"Mormintele Vindecătoare" din cimitirul catolic

Marius Petrescu
- Cimitirul Bellu din București e împăr­țit fră­țește în trei. În partea stângă (cum stai cu fa­ța spre soare) sunt în­gro­pați or­to­docșii, la mijloc sunt îngro­pați mili­tarii, iar în dreapta - catolicii și greco-catolicii. În lumea de din­colo, nu mai există conflicte religioase. Sufletele - bune sau rele - se înfățișează ega­le în fața lui Dum­ne­zeu. Și totuși, o di­fe­rență există: "Mormin­tele Vinde­că­toa­re" și minunile lor, care se ma­ni­festă în cimitirul catolic, un­de can­ti­ta­tea de su­ferință îngropată în ță­rână e mult mai mare decât la frații de pes­te gard. Aici zac frun­tașii Bisericii Gre­co-Catolice din Ar­­deal, călugări, episcopi și preoți, mar­­­ti­rizați bestial în închisorile comu­niste, pentru dâr­ze­nia de a-și fi păstrat cre­din­ța în care fuseseră botezați. Jertfa lor, primită de Dum­ne­zeu, are ca semn de recunoaștere divină "minunea". Minunea credinței, care se împli­nește și se re­­petă de mii de ori -

Paznicul morților: NEA MARIN

De zeci de ani, Marin Creangă muncește la cimitirul catolic din București. Este grădinar, "scriitor de cruci", cu dalta și cu ciocanul, și șeful îngrijitorilor de mor­minte. Blând la chip și moale la vorbă, nea Marin te face să înțelegi că zgârcenia dialo­gului se dato­rea­ză faptului că a trăit o viață întreagă mai mult printre morți. Pentru el toate sunt relative, căci a căpătat un sentiment al deșer­tă­ciunii omenești. Când îl întrebi câți ani are, îți răspunde ca într-o cimi­li­tură: "M-am născut nițel mai devreme, dar puțin după mor­ții ăștia de ieri". "Ieri" - adică ziua venirii sale în Ca­pitală, după termi­narea războiului. Copil sărac de ță­ran, a lucrat câțiva ani la bru­tăria unui grec, pe Calea Giurgiului, până când a aflat că e liber un loc de ajutor de grădinar la cimitirul cato­lic. Pe data de 1 Mai 1950, în zi de "săr­bătoare mun­ci­to­rească", Marin Creangă pășea pentru prima oară dincolo de porțile locului împrej­muit cu gard și verdeață deasă. Afa­ră fluturau steaguri roșii și comu­niștii mărșăluiau pe străzi, iar în in­cinta așeză­mân­tului domnea o pace de pe altă lume: "Copacii erau mai pitici decât acum, că și mormintele erau mai tinere!" - te lămurește nea Marin, privind în gol. Fără să înțe­leagă de la bun început unde anume a nimerit și fără să-și închipuie cât va sta acolo, bărbatul s-a pus pe trea­bă cu hărnice, căci cunoștea grădinăritul încă din copilărie. Planta panseluțe, plivea buruienile, stropea răsadurile de flori cu o stropitoare pântecoasă, însem­nată cu cruce, pe care scria, într-o limbă necunoscută: "In hoc signo vincens"...
Bătrânul își aruncă privirile peste crucile înșirate împrejurul nostru, de parcă ar fi sigur că ne ascultă și morții. "Plecam la serviciu ca la o moșie boierească! În fiecare zi vedeam cucoane cu pălării mari, care purtau mănuși din dantelă neagră, sau bărbați cu cioc și redingotă, haină din aia lungă, de o asemănai cu a popii." De mai multe ori pe săptămână aveau loc înmormântări. După fiecare ceremonie, îngri­ji­torul trebuia să aranjeze mormântul. Citea anul naș­terii pe crucile de lemn și observa că toți morții se năs­cuseră în celălalt veac. "Nu vedeam decât oameni care plân­geau pe nemțește sau pe un­gurește. Pe alții îi ascul­tam vorbind în italiană sau franceză, deși nu prea știam să fac deosebirea. M-am deprins în timp. Până și româneasca vorbită era dulce ca o poamă, cu ac­cent arde­le­nesc, oarecum legănat. Îmi plăcea mai mult decât limba răstită pe care o au­zeam pe stradă. Aici, printre mor­min­tele catolice, parcă era altă lu­me..." Tot trecând anii, încet-încet, nea Marin ve­nea dimi­neața, devreme, și pleca acasă înainte de a se în­tuneca, așa că nu mai avea ochi pentru viața obișnuită, de zi cu zi. A început să vorbească din ce în ce mai pu­țin și s-a dez­vățat, el însuși, să râdă. "M-am obiș­nuit să deose­besc creștinii după felul în care plân­geau. Le cunoș­team durerea după suspine. Una era jalea văduvei, alta era tristețea orfanului..." După câteva zeci de ani, băr­batul învățase pe dinafară toate cavourile și familiile ilustre. Când venea rândul câte unui mormânt de cu­ră­țat, el îi cerea iertare răposa­tu­lui, cu glas tare, că n-a avut timp să treacă mai curând pe acolo. Așa s-a de­prins Marin Creangă să stea de vorbă mai mult cu mor­ții, decât cu viii... Creștin orto­dox, căsătorit și tată a doi copii cuminți, ce i-au moș­tenit firea blândă, gră­di­narul a ajuns astăzi să se simtă în lumea umbre­lor ca la el acasă.
Dar nu puțini dintre morții care-și aflaseră odihna de veci în pământul umbrit de castani și de brazi aveau des­tine neobișnuite, pe care nea Ma­rin le știa, deși se făcea că le uită, fără să le povestească nici măcar în fa­milie. "Ani la rând s-au perindat securiști în civil când mai era îngropată câte o față bisericească înaltă, ce murise în pușcărie. Nici un preot greco-catolic, dintre cei înmor­mântați aici, n-a apucat să moară în patul lui. Ăsta e, cu adevărat, cimitir de martiri! Vedeam și mili­țieni care stăteau la poartă, luând la întrebări creștinii ce făceau vizite prea dese. Am auzit o puzderie de istorii care m-au făcut să plâng. Mulți oameni mi-au povestit ce semne primiseră de la morți. Se înmulțiseră cei ce veneau să se roage la morminte, chiar și pe timpul pri­goanei lui Ceaușescu. Prea multă sufe­rin­ță stă în­gro­pată aici! De-aia s-au pe­trecut atâtea..."

Sicriul bătut în cuie

În lumina aurie a asfințitului, crucea epis­co­pu­lui greco-catolic Vasile Af­tenie strălucește stins, au­reo­lată de ra­zele ce se strecoară printre ramurile pla­­ta­nilor din preajmă. Câteva femei au aprins lumânări și se roagă cu ochii în­chiși, strângând în mâini brațele cru­cii al­be. Buzele li se mișcă repede, dar nu auzi decât un murmur îngânat. Apro­pie­rea noastră nu le stânje­neș­te. Numai că își scur­tează rugăciunile, după care se re­trag în tăcere. O veveriță singuratică ră­mâne să pă­zească mormântul, pitu­lată în spatele unei tufe. Nu se sperie de nea Marin, pen­tru că îngrijitorul o hrănește, în fiecare zi, ca și pe celelalte surate ale sale. Toate ve­ve­rițele, vrăbiile, mierlele și guguștiucii din acel rai de verdeață îl cunosc pe bătrân. Un alai de câini și pi­sici, ce au căzut la pace, merg după el în tot locul. Nea Marin se așează pe bordura mormân­tu­lui epis­copal și oftează adânc. "De aici a început totul! La o săptămână și ju­mătate după angajarea mea în cimitir, am auzit că murise un episcop greco-catolic în temniță și urma să fie în­gro­pat în mare taină. Administratorul de atunci ne-a anunțat că, pe data de 9 Mai 1950, nu avem voie să plecăm acasă până nu ne va spune el. Toți băieții am săpat o groapă adâncă în acest loc și am rămas să așteptăm împreună. După lăsarea întune­ri­cu­lui, a sosit o dubă de la Jilava. Si­criul pe care l-am purtat pe brațe avea capacul bătut în cuie. Doi civili supra­vegheau totul, fără să scoată un cuvânt. Abia după ce sicriul a fost așezat în groa­pă și locul astu­pat cu pământ, unul dintre ei a ros­tit răspicat: «Nu puneți nici o cruce și nu vor­biți cu nimeni nimic!». În zi­lele următoare, am aflat că mor­tul se numea Va­sile Aftenie și fu­sese torturat groaznic în în­chi­soare. Unii vorbeau că, în numai doi ani de tem­ni­ță, albise complet, cu toate că nu era bătrân. Fusese omorât cu zile, la 51 de ani. El a fost cel din­tâi episcop greco-catolic des­pre care am auzit vor­bindu-se în acei ani de pri­goană. Martirul a fost îngropat fără preot, fără sluj­bă și fără cruce. Du­pă el, aveau să urmeze și alții..."
Dar abia trecuseră trei zile de la această înhu­mare clandestină, că Ma­rin Creangă se trezește, la mor­mânt, cu părintele Francisc Zudor, parohul de la Bără­ție. În înțelegere cu administrația cimi­ti­rului, preotul îi face episcopului-martir slujba de înmormântare, pe furiș. După alte șapte zile, același preot, asumându-și riscuri imense, așează o cruce modestă la capătul locului de veci. Pe lemnul proaspăt tăiat erau scrise doar două inițiale și un an: "V.A. 1950". Mai bine de un dece­niu, la acea cruce au început pelerinajele, până când o credin­cioasă, în semn de recunoștință pentru una dintre ma­rile minuni săvârșite de episcopul-mar­tir, a ridicat mo­nu­mentul păstrat până azi.

Legat la stâlp

"În 1959, episcopul greco-catolic Ioan Bălan s-a îm­bol­năvit la Gherla. A fost adus la Jilava, după cum vor­bea lumea, dar a murit după câteva zile." Nea Ma­rin își continuă povestea cu vorbe domoale, umbrite de tris­tețe. Cea mai cumplită tortură la care se zvonea că fusese supus Preasfințitul Ioan Bălan, episcop gre­co-catolic de Lugoj, era o invenție diabolică a unuia dintre comisarii politici de la Gherla. În toiul verii, satrapul îl legase de stâlpul din mijlocul curții interi­oare, în vârful căruia flutura steagul roșu. Martirul era hrănit cu lin­gura, chiar mai bine decât ceilalți deținuți. Era legat numai cu mâinile la spate și nu l-a atins ni­meni, nici măcar cu vârful unui deget. În schimb, a fost lăsat acolo vreme de trei săptămâni, făcându-și ne­voile pe el, până când i s-au întărit pantalonii, iar feca­lele erau presă­rate la picioarele sale. Satrapul continua să-l hrănească bine, pentru a-i mări chinul. În ultimele zile, se zice că nu se mai putea chirci, ca să doar­mă, și leșina o dată la câteva ore. "Când au adus coșciugul la groapă, era plin de securiști prin toți copacii ăștia. Fotografiau pe ori­cine se oprea să pri­vească. L-au îngropat în parcela preo­ților, căci între timp muriseră o mulțime în în­chisori. Decât să-i răsfire în tot cimitirul, au preferat să-i adune laolaltă, ca să poată supraveghea mai ușor locul și vizita­torii..."
În 1970, moare la Căldărușani, în mânăstire, unde avea domiciliu forțat, cardinalul Iuliu Hossu, ultimul dintre episcopii care au fost îngropați la Cimitirul Bellu catolic. Nea Marin a fost încă o dată martor... "De mar­tirul ăsta auzisem cu toții, că se vorbea pe la radioul ăla românesc, din străinătate. Scăpase cu viață din tem­niță, dar le fusese frică să-l lase liber de tot. Acum nu le dădea mâna să-l înmormânteze pe furiș, ca pe vremuri, cu douăzeci de ani în urmă. Așa că au lăsat să vină popi catolici să-i facă slujbă, însă n-am văzut în viața mea atâta miliție și securitate adunate la un loc. Au con­trolat cavoul în fiecare un­gher, au scormonit peste tot, au răscolit până și în coșciug, de-și făcea lumea cruce cu limba în gură! La urmă, au plecat toți, că a rămas mor­tul cu Dumnezeu, cu veverițele din cimitir și cu mine, care mă rugam la el, în gând, să-mi ajute soția ce era bolnavă, internată în spital..."

Mormintele ajutătoare

Prin 1951, la un an după în­humarea episcopului Aftenie, a apărut la mormânt o femeie destul de tânără. Împingea un cărucior pentru invalizi, în care se afla o fetiță de șase ani. Fiica semăna leit cu mama, dar nea Marin nu știa cine sunt, fiind­că le vedea pentru prima oară. Femeia l-a în­trebat chiar pe grădinar dacă acela este, într-adevăr, mormântul Prea­sfin­țitului Vasile Aftenie. Ma­rin Creangă a confirmat, aver­ti­zând-o pe mamă să fie pru­dentă, pentru că nu era bine să o vadă cineva lângă acel loc de veci. "Biata femeie nu s-a mai putut abține și a izbucnit în plâns. Mi-a zis că fata ei nu vor­beș­te și nu poate merge de când s-a născut. M-a rugat cu cerul și cu pământul să nu spun nimănui ce avea să-mi măr­­turisească, apoi mi-a po­ves­tit o istorie care m-a uluit. Mama copilului era căsă­to­rită cu medicul-șef al În­chisorii Ji­lava. Nu știu dacă acela era vreun pă­cătos, fiindcă ajun­se­se să lucreze tocmai acolo, dar îl bătuse Dumnezeu cu neno­rocirea fetiței." De mai multe ori, în cei doi ani de detenție, doc­torul îl îngrijise pe Vasile Af­tenie cu mult devota­ment, fiind impresionat de cu­rajul și dârzenia dovedite de înaltul prelat greco-catolic în fața tor­turilor cumplite. La ultima vi­zi­tă medicală, cu numai două zile înainte de moartea sa, epis­copul îi spusese: "Docto­re, văd că ai suflet bun! Foarte curând, eu o să plec din această lume. Dacă ai să poți pune o vorbă bună pe lângă auto­rități, ca să fiu înmormântat într-un cimitir creștin, vei avea o mare bucurie în viață. Ține minte cuvintele mele!". Medicul a fost atât de impresionat, încât și-a riscat cariera, poate chiar li­ber­tatea, interve­nind pe lângă ad­ministrația în­chisorii. El a reușit să împiedice incine­rarea ră­mă­șițelor pământești ale lui Vasile Aftenie și a obținut aprobarea în­hu­mării clandestine la Bellu cato­lic. La puțină vreme după această întâmplare, soția și fiica sa au primit pașapoarte pentru a pleca în Elveția, la un sanatoriu unde fetița urma să fie supusă unui trata­ment, pe cheltuiala statului român. În acele tim­puri de dictatură, așa ceva se­măna aproape cu o mi­nune. Medicul și nevasta lui au crezut că bucuria pro­­fețită de episcop, mort acum, era pe cale de a se îm­plini. Dar tra­tamentul nu a dat nici un rezultat, iar ma­ma și fiica au revenit în țară după câteva luni. Dis­pe­rată, soția docto­ru­lui a hotărât să meargă la mor­­mân­tul lui Vasile Afte­nie pentru a se ruga. "Din acea zi, biata femeie a venit regulat în cimitir. Aprin­dea un snop de lumânări, se așe­za în genunchi lângă locul ăsta de veci, ținea o mână pe căruciorul fetei, cu cealaltă strân­gea crucea de lemn și plân­gea cu lacrimi amare. Toți cei care lucram în cimitir eram tulburați de deznă­dej­dea ei. A udat cu râuri de lacrimi răsa­durile de pe mor­mân­tul episco­pu­lui! Câțiva ani la rând, aici au crescut cele mai triste pan­seluțe pe care le-am văzut vreodată." Nea Marin oftează și își trage de pe cap șapca al­bastră. "N-a trecut nicio săp­tămână, că s-a și aflat de vizi­te­le zilnice ale bietei femei. Securistul care venea periodic i-a cerut portarului să nu o mai lase înăun­tru. Ne­fe­ricita mamă reușea să se strecoare, totuși, când omul de la poartă se ducea să mănânce, ori intra în bi­roul administrației. De multe ori, bărbatul venea după ea, la mormânt, să o dea afară. Până la urmă, n-a fost chip și s-au lăsat păgubași amândoi, și porta­rul, și secu­ris­tul..." Așa s-au scurs câțiva ani, fără să se întâmple nimic. Dar profeția celui dintâi mar­tir greco-catolic nu fusese vorbă în vânt! "Într-o dimineață de toamnă, după ce dăduse prima bru­mă, am auzit plân­sete, parcă mai tari ca de obicei, într-o latură a cimi­ti­rului. Îmi amintesc ca astăzi... La ora aceea, nu prea era venită multă lume. M-am dus într-acolo și mi-am dat sea­ma repede că sus­pinele veneau chiar dinspre mor­mântul episcopului. Câțiva gropari și ceilalți oa­meni de serviciu, care se nimeriseră prin preaj­mă, au fost la fel de curioși ca și mine. Când ne-am strâns lân­gă locul de veci, am rămas înmărmuriți. Toată lumea le cunoștea pe mamă și pe fiica ei, bătută de soartă. Ei bine, cre­deți-mă că m-am cutremurat! Fata stătea în picioare, cu o privire puțin lunatică. În jur, nici urmă de căruț... Ne-am dat seama că bietul copil veni­se de acasă pe picioarele lui! Era așa frumoasă, că se făcuse puțin mai dom­nișoară. Nu ne venea să credem că ieri o văzu­sem oloagă, iar acum mer­­gea și vorbea. Punea mâna pe umărul maică-si și îi spu­nea încet: «Liniștește-te, ma­mă, te rog, liniș­teș­te-te!». Femeia era în genunchi. Să­ruta țărâna de pe mor­mântul episco­pului și mângâia pământul cu pal­me­le, de parcă ar fi mângâiat obrazul mortului. Striga, din când în când, cu lacrimile șiroaie pe obraji: «Mi-ai dat fata înapoi, mi-ai adus fata!». Toți cei de față ne-am în­chi­nat, cu ochii ume­ziți. Asta este singura dată, în viața mea, când pot spune că am fost mar­to­rul unei minuni..."
De atunci, s-a întins vestea locu­lui. Chiar de a doua zi, doctorul, cu soția și fiica lor, au venit împreună la mor­­­mântul Preasfințitului Vasile Af­tenie. Ei au con­struit monumentul fu­nerar ce există și azi. Nea Marin nu poate uita nici un amănunt. "În amin­tirea primei cruci de lemn, m-au ru­gat să scriu și pe noua cruce albă «V.A. - 1950», dar am completat inscrip­ția, pe placa de mar­moră de pe postament, cu nu­mele întreg, plus anul naș­terii și al morții. Zeci de ani la rând au continuat să vină zilnic, toți trei, cu o recunoștință nemărginită! Aprin­deau lumânări, se așezau în genunchi, ținându-se de mâini, și plângeau de bucurie. Am văzut cu ochii mei... După Revoluție, când s-a înmulțit lumea în cimi­tir, se vorbea că ar fi ple­cat din țară, căci doctorul fusese persecutat pentru cele întâmplate."

La granița dintre două lumi

Nea Marin privește încă o dată în gol, în timp ce mângâie unul dintre dulăii credincioși. "Au fost multe în­tâmplări... N-aveți loc să le scrieți pe toate! Se des­păr­țeau soț și soție, dar veneau aici și morții îi îm­păcau. Se rugau unii la «mormintele ajută­toa­re», apoi scăpau de boală, de vreun necaz, ori aflau că au fost feriți de o ne­norocire. Alții căpătau noroc, spor, reu­șeau într-o în­cer­care grea..."
După 1964, când s-au golit închi­sorile de deținuți politici, nea Marin i-a văzut pe unii episcopi greco-ca­to­lici, dintre cei ră­mași în viață, vizitând mormin­tele mar­ti­rilor. Nu-i cu­noștea după chip, dar auzea lumea vor­bind. Erau îm­brăcați în haine obișnuite, căci trăiau într-un fel de clan­destinitate...
După înhumarea cardinalului Iuliu Hossu, pele­ri­na­­jele au devenit încă și mai frecvente. Veneau oame­nii la Marin Crean­gă și îi mărturiseau: "Nea Marini­că, am reușit, m-a ajutat cardinalul!...". Mulțimea cre­dincio­șilor începuse să se roa­ge și la Crucea Erou­lui Necu­noscut, aflată tot aici. Deși mormântul era gol, mo­numentul fusese ridi­cat pen­tru sufletele morți­lor fără nume, romano- și gre­co-cato­lici, dispăruți în război sau morți prin pușcării, fără urmași care să-și amin­tească de ei și să-i pome­neas­că. Chiar și la par­cela măicuțelor catolice rugă­ciu­nile celor necăjiți erau din ce în ce mai ascultate. În acest fel, pe măsură ce tre­ceau anii, pelerinii își făcu­se­ră un pios traseu prin­tre morminte, transformând așe­ză­mântul, încet-încet, într-o adevărată catedrală în aer liber. Lu­mea de din­colo stătea lipită de lumea de din­coace, în chip miste­rios, în cimitirul care devenise o gra­niță nevăzută, iar autoritățile comuniste nu mai pu­teau împiedica mira­culoasa solidaritate dintre vii și morți...

Epilog

În 1999, cu ocazia vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România, Suveranul Pontif a mers și la ci­mi­ti­rul cato­lic din București. Înaltul Prelat a vizitat locu­rile de veci ale episcopilor martiri și s-a rugat, în ge­nunchi, în fața Capelei "Sfânta Ana". Miile de creștini adunați laolal­tă, printre care s-a numărat și nea Marin, l-au as­cultat pe Sfântul Părinte sfârșindu-și binecu­vân­tarea, în limba română, cu același citat evanghelic din Mân­tui­to­rul Hristos, ce este înscris pe monumentul fu­ne­rar aflat în mijlocul parcelei preoților: "Eu sunt În­vie­rea și Viața. Cine crede în Mine, chiar dacă moare, va trăi!". În acea clipă de grație, mulți dintre cei pre­zenți au simțit că se deschid Cerurile, iar sufletele răpo­sa­ților se află de față, în chip nevăzut, împreună cu toți cei de pe lumea asta. Vecinii de-o viață ai grădinarului Marin Creangă.