Spre sfârșitul secolului al 19-lea, revista franceză "Revue des Deux Mondes" era printre cele mai citite publicații din lumea occidentală. Fondată la Paris, în 1829, ea oferea informații diverse și evenimente de ultimă oră, beneficiind de semnături de prestigiu, din elita literaturii franceze: George Sand, Chateaubriand, Sainte-Beuve, Dumas și Musset... În 1830, practic, nu existai ca politician, artist sau om de cultură, dacă nu se scria despre tine în "Revue des Deux Mondes". Chiar și două țări aflate la marginea interesului public, cum erau pe atunci Valahia și Moldova, și-au obținut certificatul de naștere în lumea bună a Europei occidentale, odată cu publicarea, în 1836, a unui reportaj întins pe 40 de pagini, numit "La Valachie et la Moldavie". Dar a fost abia începutul. În 1839 și în 1848, în plin elan revoluționar, Țările Române revin în paginile lunarului parizian, apoi tot mai des, în preajma Primului Război Mondial. Însă cele mai frumoase pagini rămân cele publicate în 15 ianuarie 1934, când "Revue des Deux Mondes" publică, sub semnătura scriitoarei elvețiene Berthe Vulliemin, un superb portret al Reginei Maria a României. Astăzi, când presa occidentală nu ratează niciun prilej de a scoate în față, uneori pe bună dreptare, urâtul și mizeria României, reportajul din "Revue des Deux Mondes" e un mesaj luminos, dintr-o epocă în care țară noastră stârnea nu doar simpatia Occidentului, ci chiar o admirație vecină cu venerația.
Jurnalistă, profesoară și autoare dramatică de mare succes, Berthe Vulliemin a făcut mai multe vizite în România, având, nu o dată, prilejul de a se afla în intimitatea Reginei Maria. Așa se și numește, de altfel, portretul realizat de ea pentru "Revue des Deux Mondes", în 1934: "Regina Maria în intimitate". Tot mai străini, noi înșine, de acele vremuri, ne-am bucurat să redescoperim România interbelică și unul dintre reperele ei de seamă, Regina Maria, într-una din cele mai celebre publicații ale acelui timp.
"Țara mea"
Românii au un cuvânt: "dor", în care cuprind acest amestec de nostalgie, de avânt, de poezie, de fatalism și de pasiune, care se înalță atât de covârșitor din pământul țării lor, România... De zece ori am regăsit câmpia ei: primăvara, când lanurile de grâu o îmbracă într-un covor de smaragd; vara, când sub spicele coapte, ea se învălurește ca o mare de aur curgător. Am văzut-o cotropită de noroaiele toamnei și, de asemenea, pe vremuri de uscăciune arzătoare, când sub copitele turmelor, pământul se înalță spre cer, în nouri groși de praf. Și, de fiece dată, am resimțit aceeași emoție de nespus, când te afli în fața veciniciei și a nesfârșitului. Dar niciodată, poate, n-am fost pătrunsă cu adevărat de înțelesul acestui cuvânt, "dor", decât atunci când l-am auzit tălmăcit de către Regina Maria a României. Era la scurtă vreme după război și Regele Ferdinand și Regina Maria veniseră să afle odihnă într-o mânăstire pierdută în munții Moldovei. România, care mai sângera din rănile proaspete ale măcelului, vibra, totuși, de nădejdi, înlăuntrul noilor ei hotare: România Mare! Frate unit cu frate, opera de eliberare, în sfârșit, înfăptuită. Dar Regele purta îngrijorarea pe chipul său. Ținându-și mâinile lui frumoase, sprijinite una de alta, odihnindu-le pe masă, după dejun, cu privirea plecată spre ele, asculta. Regina vorbea despre "țara mea", și în aceste două cuvinte punea o emoție și un entuziasm mai presus decât orice comentarii. Atunci mi-a fost dat să aud cuvintele cele mai frumoase, cele mai pătrunse de înțelegere și de dragoste care au fost vreodată pronunțate despre o țară, iar aceste cuvinte erau rostite de chiar suveranii acestei țări, amândoi de origine străină, dar care, prin chipul în care împărțiseră suferințele cu supușii lor, prin jertfa și credința lor, căpătaseră, cu vârf și îndesat, dreptul de a spune "țara mea".
"Nu trebue să te uiți spre trecut, decât spre a afla motive noi de a te încrede în viitor. Astăzi e nevoie de refacere, și sunt atâtea de făcut în această țară! Oh, dacă-ați ști cât de frumoasă e România!". În curtea înconjurătoare a mânăstirii și pe povârnișurile dimprejur, veniți din câmpie sau din văi îndepărtate, țărani și munteni se adunau, îmbrăcați în haine de sărbătoare. Veneau să o vadă pe Regina lor, să-i spună toate necazurile și nevoile lor, să le împărtășească cu ea. Surâzători și atenți, Regele și Regina coborau printre ei. Mulțimea îi înconjura, și pe chipurile brăzdate ale țăranilor se vedea aceeași expresie de adorație intensă, mistică, care apare pe fețele credincioșilor ortodocși, când sunt gata să sărute icoana așezată în mijlocul lumânărilor aprinse. Regina avea un fel atât de simplu, atât de sincer, de-a se interesa de toate, de-a asculta poveștile fiecăruia dintre ei, încât, în mod firesc, oamenii își deschideau inimile, îi încredințau nădejdile și necazurile lor. Dar ceea ce m-a izbit cu deosebire, în aceste întâlniri ale Regelui Ferdinand și ale Reginei Maria cu mulțimea pitorească a supușilor lor, era memoria extraordinară a Suveranei. Nu exista om pe care să-l fi întâlnit vreodată și pe care să-l fi uitat. Recunoștea pe fiecare în parte, își amintea de lucruri vorbite demult, știa că fratele lui Mihai murise în război, că fiul lui Matei dorea să fie învățător... "Mă înduioșează și îi iubesc", spunea surâzând.
"Mama Regină"
Acțiunea politică a Reginei Maria a pătruns în istorie în clipa când România s-a asvârlit și ea, în război, alături de aliați. În iadul de la Iași, după invazia dușmană și după ocuparea Bucureștilor, în timpul celei mai aspre ierni, când totul lipsea - cărbuni, alimente, medicamente, când epidemia de tifos bântuia cu furie, când defecțiunea rusească deschidea poarta celui mai negru pesimism, revoltelor și deznădejdei, oamenii veneau să se oțelească lângă Regină. Primitoare față de toți, răspândind încredere și curaj, știa să însuflețească, să le redea speranța celor desnădăjduiți, să îi mângâie și să îi liniștească. De la primul ministru și până la ultimul soldat, pentru fiecare avea o vorbă bună.
O revăd pe Regină în acele momente, sub aureola părului ei de aur. În ochii săi, de un albastru mai întunecat decât al gențianelor care înstelează povârnișurile munților, treceau umbre și lumini, iar uneori strălucea câte o lacrimă, când amintea de suferința tăcută și de mândria soldaților răniți sau pe moarte, la căpătâiul cărora veghease. N-am aflat decât mai târziu, de la alții, despre rolul pe care l-a avut în timpul retragerii din 1917, și despre epidemia de tifos exantematic, care a bântuit armata română, în cursul iernii care a urmat, și când Regina, prin bravura și devotamentul ei exemplar, și-a câștigat, în rândurile tuturor soldaților, cel mai frumos și mai dulce nume, "Mamă Regină".
"Cu adevărat, nu știu de unde-am luat atâta putere", spunea Regina. "Poate că era o nevoie aproape animalică de a scăpa de propria-mi durere. Ultimul meu copil, micul Mircea, tocmai murise. Bucureștii erau luați. Lipsiți de toate, ne aflam în imposibilitate de-a ușura groaznica suferință a soldaților noștri... Vai! Acele zile petrecute la căpătâiele morților și ale muribunzilor, fără nădejde de scăpare! Să nu poți face nimic, decât să zâmbești, să ții o mână care îngheață, să asculți o răsuflare ce se stinge, să închizi pleoape pe ochi cari nu te mai văd. Și totuși, se pare că mai găseam tăria de-a scrie povești cu zâne: copiii mei nu mai aveau cărți și-mi era cu neputință să le procur. În fiece seară, după masa noastră sărăcăcioasă, le citeam povestiri. Era o sărbătoare, un soi de evadare din visul rău în care trăiam. Și Regele venea să asiste. Așteptam clipa aceasta ca singurul punct luminos al zilei», mi-a mărturisit mai târziu, «și n-aș fi voit s-o pierd pentru nimic în lume!".
Portret regal
Ceea ce te izbește la început, când o vezi pentru prima dată pe Regina Maria, e frumusețea ei. Înfățișarea sa, căreia i se potrivește atât de bine termenul de "înfățișare regală", statura ei înaltă, albeața de lapte a tenului, ovalul perfect al chipului, cu trăsături de-o puritate clasică, nasul mic, buzele bine desenate și zâmbetul atât de sincer, atât de blând, ochii de-un albastru intens, fruntea descoperită, părul de un blond de aur, astăzi ușor încărunțit, dar mai ales expresia privirii, în care strălucesc inteligența, bunătatea, încordarea și, deseori, bucuria, alcătuiesc un tot de-o atracție irezistibilă. Dar pe lângă acestea, cât farmec, câtă grație, în felul de-a primi pe oameni, cât interes știe să arate tuturor!
"Mereu mi se întâmplă să văd dincolo de ceea ce izbutesc să exprime oamenii", îmi spunea odată Regina. "Să le simt nădejdile sau temerile, să împărtășesc durerea cu ei. Iată de ce, în măsura în care pot face ceva pentru dânșii, încerc totdeauna să fac, chiar de n-ar fi decât spre a mă liniști pe mine însămi...".
Deși profund feminină și grațioasă, Regina Maria are două trăsături de caracter pe care rar le-am văzut dezvoltate, în așa măsură, la o femeie. Prima e curajul, spre a nu spune îndrăzneala ei, în fața pericolului. Da, acest avânt, această admirabilă vitalitate, care o mână în viață, care o duc și o silesc să se măsoare cu pericolul, uneori chiar să-l provoace. Apoi, loialitatea ei deplină, înnăscută, care nu i-a îngăduit niciodată vreun compromis, oricât de scump ar fi trebuit să plătească acest lucru. O altă trăsătură este instinctul ei de dreptate, nevoia aceea adâncă, pe care o are, de-a face dreptate celorlalți, de-a avea o singură măsură în aprecierile și pornirile sale, la fel pentru toți, atât pentru acei de la care a avut, poate, multe de îndurat, cât și pentru cei cari-i sunt cei mai dragi.
"În sacrificiu n-au ce căuta lacrimile, ci bucuria", spune dânsa. "Nu sugrumarea, ci exaltarea forțelor frumoase care ne-au fost date, nu spre a arunca umbră, ci spre a răspândi lumină".
"Închipuiți-vă", îmi mărturisea una dintre prietenele ei, "că Majestatea Sa, care pretinde că-i e extrem de greu să memorizeze un lucru oricât de mic, mai ales un discurs oficial, poate recita «Evangheliile». Sunt sigură că această putere și această seninătate, care, uneori, mă uimesc, își au temeiul în Sfânta Scriptură".
Castelele Reginei
Regina Maria e, înainte de toate, o mare artistă. Gustul și căutarea frumuseții îi sunt specifice, dar a frumuseții adevărate, profunde. Asta am descoperit, străbătând locuințele Suveranei: acest instinct sigur al frumuseții.
Împrăștiate în cele mai frumoase ținuturi ale țării, locuințele Reginei sunt mai mult decât palate, sunt căminuri în care palpită un suflet artistic și primitor. Cocoțat ca un cuib de vulturi în vârful unei stânci prăpăstioase din mijlocul Carpaților, Branul e un vechi castel feudal. Înlăuntrul zidului împrejmuitor e o adevărată fortăreață a visului și a singurătății. Ziduri albe, uși de stejar lustruit, scări repezi, care se adâncesc în umbra albastră a arcadelor, altare mici, unde scânteiază aurul înnegrit al vechilor icoane, covoare vechi, în care femeile localnice au țesut, cu un gust minunat, eroi de legende. Apoi jos, în jurul lacului, feerie de flori. Mă încântă una, mai frumoasă decât celelalte: petalele sale purpurii, atât de întunecate, încât par aproape negre, alcătuiesc o stea perfectă, iar în adâncul foilor catifelate, staminele se odihnesc ca o coroană de aur. Poartă numele Suveranei. Relațiile Reginei cu daliile ei sunt dintre cele mai intime. Am observat-o, le cunoaște pe toate și îi face fiecăreia, individual, vizite zilnice.
Dar iată și Balcicul, care astăzi are o culoare cenușiu-verzuie, crestată cu argint. Mai la o parte, albă, într-o oază de verdeață, casa Reginei, la umbra unui minaret. Terasele se suprapun pe tot lungul parapetului, unele înguste cât o cărăruie, altele largi ca un bulevard, pe care șerpuiește printre pietre un pârâu de apă vie, în care se oglindesc petunii liliachii, dar mai ales aleea de crini, unde florile regale cresc atât de numeroase, că n-o poți străbate fără să amețești...
E primăvară. Aerul, plin încă de parfumul nopții, are gust de sare și cimbru. Deodată, pe creasta din vârful parapetului, apare o siluetă. E o femeie călare pe un cal care aleargă în galop. Pe decorul cerului, mișcările se potrivesc atât de perfect cu ritmul animalului! Dreaptă în șa, privește zarea cea largă. Soarele își joacă razele pe podoaba de aur a uniformei în care e îmbrăcată. În urma ei sosește în goană un regiment întreg de cavalerie. Ea strânge atunci frânele; calul se cabrează. Pe jumătate întoarsă în șa, face cu mâna un semn celor cari se apropie, apoi, cu o lovitură de pinten, pornește într-un galop nebun. O clipă, trupa șovăie, apoi călăreții își reiau goana, urmărind pe amazoana care a și dispărut. Curând nu mai rămâne decât un nor de praf, care se așterne domol.
E antrenamentul de primăvară al Regimentului 4 de Roșiori. Conducătoare a lui, Regina Maria se încredințează, astfel, de puterea de rezistență a soldaților. Unii dintre ei mi-au mărturisit că erau nevoiți să se antreneze în tot cursul anului, ca să fie în stare să o urmeze pe vajnica Suverană! Îndrăzneață, neobosită, cu capul sus, cu privirea limpede, Regina Maria a României este cu adevărat o minunată lecție de viață!
(Traducere și adaptare)