Un "magnific" al acordeonului - GHENADIE ROTARI

"A fost foarte frumos să împart scena cu artişti atât de talentaţi"

Sala elegantă şi intimă a Teatrului Odeon din Bucureşti. Un tânăr brunet, îmbrăcat în ne­gru, urcă pe scenă, cu acordeonul în braţe, şi de la primele acor­duri, taie răsuflarea celor pre­zenţi. Îl cheamă Ghenadie Rotari, este basarabean, şi s-a impus ca revelaţia celei de-a noua ediţii a Festi­va­lului "Nopţi albe de acordeon", din toamna anului trecut. Bucu­roşi de talentul şi de succesul lui pe o scenă din Ro­mânia, l-am rugat să ne spună povestea lui, a acor­deo­nului pe care îl stăpâneşte ca un ma­gi­cian.
"M-am născut în 1991 în oraşul Soroca, din nor­dul Republicii Moldova, însă am copilărit în Tara­clia, unde se mutaseră părinţii mei. N-am stat nici aco­lo prea mult. Când aveam 7 ani, tatăl meu a decis că pentru viitorul nostru ar fi mai bine să locuim în Ca­pitală, la Chişinău. Acolo am început să frec­ven­tez şcoala elementară şi multe alte activităţi, cum ar fi dansul, pictura, am făcut şi karate, apoi am mers la o şcoală de limbi stră­ine. La acordeon am în­ceput să cânt la vârsta de 9 ani. Mama este teh­nician den­tar şi tatăl meu instalator, deci nu aveam o tradiţie în familie legată de mu­zică. Totul s-a năs­cut dintr-o întâm­pla­re. Într-o zi, în timp ce asculta un con­cert de pian la televizor, mama m-a în­trebat, din­tr-odată, dacă mi-ar plăcea să învăţ şi eu să cânt la pian. Eu am răs­puns ime­diat, firesc, «DA!». În ziua urmă­toa­re, părinţii mei s-au dus la şcoala de mu­zică şi s-au interesat dacă există un loc liber pen­tru pian. Nu aveau. La pian, lo­curile erau ocu­pa­te, aveau, în schimb, un loc la clasa de acor­deon. «Fiul dum­­nea­voas­­tră poate să sudieze pia­nul com­ple­men­tar», au spus. Aşa am început să cânt la acor­deon. În pre­zent, studiez acor­de­o­nul cla­sic de concert, la Con­ser­vatorul «Giu­seppe Tar­tini» din ora­şul ita­lian Tri­este, pe care îl voi ab­sol­vi în luna mar­tie a anului cu­rent. Am un fra­te mai mic, de 13 ani, ca­re stu­diază şi el acor­de­onul, la aceeaşi şcoală de mu­zică în care am stu­diat şi eu. Deci, vom fi doi muzicieni în fa­milie."

Pe urmele lui Richard Galliano

- Când ţi-ai dat seama că acordeonul va rămâne instrumentul tău de bază, că asta vei face în viaţă?

- În al treilea an de studii la Şcoala de muzică din Chişinău, am intrat în orchestra de acordeoane. Am că­lătorit în mai multe ţări ale Europei, pentru a par­ticipa la concerte şi festivaluri. În vara anului 2005, am fost cu orchestra la festivalul finlandez "Sata-HameSoi", unde am avut ocazia să merg la concertul acordeonistului francez Richard Galliano. Cânta cu an­samblul său într-un program dedicat compo­zito­ru­lui şi bandoneonistului Astor Piazzolla ("Piazzolla Fo­rever"). M-a marcat foarte tare evo­luţia lui. După concert, am ieşit emoţionat din teatru, am tras în piept o gură de aer curat şi mi-am spus că vreau să ajung să cânt cel puţin la fel de bine ca el. Până în acel mo­ment, nu eram convins că voi con­tinua să fac muzică toată viaţa mea, dar concertul lui Richard Galliano m-a făcut să realizez potenţialul acordeonului de con­cert şi să îmi doresc să continui pe acest drum.

- Cum a fost impactul cu Occidentul? Ai reuşit uşor să te acomodezi?

- Eu am plecat de acasă la vârsta de 16 ani, pentru a-mi continua studiile la şcoala inter­na­ţio­nală "United World College of the Adriatic", din oraşul Duino, Italia. Câştigasem o bursă de studiu completă. A fost un pas mare, pe care am ţinut mult să-l fac pentru a descoperi cum este să studiezi în­tr-o şcoală cu peste 100 de stu­denţi din toată lumea. Am luat, de­sigur, şi acordeonul cu mine. Cum s-a produs im­pactul? La început, a fost un şoc cultural, dar apoi am reuşit să mă încadrez în noua societate. Cred că feno­menul cel mai important care m-a marcat a fost des­chiderea orizonturilor minţii şi o schimbare a mo­dului de a gândi.

- În ce sens?

- Atunci când te afli într-o comunitate interna­ţională de studenţi, începi să observi şi să înţelegi şi al­te particularităţi culturale, ai posibilitatea unui schimb per­ma­nent de opinii, mintea ţi se ascute, spa­ţiul gândirii ţi se lărgeşte la 360 de grade. Am desco­perit multe moduri de a gândi, idei care nu-mi tre­cu­seră niciodată prin min­te, şi asta m-a ajutat să-mi lărgesc orizonturile, să de­păşesc şocul pe care îl trăi­sem la început.

- Ce-ţi place cel mai mult în Italia? În afara studiului, care sunt preo­cu­pările, bucu­riile tale?

- Ceea ce îmi place în mod special la ita­lieni este modul lor de a gândi şi faptul că sunt foarte primitori, cel puţin aşa au fost oa­me­nii pe care i-am cunoscut în aceşti şapte ani. M-au ajutat foarte mult să pro­mo­vez profesional şi să studiez la cel mai înalt nivel. Mă im­pre­sionează, apoi, foarte mult şi fap­tul că în fiecare oraş din Italia poţi să găseşti ope­re de artă de mare va­loare, atât antice, cât şi moderne. În tim­pul liber, îmi place să călă­to­resc şi să ex­plo­rez locuri noi. Mă plimb în na­tu­ră şi pe malul mă­rii, chiar în Tri­es­te. Îmi place să mă duc pe Molo Audace şi să pri­vesc marea. Alt­fel, citesc şi ascult mu­­­zică nouă, scri­să de com­pozitori contemporani. În afara stu­diu­lui, îmi place să so­cia­lizez cu colegii mei şi să dis­­cutăm ultimele ten­din­ţe în artă şi muzică.

Bach, dar şi câte o horă moldovenească!

- Studiezi acordeonul de concert. Folclorul nu te a­trage? Basarabia e un ade­vă­rat tezaur de mu­zi­că tra­di­ţională.

- Îmi place mult să ascult muzică populară, spune foar­­te multe despre trecutul unui popor. Îmi pare rău că nu am studiat şi muzica tra­di­ţio­na­lă, dar cunosc câteva ast­fel de piese şi le cânt cu mare plăcere. Şi, aş zice, şi cu suc­ces! Repertoriul meu con­ţi­ne mu­zică popu­lară moldovenească şi românească, pe care le in­clud, câteodată, în concertele mele, atât ca bis, cât şi ca parte din program. În mod obişnuit, în con­­cer­tele mele includ piese de muzică contemporană şi mo­dernă, cu autori ca Berio, Lindberg, Sciarrino, Huber, şi piese din tradiţia clasică şi barocă - Bach, Scarlatti, Haydn, Liszt. Deseori cânt şi piese mai uşoare, de autori ca Piazzolla şi Galliano. În ce pri­veşte fol­clo­rul, l-am descoperit datorită părinţilor mei. De altfel, interpretez muzică tradiţională atunci când ştiu că am un public românesc în sală. Sunt în mare parte hore şi, neapărat, melodia"Trandafir de la Moldova."

- Cum te-ai simţit pe scena Teatrului Odeon? Ce a însemnat pentru tine participarea la festival?

- Festivalul de acordeon de la Bucureşti, "Nopţi albe de acordeon", este unic în România, aşa că, atunci când directorul artistic, Emy Drăgoi, mi-a tele­fo­nat să mă invite, am acceptat imediat. A fost foarte fru­mos să împart sce­na cu acordeonişti foarte ta­lentaţi. Pro­gra­mul pe care l-am pregătit a fost doar cu piese ori­gi­nale scrise pentru acor­deon şi a conţinut în mare par­te muzică moder­nă, fiindcă ştiam că toţi ceilalţi artişti vor interpreta piese de jazz şi variété (muzică uşoară). Am vrut să arăt publicului din Ro­mânia că instrumentul nostru tradiţional poate să su­ne într-un mod complet diferit de ceea ce îşi ima­ginează oamenii când aud cuvântul "acordeon". Sper că prin recitalul meu am reuşit să schimb, chiar şi în­tr-o mică parte, modul lor de a percepe acest instru­ment.

- Cum îţi vei continua ca­riera după încheierea stu­dii­lor?

- După ce termin studiile, doresc foarte mult să pre­dau muzică, şi în mod special acor­deonul, într-un con­­ser­va­tor, şi să transmit cunoştinţele şi experien­ţele mele gene­ra­ţiilor noi. În acelaşi timp, mi-ar plă­cea să continui să con­­­certez în ansambluri şi ca solist. În mod normal, am în jur de 30 de concerte pe an, în care cânt, atât ca solist, cât şi cu par­te­nerii mei de duo sau cu ansambluri. În­cerc să apar pe scenă cât mai des, în di­ferite eve­ni­mente şi contexte. Cola­bo­rez in­tens, de ceva timp, cu pianista ita­liană Va­lentina Var­giu, cu care in­ter­pretăm pie­se scrise special pen­tru noi de com­pozitori tineri. Prima noastră co­la­borare cu un com­po­zitor finlandez a produs o piesă foarte energică, "Mol­davian Rock", care are o mare popu­la­ritate în ori­care concert o includem. Con­certele mele le văd şi ca pe o mi­siu­ne, datoria de a demonstra pu­bli­cului diversitatea uri­aşă de posibilităţi pe care le are acor­deonul. În România şi în Republica Mol­­dova, acordeonul mai are o cale lun­gă de parcurs pentru a ajunge să fie apre­ciat la adevăratul său potenţial. Însă, dacă mi s-ar propune să cânt şi să pre­dau aici, aş fa­ce-o cu mare plăcere.