Paznicul morților: NEA MARIN
De zeci de ani, Marin Creangă muncește la cimitirul catolic din București. Este grădinar, "scriitor de cruci", cu dalta și cu ciocanul, și șeful îngrijitorilor de morminte. Blând la chip și moale la vorbă, nea Marin te face să înțelegi că zgârcenia dialogului se datorează faptului că a trăit o viață întreagă mai mult printre morți. Pentru el toate sunt relative, căci a căpătat un sentiment al deșertăciunii omenești. Când îl întrebi câți ani are, îți răspunde ca într-o cimilitură: "M-am născut nițel mai devreme, dar puțin după morții ăștia de ieri". "Ieri" - adică ziua venirii sale în Capitală, după terminarea războiului. Copil sărac de țăran, a lucrat câțiva ani la brutăria unui grec, pe Calea Giurgiului, până când a aflat că e liber un loc de ajutor de grădinar la cimitirul catolic. Pe data de 1 Mai 1950, în zi de "sărbătoare muncitorească", Marin Creangă pășea pentru prima oară dincolo de porțile locului împrejmuit cu gard și verdeață deasă. Afară fluturau steaguri roșii și comuniștii mărșăluiau pe străzi, iar în incinta așezământului domnea o pace de pe altă lume: "Copacii erau mai pitici decât acum, că și mormintele erau mai tinere!" - te lămurește nea Marin, privind în gol. Fără să înțeleagă de la bun început unde anume a nimerit și fără să-și închipuie cât va sta acolo, bărbatul s-a pus pe treabă cu hărnice, căci cunoștea grădinăritul încă din copilărie. Planta panseluțe, plivea buruienile, stropea răsadurile de flori cu o stropitoare pântecoasă, însemnată cu cruce, pe care scria, într-o limbă necunoscută: "In hoc signo vincens"...
Bătrânul își aruncă privirile peste crucile înșirate împrejurul nostru, de parcă ar fi sigur că ne ascultă și morții. "Plecam la serviciu ca la o moșie boierească! În fiecare zi vedeam cucoane cu pălării mari, care purtau mănuși din dantelă neagră, sau bărbați cu cioc și redingotă, haină din aia lungă, de o asemănai cu a popii." De mai multe ori pe săptămână aveau loc înmormântări. După fiecare ceremonie, îngrijitorul trebuia să aranjeze mormântul. Citea anul nașterii pe crucile de lemn și observa că toți morții se născuseră în celălalt veac. "Nu vedeam decât oameni care plângeau pe nemțește sau pe ungurește. Pe alții îi ascultam vorbind în italiană sau franceză, deși nu prea știam să fac deosebirea. M-am deprins în timp. Până și româneasca vorbită era dulce ca o poamă, cu accent ardelenesc, oarecum legănat. Îmi plăcea mai mult decât limba răstită pe care o auzeam pe stradă. Aici, printre mormintele catolice, parcă era altă lume..." Tot trecând anii, încet-încet, nea Marin venea dimineața, devreme, și pleca acasă înainte de a se întuneca, așa că nu mai avea ochi pentru viața obișnuită, de zi cu zi. A început să vorbească din ce în ce mai puțin și s-a dezvățat, el însuși, să râdă. "M-am obișnuit să deosebesc creștinii după felul în care plângeau. Le cunoșteam durerea după suspine. Una era jalea văduvei, alta era tristețea orfanului..." După câteva zeci de ani, bărbatul învățase pe dinafară toate cavourile și familiile ilustre. Când venea rândul câte unui mormânt de curățat, el îi cerea iertare răposatului, cu glas tare, că n-a avut timp să treacă mai curând pe acolo. Așa s-a deprins Marin Creangă să stea de vorbă mai mult cu morții, decât cu viii... Creștin ortodox, căsătorit și tată a doi copii cuminți, ce i-au moștenit firea blândă, grădinarul a ajuns astăzi să se simtă în lumea umbrelor ca la el acasă.
Dar nu puțini dintre morții care-și aflaseră odihna de veci în pământul umbrit de castani și de brazi aveau destine neobișnuite, pe care nea Marin le știa, deși se făcea că le uită, fără să le povestească nici măcar în familie. "Ani la rând s-au perindat securiști în civil când mai era îngropată câte o față bisericească înaltă, ce murise în pușcărie. Nici un preot greco-catolic, dintre cei înmormântați aici, n-a apucat să moară în patul lui. Ăsta e, cu adevărat, cimitir de martiri! Vedeam și milițieni care stăteau la poartă, luând la întrebări creștinii ce făceau vizite prea dese. Am auzit o puzderie de istorii care m-au făcut să plâng. Mulți oameni mi-au povestit ce semne primiseră de la morți. Se înmulțiseră cei ce veneau să se roage la morminte, chiar și pe timpul prigoanei lui Ceaușescu. Prea multă suferință stă îngropată aici! De-aia s-au petrecut atâtea..."
Sicriul bătut în cuie
În lumina aurie a asfințitului, crucea episcopului greco-catolic Vasile Aftenie strălucește stins, aureolată de razele ce se strecoară printre ramurile platanilor din preajmă. Câteva femei au aprins lumânări și se roagă cu ochii închiși, strângând în mâini brațele crucii albe. Buzele li se mișcă repede, dar nu auzi decât un murmur îngânat. Apropierea noastră nu le stânjenește. Numai că își scurtează rugăciunile, după care se retrag în tăcere. O veveriță singuratică rămâne să păzească mormântul, pitulată în spatele unei tufe. Nu se sperie de nea Marin, pentru că îngrijitorul o hrănește, în fiecare zi, ca și pe celelalte surate ale sale. Toate veverițele, vrăbiile, mierlele și guguștiucii din acel rai de verdeață îl cunosc pe bătrân. Un alai de câini și pisici, ce au căzut la pace, merg după el în tot locul. Nea Marin se așează pe bordura mormântului episcopal și oftează adânc. "De aici a început totul! La o săptămână și jumătate după angajarea mea în cimitir, am auzit că murise un episcop greco-catolic în temniță și urma să fie îngropat în mare taină. Administratorul de atunci ne-a anunțat că, pe data de 9 Mai 1950, nu avem voie să plecăm acasă până nu ne va spune el. Toți băieții am săpat o groapă adâncă în acest loc și am rămas să așteptăm împreună. După lăsarea întunericului, a sosit o dubă de la Jilava. Sicriul pe care l-am purtat pe brațe avea capacul bătut în cuie. Doi civili supravegheau totul, fără să scoată un cuvânt. Abia după ce sicriul a fost așezat în groapă și locul astupat cu pământ, unul dintre ei a rostit răspicat: «Nu puneți nici o cruce și nu vorbiți cu nimeni nimic!». În zilele următoare, am aflat că mortul se numea Vasile Aftenie și fusese torturat groaznic în închisoare. Unii vorbeau că, în numai doi ani de temniță, albise complet, cu toate că nu era bătrân. Fusese omorât cu zile, la 51 de ani. El a fost cel dintâi episcop greco-catolic despre care am auzit vorbindu-se în acei ani de prigoană. Martirul a fost îngropat fără preot, fără slujbă și fără cruce. După el, aveau să urmeze și alții..."
Dar abia trecuseră trei zile de la această înhumare clandestină, că Marin Creangă se trezește, la mormânt, cu părintele Francisc Zudor, parohul de la Bărăție. În înțelegere cu administrația cimitirului, preotul îi face episcopului-martir slujba de înmormântare, pe furiș. După alte șapte zile, același preot, asumându-și riscuri imense, așează o cruce modestă la capătul locului de veci. Pe lemnul proaspăt tăiat erau scrise doar două inițiale și un an: "V.A. 1950". Mai bine de un deceniu, la acea cruce au început pelerinajele, până când o credincioasă, în semn de recunoștință pentru una dintre marile minuni săvârșite de episcopul-martir, a ridicat monumentul păstrat până azi.
Legat la stâlp
"În 1959, episcopul greco-catolic Ioan Bălan s-a îmbolnăvit la Gherla. A fost adus la Jilava, după cum vorbea lumea, dar a murit după câteva zile." Nea Marin își continuă povestea cu vorbe domoale, umbrite de tristețe. Cea mai cumplită tortură la care se zvonea că fusese supus Preasfințitul Ioan Bălan, episcop greco-catolic de Lugoj, era o invenție diabolică a unuia dintre comisarii politici de la Gherla. În toiul verii, satrapul îl legase de stâlpul din mijlocul curții interioare, în vârful căruia flutura steagul roșu. Martirul era hrănit cu lingura, chiar mai bine decât ceilalți deținuți. Era legat numai cu mâinile la spate și nu l-a atins nimeni, nici măcar cu vârful unui deget. În schimb, a fost lăsat acolo vreme de trei săptămâni, făcându-și nevoile pe el, până când i s-au întărit pantalonii, iar fecalele erau presărate la picioarele sale. Satrapul continua să-l hrănească bine, pentru a-i mări chinul. În ultimele zile, se zice că nu se mai putea chirci, ca să doarmă, și leșina o dată la câteva ore. "Când au adus coșciugul la groapă, era plin de securiști prin toți copacii ăștia. Fotografiau pe oricine se oprea să privească. L-au îngropat în parcela preoților, căci între timp muriseră o mulțime în închisori. Decât să-i răsfire în tot cimitirul, au preferat să-i adune laolaltă, ca să poată supraveghea mai ușor locul și vizitatorii..."
În 1970, moare la Căldărușani, în mânăstire, unde avea domiciliu forțat, cardinalul Iuliu Hossu, ultimul dintre episcopii care au fost îngropați la Cimitirul Bellu catolic. Nea Marin a fost încă o dată martor... "De martirul ăsta auzisem cu toții, că se vorbea pe la radioul ăla românesc, din străinătate. Scăpase cu viață din temniță, dar le fusese frică să-l lase liber de tot. Acum nu le dădea mâna să-l înmormânteze pe furiș, ca pe vremuri, cu douăzeci de ani în urmă. Așa că au lăsat să vină popi catolici să-i facă slujbă, însă n-am văzut în viața mea atâta miliție și securitate adunate la un loc. Au controlat cavoul în fiecare ungher, au scormonit peste tot, au răscolit până și în coșciug, de-și făcea lumea cruce cu limba în gură! La urmă, au plecat toți, că a rămas mortul cu Dumnezeu, cu veverițele din cimitir și cu mine, care mă rugam la el, în gând, să-mi ajute soția ce era bolnavă, internată în spital..."
Mormintele ajutătoare
Prin 1951, la un an după înhumarea episcopului Aftenie, a apărut la mormânt o femeie destul de tânără. Împingea un cărucior pentru invalizi, în care se afla o fetiță de șase ani. Fiica semăna leit cu mama, dar nea Marin nu știa cine sunt, fiindcă le vedea pentru prima oară. Femeia l-a întrebat chiar pe grădinar dacă acela este, într-adevăr, mormântul Preasfințitului Vasile Aftenie. Marin Creangă a confirmat, avertizând-o pe mamă să fie prudentă, pentru că nu era bine să o vadă cineva lângă acel loc de veci. "Biata femeie nu s-a mai putut abține și a izbucnit în plâns. Mi-a zis că fata ei nu vorbește și nu poate merge de când s-a născut. M-a rugat cu cerul și cu pământul să nu spun nimănui ce avea să-mi mărturisească, apoi mi-a povestit o istorie care m-a uluit. Mama copilului era căsătorită cu medicul-șef al Închisorii Jilava. Nu știu dacă acela era vreun păcătos, fiindcă ajunsese să lucreze tocmai acolo, dar îl bătuse Dumnezeu cu nenorocirea fetiței." De mai multe ori, în cei doi ani de detenție, doctorul îl îngrijise pe Vasile Aftenie cu mult devotament, fiind impresionat de curajul și dârzenia dovedite de înaltul prelat greco-catolic în fața torturilor cumplite. La ultima vizită medicală, cu numai două zile înainte de moartea sa, episcopul îi spusese: "Doctore, văd că ai suflet bun! Foarte curând, eu o să plec din această lume. Dacă ai să poți pune o vorbă bună pe lângă autorități, ca să fiu înmormântat într-un cimitir creștin, vei avea o mare bucurie în viață. Ține minte cuvintele mele!". Medicul a fost atât de impresionat, încât și-a riscat cariera, poate chiar libertatea, intervenind pe lângă administrația închisorii. El a reușit să împiedice incinerarea rămășițelor pământești ale lui Vasile Aftenie și a obținut aprobarea înhumării clandestine la Bellu catolic. La puțină vreme după această întâmplare, soția și fiica sa au primit pașapoarte pentru a pleca în Elveția, la un sanatoriu unde fetița urma să fie supusă unui tratament, pe cheltuiala statului român. În acele timpuri de dictatură, așa ceva semăna aproape cu o minune. Medicul și nevasta lui au crezut că bucuria profețită de episcop, mort acum, era pe cale de a se împlini. Dar tratamentul nu a dat nici un rezultat, iar mama și fiica au revenit în țară după câteva luni. Disperată, soția doctorului a hotărât să meargă la mormântul lui Vasile Aftenie pentru a se ruga. "Din acea zi, biata femeie a venit regulat în cimitir. Aprindea un snop de lumânări, se așeza în genunchi lângă locul ăsta de veci, ținea o mână pe căruciorul fetei, cu cealaltă strângea crucea de lemn și plângea cu lacrimi amare. Toți cei care lucram în cimitir eram tulburați de deznădejdea ei. A udat cu râuri de lacrimi răsadurile de pe mormântul episcopului! Câțiva ani la rând, aici au crescut cele mai triste panseluțe pe care le-am văzut vreodată." Nea Marin oftează și își trage de pe cap șapca albastră. "N-a trecut nicio săptămână, că s-a și aflat de vizitele zilnice ale bietei femei. Securistul care venea periodic i-a cerut portarului să nu o mai lase înăuntru. Nefericita mamă reușea să se strecoare, totuși, când omul de la poartă se ducea să mănânce, ori intra în biroul administrației. De multe ori, bărbatul venea după ea, la mormânt, să o dea afară. Până la urmă, n-a fost chip și s-au lăsat păgubași amândoi, și portarul, și securistul..." Așa s-au scurs câțiva ani, fără să se întâmple nimic. Dar profeția celui dintâi martir greco-catolic nu fusese vorbă în vânt! "Într-o dimineață de toamnă, după ce dăduse prima brumă, am auzit plânsete, parcă mai tari ca de obicei, într-o latură a cimitirului. Îmi amintesc ca astăzi... La ora aceea, nu prea era venită multă lume. M-am dus într-acolo și mi-am dat seama repede că suspinele veneau chiar dinspre mormântul episcopului. Câțiva gropari și ceilalți oameni de serviciu, care se nimeriseră prin preajmă, au fost la fel de curioși ca și mine. Când ne-am strâns lângă locul de veci, am rămas înmărmuriți. Toată lumea le cunoștea pe mamă și pe fiica ei, bătută de soartă. Ei bine, credeți-mă că m-am cutremurat! Fata stătea în picioare, cu o privire puțin lunatică. În jur, nici urmă de căruț... Ne-am dat seama că bietul copil venise de acasă pe picioarele lui! Era așa frumoasă, că se făcuse puțin mai domnișoară. Nu ne venea să credem că ieri o văzusem oloagă, iar acum mergea și vorbea. Punea mâna pe umărul maică-si și îi spunea încet: «Liniștește-te, mamă, te rog, liniștește-te!». Femeia era în genunchi. Săruta țărâna de pe mormântul episcopului și mângâia pământul cu palmele, de parcă ar fi mângâiat obrazul mortului. Striga, din când în când, cu lacrimile șiroaie pe obraji: «Mi-ai dat fata înapoi, mi-ai adus fata!». Toți cei de față ne-am închinat, cu ochii umeziți. Asta este singura dată, în viața mea, când pot spune că am fost martorul unei minuni..."
De atunci, s-a întins vestea locului. Chiar de a doua zi, doctorul, cu soția și fiica lor, au venit împreună la mormântul Preasfințitului Vasile Aftenie. Ei au construit monumentul funerar ce există și azi. Nea Marin nu poate uita nici un amănunt. "În amintirea primei cruci de lemn, m-au rugat să scriu și pe noua cruce albă «V.A. - 1950», dar am completat inscripția, pe placa de marmoră de pe postament, cu numele întreg, plus anul nașterii și al morții. Zeci de ani la rând au continuat să vină zilnic, toți trei, cu o recunoștință nemărginită! Aprindeau lumânări, se așezau în genunchi, ținându-se de mâini, și plângeau de bucurie. Am văzut cu ochii mei... După Revoluție, când s-a înmulțit lumea în cimitir, se vorbea că ar fi plecat din țară, căci doctorul fusese persecutat pentru cele întâmplate."
La granița dintre două lumi
Nea Marin privește încă o dată în gol, în timp ce mângâie unul dintre dulăii credincioși. "Au fost multe întâmplări... N-aveți loc să le scrieți pe toate! Se despărțeau soț și soție, dar veneau aici și morții îi împăcau. Se rugau unii la «mormintele ajutătoare», apoi scăpau de boală, de vreun necaz, ori aflau că au fost feriți de o nenorocire. Alții căpătau noroc, spor, reușeau într-o încercare grea..."
După 1964, când s-au golit închisorile de deținuți politici, nea Marin i-a văzut pe unii episcopi greco-catolici, dintre cei rămași în viață, vizitând mormintele martirilor. Nu-i cunoștea după chip, dar auzea lumea vorbind. Erau îmbrăcați în haine obișnuite, căci trăiau într-un fel de clandestinitate...
După înhumarea cardinalului Iuliu Hossu, pelerinajele au devenit încă și mai frecvente. Veneau oamenii la Marin Creangă și îi mărturiseau: "Nea Marinică, am reușit, m-a ajutat cardinalul!...". Mulțimea credincioșilor începuse să se roage și la Crucea Eroului Necunoscut, aflată tot aici. Deși mormântul era gol, monumentul fusese ridicat pentru sufletele morților fără nume, romano- și greco-catolici, dispăruți în război sau morți prin pușcării, fără urmași care să-și amintească de ei și să-i pomenească. Chiar și la parcela măicuțelor catolice rugăciunile celor necăjiți erau din ce în ce mai ascultate. În acest fel, pe măsură ce treceau anii, pelerinii își făcuseră un pios traseu printre morminte, transformând așezământul, încet-încet, într-o adevărată catedrală în aer liber. Lumea de dincolo stătea lipită de lumea de dincoace, în chip misterios, în cimitirul care devenise o graniță nevăzută, iar autoritățile comuniste nu mai puteau împiedica miraculoasa solidaritate dintre vii și morți...
Epilog
În 1999, cu ocazia vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România, Suveranul Pontif a mers și la cimitirul catolic din București. Înaltul Prelat a vizitat locurile de veci ale episcopilor martiri și s-a rugat, în genunchi, în fața Capelei "Sfânta Ana". Miile de creștini adunați laolaltă, printre care s-a numărat și nea Marin, l-au ascultat pe Sfântul Părinte sfârșindu-și binecuvântarea, în limba română, cu același citat evanghelic din Mântuitorul Hristos, ce este înscris pe monumentul funerar aflat în mijlocul parcelei preoților: "Eu sunt Învierea și Viața. Cine crede în Mine, chiar dacă moare, va trăi!". În acea clipă de grație, mulți dintre cei prezenți au simțit că se deschid Cerurile, iar sufletele răposaților se află de față, în chip nevăzut, împreună cu toți cei de pe lumea asta. Vecinii de-o viață ai grădinarului Marin Creangă.