust am introdus o cameră endoscopică și am avut o surpriză, când am privit filmarea: la peste șase metri adâncime erau furnici, și în cadru apare chiar și o lăcustă. Or, la acea adâncime, fără oxigen, nu aveau cum să trăiască asemenea insecte. Cred că ceva se afla sub acea biserică, dar din păcate nu am putut să ne terminăm treaba, ca să spunem ceva clar. În urma presiunilor incredibile ale fețelor mânăstirești, s-a considerat că mi-am depășit atribuțiile și mi s-a întocmit dosar penal, pentru abuz în serviciu și distrugere! Acum, după doi ani, când procesul tocmai s-a încheiat, verdictul a fost că nu am greșit cu nimic. Oricum, atunci, în 2013, am fost uimit să văd o biserică istorică efectiv devastată de căutătorii de comori de diferite feluri, de la preoți la braconieri. Biserica din Baia de Aramă este monument de patrimoniu și a fost adus într-o stare jalnică, începând de la fundația cu infiltrații de apă și până la profanarea mormintelor ctitorilor și a picturii. Din păcate, nimeni nu s-a sesizat în toți acești ani față de astfel de distrugeri ale patrimoniului, însă preoții au sărit ca arși când am încercat, cu aprobări oficiale, să pun un simplu diagnostic arheologic".
Boala aurului
La Episcopia Severinului m-a primit părintele Zorilă, cel care a fost martor și opozant al săpăturilor arheologice. M-a primit cu deschidere și am vorbit direct despre ceea ce s-a întâmplat la biserica din Baia de Aramă și despre legenda comorii lui Brâncoveanu. În biroul său, părintele mi-a explicat: "Domnul Petrov a fost indus în eroare de oameni care au boala aurului. Asta este o boală. Îți întunecă mintea și nu mai vezi lucrurile clar. S-a spus că biserica ortodoxă vrea, de fapt, să păstreze comoara și să nu predea statului acest tezaur. Sunt niște prostii. Nu există nicio comoară. Noi am spus mereu și vom spune: adevărata comoară lăsată de Brâncoveanu este chiar biserica". Cât despre distrugerile suferite de ea, părintele Zorilă s-a scuzat: "Multe au fost făcute când aparținea de Episcopia Craiovei. Noi am preluat-o doar de câțiva ani și ne-am făcut datoria. Nu pot eu să judec acum erorile de atunci. De altfel, părintele Munteanu a vrut să facă un lucru bun prin săpătura în jurul bisericii și lucrările de drenare a apei, sau prin construcția camerei pentru centrală. Din păcate, a greșit că nu a cerut aprobări, fiind vorba de un monument de patrimoniu, și i s-a făcut dosar penal pentru asta. S-a străduit cum a știut, Dumnezeu să-l odihnească!"
Locul "crimei"
Am plecat de la Episcopia Severinului plin de îndoială. Dacă părintele are dreptate și comoara nu e decât o amăgire? Dar dacă avocata are dreptate și trebuie luptat pentru un patrimoniu de o importanță uriașă pentru România? Dar dacă această idee nu este decât o rătăcire dată de boala aurului? Dar furnicile și lăcustele de sub pământ? Și tot așa, argumentele și gândurile s-au devorat unele pe altele, până am ajuns la locul "crimei", în curtea bisericii din Baia de Aramă. Am intrat înăuntru. Podelele acoperite cu mochetă erau încă pline de denivelările vechilor săpături. Începuse vecernia și două măicuțe cântau și rosteau rugăciuni, cu voci de îngeri. Dar gândurile nu se lăsau oprite. S-au urcat pe pereți, grăbindu-se să înghită sfinții blajini, pictați minunat, în stil bizantin. Am observat brusc, cu un ochi ager, de detectiv, cum catapeteasma fusese mișcată din locul ei, ca în urma unui cataclism. Totul părea răvășit în biserică, de parcă o forță năprasnică o lovise, zdruncinând-o din temelii. S-a săpat până și în altar, acolo unde Dumnezeu se coboară peste Sfintele Daruri. De-acolo ar fi scos părintele Munteanu momeala, cazanul plin cu galbeni. Asta este ceva concret. Numai că, blestem sau nu, părintele Munteanu a murit.
*
Familia Ungureanu a fost foarte apropiată de părintele Munteanu. Domnul Ungureanu, profesor de fizică la liceul din Baia de Aramă, îi era chiar prieten bun. Cei doi soți au fost, practic, ultimii care l-au văzut în viață pe părintele Munteanu. La întrebările mele, doamna Ungureanu izbucnește în lacrimi.
- Se spune că părintele Munteanu era foarte bogat și avea o casă ca un palat, numai marmură...
- Doamne, cum să fie adevărat?! Locuia într-o garsonieră, singur. Era un om și un preot deosebit! Îl văd și acum, când a plecat la drum, în ziua aceea groaznică a accidentului... A murit încălțat cu un papuc de-un fel și altul de alt fel...
- Casa-palat a părintelui nu era aici, ci în Chizătău, locul spre care mergea când a avut accidentul.
- E adevărat că avea o casă acolo, dar nu era cu marmură. Era casa moștenită de la părinții lui, o casă bătrânească. Am fost acolo împreună de mai multe ori. O știm bine.
- Când a avut accidentul, părintele se pare că avea cu el o sumă foarte mare de bani, în jur de 40 de mii de euro. V-a vorbit vreodată despre ei?
- Într-adevăr, avea la el 20 de mii de euro, dar tocmai îi luase împrumut de la bancă, pentru renovarea casei de la Chizătău.
- Se spune că tot în mașina accidentului au fost găsite și monede din aur. Avea și acasă un seif cu bani...
- Nu am auzit să fi avut la el așa ceva în ziua accidentului. Și deși am fost acasă la el de mai multe ori, nu îmi amintesc niciun seif. E adevărat că avea niște bani de aur, dar erau expuși în vitrină. Era colecționar și avea mai mulți bănuți, cumpărați de la târguri, cu acte.
- Într-o noapte, părintele Munteanu ar fi încărcat într-o mașină un cazan cu aur, descoperit în altar. Sunt martori care au văzut. V-a spus părintele ceva despre asta?
- Nu e vorba de un cazan cu aur, e vorba de centrala termică, cumpărată la mâna a doua, cu bani strânși de la enoriași. Și nu a fost încărcată, ci descărcată. Sunt oameni care au lucrat atunci, în noaptea aceea, vă pot confirma.
Majoritatea informațiilor din întrebările mele erau de la doamna avocat Linguraru. Oare, dacă s-a înșelat atât de tare în privința preotului Munteanu, să se fi înșelat și în alte privințe? A autenticității hărților, de exemplu, pe care le-a făcut publice? Am plecat de la familia Ungureanu cu această întrebare în cap, ce m-a trezit ca un duș rece. În fond, de la ce pornise totul? De la hârtiile și documentele pe care, în afară de părintele Blaj, doar doamna avocat le văzuse și le copiase, făcându-le publice. De la televiziuni la arheologi, toți cei interesați de evenimentele de la biserica din Baia de Aramă au avut acces la copiile xerox ale acelor documente realizate de ea. Erau autentice? Și dacă la mijloc este un fals, cine ar fi fost în stare să îl facă? Și pentru ce?
Pictorul misterios
Cu această întrebare fixată în minte, am pornit pe la vechi căutători de comori, care mă ajutaseră, cu ceva timp în urmă, să aflu povestea prințului Obrenovici și a aurului său, ascuns într-o peșteră din Cerna Sat. A ieșit la iveală numele de Gore Cord, pictor foarte talentat, din Baia de Aramă, ce murise în urmă cu zece ani. Doar el ar fi putut face un fals de o asemenea anvergură, cunoscut fiind ca desenator și al altor hărți de comori din zonă. Îmi părăsesc "informatorii" cu care am băut o cafea, și plec din barul "Șalapa", în sus, către Primărie, la cartierul de blocuri al orașului. Un cartier ciudat, cu blocuri în care apartamentele sunt încălzite cu sobe de teracotă. Oamenii sparg lemne în fața scării și le urcă apoi cu brațul în casă. Locul de joacă al copiilor este împânzit de găini și cocoși, ce au, cu siguranță, cotețe, undeva, în apropiere. La parterul unui astfel de bloc locuiește Ina, văduva pictorului Gore Cord. Sun la ușa indicată de un vecin și îmi deschide o femeie micuță, încercănată și somnoroasă. Se scuză. Lucrează la brutărie, și a fost în schimbul de noapte. Mă poftește cu amabilitate înăuntru și îmi arată camera fostului soț. Când o rog să îmi arate mapele cu desene rămase de la el, are o ezitare. Apoi dă jos de pe dulap o valijoară: "Atât mai am de la el, restul a fost luat de copii", spune cu voce stinsă. Găsesc acolo acte vechi, schițe cu sfinți și scene biblice, desenate perfect. Soția îmi explică: "El picta biserici, astea sunt schițele pentru fresce. Știți... era un om deosebit... știa și greacă și latină și rusă...". Câteva fotografii ale unui bărbat tânăr, frumos ca un actor de cinema, îmi atrag atenția. Îmi pare o figură cunoscută și întreb cine este. "Este părintele Blaj. Au fost prieteni buni, într-o vreme...". Printre desene, găsesc câteva foi de indigo. Iau una dintre ele și o ridic în lumina ferestrei. Aș putea spune că încremenesc. Pe ea este desenată harta unei comori. Dacă pictorul Gore Cord făcea hărți false, de ce să nu fi desenat și documentul lui Brâncoveanu? Cu atâta talent și cunoștințe de limbaj bisericesc...
"O făcătură!"
D-l Popescu a fost dirigintele Poștei din Baia de Aramă și acum s-a pensionat. Mă invită în salonul mare al casei și mă servește cu lichior de cafea, făcut de soția sa. Cunoaște pe toată lumea din oraș. Dar mai mult de-atât, este unchiul lui Victor Cruceru, cântărețul din biserică, de pe vremea când părintele Blaj era paroh în Baia de Aramă și descoperise documentul secret. Din păcate, Victor a murit. Se spune că s-a sinucis. Dar atunci când părintele Blaj a descoperit cutia cu manuscrise în zidul altarului, de față erau și Victor Cruceru, și Gore Cord.
"Dom'le, e o făcătură toată treaba asta. E o făcătură! Gore era un pictor extraordinar, dar capul a fost Victor. Era de o inteligență sclipitoare și avea o memorie fantastică! Venea mereu la mine, chiar aici, în salon, și îmi spunea: «Să vezi ce-am mai inventat! Capcane, așa, scrisul așa, sigiliul așa și câte și mai câte!»", spune Popescu și își mai toarnă un păhărel. "Au luat niște pagini goale, dintr-o biblie foarte veche, ca să pară hârtia originală și... au desenat pe ea. Asta e! M-au întrebat și de la televiziune ce părere am și nu am zis nimic, că m-am gândit că o legendă de-asta e bună pentru turismul din zonă", se scuză domnul Popescu. "Mai doriți un lichior de cafea? V-am spus, e făcut de soția mea, după rețetă proprie!"
Da, răspund, și dau păhărelul peste cap.
*
Am fost acasă la preotul Blaj. Până la urmă, de la el a început totul, trebuia să îl văd. Aș fi vrut să îl întreb despre hartă, acest bulgăre de zăpadă pe care l-a rostogolit și care i-a scăpat de sub putere, devenind tot mai mare și de necontrolat, sau aș fi vrut măcar să văd dacă mai are pălăria de cowboy și ciocatele din America. L-am găsit într-un apartament, la ultimul etaj al unui bloc promiscuu din Baia de Aramă. La ușă erau lemnele pentru sobă. Mi-a întredeschis doamna preoteasă, cred. Din cauza televiziunilor care l-au filmat cu camera ascunsă și l-au atras astfel într-un scandal ce a durat mai mulți ani, preotul nu a vrut să mă vadă, în ciuda insistențelor mele. Poate că, într-adevăr, nu mai e nimic de zis. Poate că la câți bolnavi de febra aurului există, gata să plătească sume fabuloase pentru asemenea hârtii, nici nu mai are harta. Dacă a vândut-o, este, oricum, cel mai scump desen făcut de Gore Cord vreodată.
"Un fals grosolan"
Ca să închei această poveste întortocheată ca o escrocherie bine pusă la punct sau ca un bine ticluit număr de iluzionism, am stat de vorbă și cu academicianul Radu Ștefan Vergatti, doctor în istorie și membru al Comisiei Naționale de Genealogie Heraldică și Sigilografie. Părerea domniei sale a fost clară: "Autenticitatea acelor documente se poate demonta în câteva puncte. Unu. Transportarea unei asemenea cantități de aur presupunea un convoi cu multe căruțe la vremea aceea. Aurul trebuia ambalat și păzit, ceea ce ar fi atras atenția turcilor, deci imposibil să pui o comoară în mod secret sub biserică, în condițiile acelor timpuri. Doi. Se spune că ar fi fost pusă la o adâncime de aproximativ 30 de metri, ceea ce este imposibil. De la 3-4 metri sub pragul de călcare este granit. Trei. Era o zonă destul de săracă pe atunci și cu riscuri mari de jefuire. Patru. O asemenea cantitate de aur e greu de presupus că a existat în averea lui Constantin Brâncoveanu, care se baza, în principal, pe taxele din comerț. În plus, Brâncoveanu era destul de luminat ca să facă altceva cu banii, nu să îi depoziteze sub o mânăstire de margine. Cinci. Documentul prin conținut este fals. Hârtia și cerneala, din ce mi-am dat seama, sunt cel mult din al doilea război mondial. Scrisul, la fel. Șase. Nu este un scris de epocă. Este un document făcut de un ageamiu care nu știe ce înseamnă un document de epocă medievală. Domnul Rățoi, de la arhivele din Severin, poate confirma că tipul de scriere nu este de secol 17-18, și nici limbajul nu este din acea perioadă. Pentru un specialist este evident că prin acest document cineva a vrut să își bată joc. Pe scurt, este un fals grosolan. Din păcate, acest fals, pornit probabil de la un preot bolnav de magnificiență, a contribuit la fantezia unor romi și a unor lacomi care au distrus un monument de patrimoniu cu o pictură foarte valoroasă. E trist."
*
Când, la cererea părintelui Blaj, țiganii au desfăcut acoperișul și s-au apucat să sape în interiorul bisericii, au scos catapeteasma în curte. S-a întâmplat ca tocmai atunci să treacă pe acolo două fetițe, Mariana și Rodica, trimise de bunici să adune urzici din pădurea aflată în apropiere. Jucându-se prin curtea bisericii, au găsit în talpa catapetesmei o scobitură în care erau puși 33 de arginți. În vremurile vechi, acești bani se puneau pentru ca diavolul să-și primească plata și să lase biserica în pace. Căutătorii comorii lui Brâncoveanu au luat banii de la fetițe și i-au împărțit.