Noi, românii, nu am excelat ca alte nații, printr-o civilizație urbană. Am fost mereu o țară rurală, iar rădăcinile și strălucirea noastră nu pot fi căutate în altă parte decât în satele noastre, la țăranii care au trăit, vreme de milenii, după aceleași datini și rânduieli. Astăzi, globalizarea a luat cu asalt această zestre prețioasă, amenințând-o cu schimbări profunde, până la anihilare.
Într-un astfel de context nu poți să nu te întrebi ce e de făcut. Cum să salvezi frumusețea unică a datinilor noastre? Preoții, care veacuri de-a rândul au fost luminătorii satului, ar putea juca un rol capital, protejând și încurajând obiceiurile străvechi. Din păcate, uneori, ei vin să facă misiune, fără să înțeleagă profunzimea tradițiilor, și le resping în întregime, ca pe niște superstiții și eresuri păgâne. Ca să poți să cultivi ceva, trebuie să fii, la rândul tău, cultivat. E cazul colaboratorului nostru mult prețuit, Costion Nicolescu, antropolog și teolog, un om care și-a dăruit întreaga viață cercetării datinilor românești. Împreună cu el am încercat să aflăm în ce măsură tradițiile din satele noastre sunt sau nu în răspăr cu învățătura evangheliei și cum ar putea câștiga în popularitate fețele noastre bisericești, asumându-și-le cu mai multă îngăduință.
Pasărea suflet și sfințirea gliei
"Aș începe prin a spune că în lumea satului există două calendare. Unul e calendarul anual, cu sărbători mai mari, mai mici, după care se orienta țăranul - Paști, Crăciun și sfinții din fiecare zi. Astea erau reperele, și mai puțin lunile sau zilele lor. Altul este marele calendar al vieții, cu momentele de trecere, cum le spun etnologii, care cuprinde nașterea cu botezul, căsătoria și, la final, moartea cu înmormântarea. Biserica are, pentru toate momentele din calendarele acestea două, anumite slujbe, tipicuri, manifestări liturgice și rituale. Dar țăranul a simțit nevoia să fie viu și să prelungească, să extindă, să imagineze și alte lucruri decât cele absolut prevăzute de biserică ca rânduială. De altfel, teologii au vorbit, mai nou, despre așa numita "liturghie de după liturghie", adică despre faptul că viața nu se poate mărgini doar la ceea ce se celebrează între zidurile bisericii sau la micile extensii ale ritualului în spațiul înconjurător, pe care le are rânduiala ortodoxă: mersul cu icoana la Crăciun, cu Boboteaza și altele de genul acesta. Deci, țăranul nostru a ales să prelungească în afara bisericii marile momente ale vieții. Cred că putem încadra aceste manifestări în trei categorii. În prima intră toate tradițiile care s-au născut în prelungirea învățăturii bisericii. E în ele un duh sărbătoresc care îl conduce pe țăranul tradițional să găsească noi forme de împodobire a sărbătorii respective și de manifestare, în același timp, a legăturii sale cu Dumnezeu, pe de o parte, cu semenii, pe de altă parte, și, eventual, și cu natura înconjurătoare. În a doua categorie sunt manifestări, după mine, cu caracter ludic - deci: hai să ne jucăm! În a treia, ar intra manifestările cu totul contrare credinței creștine, precum blestemele, vrăjitoriile și altele de genul acesta, dar care rămân marginale și pe care nici satul nu le acceptă. Sunt practicate mai mult pe furiș, cu conștiința că reprezintă abateri."
- În multe sate din România, biserica s-a pus în fruntea unor tradiții vechi, spre marea bucurie a țăranilor. Ieșirea cu agheazma la țarină, de exemplu, când preotul stropește ogoarele cu apă sfințită, pentru puterea pământului de-a rodi.
- Când am făcut o cercetare pentru bisericile de lemn, luate în grijă de Muzeul Țăranului Român, pe Valea Mureșului din zona Devei, se făcea ieșirea aceasta la Rusalii. Este, în fond, o sfințire, o binecuvântare a pământului, în vederea bunei rodiri care se face cu rugăciuni din Molitfelnic. Nu era nimic care să contrazică rânduiala. Se mergea pe dealurile înconjurătoare cu prapuri, cu alai mare, care se oprea în anumite locuri îndătinate, eventual marcate cu troițe. Preotul citea ectenii, binecuvânta și stropea cu agheazmă țarinile, eventual și vitele dacă se aflau acolo. Era un fel de a pune un început binecuvântat anului agrar. Dar tot în registrul acesta există multe manifestări și la înmormântare. La Loman, de exemplu, nu departe de Sebeș, la mormânt, celor care au murit necăsătoriți, li se pun stâlpi, care au în vârf o pasăre. În afară de faptul că stâlpii sunt foarte frumoși, e prezentă și imaginea sufletului ca pasăre. Mi se pare chiar foarte frumos! Adică, este undeva semănat în tine, ontologic, lucrul ăsta. Mai ales că avem în biserică reprezentarea simbolică a Duhului Sfânt sub formă de pasăre. Duhul nostru poate fi și el închipuit în formă de pasăre, de ce nu? E un tip de viziune, iar Biserica nu e împotriva unui anumit imaginar.
Să luăm un alt obicei de la înmormântare - bradul, prezent în foarte multe zone. Nicăieri nu spune slujba bisericii să punem un brad la mormântul omului. Este o întreagă rânduială în legătură cu pregătirea lui. După brad, se duce în pădure o ceată de feciori curați, îl aleg pe măsura celui care a murit, ca vârstă, ca înălțime, deci, un arbore foarte personalizat; este apoi împodobit, cântat. De fapt, este o rânduială cu rădăcini în Scriptură, unde se vorbește de pomul vieții aflat în rai.
Drumul sufletului și crucile din copaci
Am mai întâlnit, apoi, pe Valea Jiului mijlociu, niște sate unde sunt pâlcuri de cruci: la fântâni, la punți, la cimitir, iar altele așezate în copaci. Obiceiul acesta, care iarăși nu e prevăzut nicăieri în rânduiala ortodoxă, dar care s-a insinuat în gândirea populară de-a lungul viețuirii în Biserică, are o teologie subtilă. De pildă, crucile așezate la punți se pun acolo pentru că sufletul are de trecut tot felul de prăpăstii, în drumul lui spre cer, spre împărăția lui Dumnezeu. Biserica le spune vămi. Apoi, sunt crucile din copaci, de jurământ, cum li se spune, care se așează acolo în a patruzecea zi după moarte. Există un astfel de pom cu cruci și la Muzeul Țăranului, la care toată lumea se uită uimită. Fac aici o mică paranteză. În tradiția ortodoxă, există acest drum al sufletului, de 40 de zile, între momentul morții și momentul judecății particulare. În primele trei zile, sufletul stă în preajma trupului, ca atare, și în preajma casei; după aceea, până în ziua a noua, i se arată raiul, pe urmă, până la 40 de zile, iadul. După care este înfățișat în fața lui Dumnezeu, spre judecată particulară. Atunci este un moment de maximă încercare pentru sufletul care se află în fața Tronului Judecății. Și trebuie ajutat! Deci, când se pun tot felul de cruci la 40 de zile, obiceiul vine exact în prelungirea acestei învățături a bisericii. În legătură cu crucile de jurământ, știm că există în rugăciunile de înmormântare și în cele de spovedanie, poate cele mai mult ascultate cu atenție de credincioși, o dezlegare anume pentru jurăminte. Cred că ele au generat punerea crucilor în copaci, care nu are nimic nociv în ea. Dimpotrivă!
Cultul morților: o "pilă" la Dumnezeu
- În drumurile noastre prin țară, am întâlnit o altă tradiție, în care două fete-fecioare aduc două găleți de apă curată, neîncepută, luate dintr-un izvor, și le toarnă pe mormântul proaspăt...
- Apa e un element special în toate culturile, în a noastră la fel. Iată, de-abia am trecut de Bobotează: ce încărcătură îi dăm noi apei! - de la apa primordială, peste care plutea Duhul Sfânt, până la apa Iordanului, în care S-a botezat Hristos, și la toate apele din lume. O altă tradiție cere să pui cruci la fântână pentru că, se zice, mortului i se face sete în drumul lui spre lumea cealaltă. Sunt alte obiceiuri în care i se lasă mortului, de obicei pe fereastră, pâine și apă proaspătă de izvor. Cineva poate să spună: "Bine, bine, dar mortului nu i se face sete, el nu mănâncă!". Eu i-aș răspunde că noi avem episodul evanghelic relatat chiar de Mântuitorul, cu bogatul nemilostiv și săracul Lazăr, în care bogatul vrea o picătură de apă pentru a se răcori în iad (cf. Luca 16, 19-31). Așadar, toate aceste tradiții nu sunt altceva decât o prelungire, o scenografie a unei învățături biblice, evanghelice.
- Cultul morților e foarte puternic la români. Moșii de primăvară, de vară, de toamnă, împărțitul pomenilor, femeile care mai tămâiază, și astăzi, ulițele satelor oltenești. Cum se explică aceste scenarii străvechi?
- La români există dorința aceasta de a fi lângă morții tăi, care implică și o responsabilitate față de ei. Nu știu dacă există în alte părți într-o atât de mare măsură. Este în spiritul învățăturii Bisericii. Toate acestea se fac pentru ca omul respectiv să trimită un gând bun și toate gândurile să conveargă în cele din urmă, ca să-l ajute pe cel care a murit, să se vadă că îi pasă cuiva de el și, dacă îi pasă, înseamnă că a făcut ceva ca să îi pese. Aceste manifestări sunt efectul unei lumi care este foarte dinamică, foarte atentă la ceea ce este "de viață și de moarte" și care vrea cumva să negocieze bine cu Dumnezeu, negoț într-un sens nobil: "Doamne, omul ăsta trebuie să meargă în rai! De aceea, uite ce facem noi aici: am uns cu usturoi copârșeul, ca să nu se apropie dracii de el, i-am făcut stat, i-am tămâiat mormântul, i-am dat de pomană apă și turtițe, am făcut pomenirile îndătinate, împodobindu-le cum m-am priceput. Ai milă de el, că nu a făcut umbră de pomană în această lume!" Este o încercare inocentă de "a pune o pilă la Dumnezeu" pentru acela. Sigur, actanții multora dintre aceste ritualuri trebuie să fie "curați". E un mic sacerdoțiu, până la urmă. Și atunci, ca în orice sacerdoțiu, se cere ca slujitorii să fie curați. În primul rînd e preotul cu sacerdoțiul lui, el e cel mai important, pentru că are puterea cea mai mare de mijlocire la Dumnezeu. Pe urmă, sunt toți cei dimprejur, care trebuie să fie și ei curați: apa o duc fetițele înainte de ciclu, tămâierea o fac bătrânele trecute de viața sexuală activă. Apa, tămâia, grâul, vinul, uleiul, mierea sunt materii folosite și în biserică, sunt ele însele curate și privilegiate.
Lepădatul cămășii
- Un obicei ieșit din comun am întâlnit și într-un sat din Ialomița, care a și făcut obiectul unui text publicat în "Formula AS": vindecarea de boli prin schimbarea numelor și-a cămășilor, înainte de Paști. Câteva familii de oameni credincioși și curați, respectați de tot satul, primeau în gazdă bieți bolnavi cu suferințe fizice și sufletești. În apropierea praznicului Învierii, acești bolnavi mergeau cu gazdele lor la biserică, se dezbrăcau de cămașa veche, și-o aruncau, apoi primeau o cămașă nouă, de la "nașii" din sat, după care li se schimba numele. Mulți oameni se vindecau prin acest ritual.
- Nu am întâlnit acest obicei, dar dacă ne gândim la monahism, cu schimbatul numelui, vedem similitudini. Este un tip de primenire, de încercare de a scăpa de niște lucruri malefice... Putem vedea un reflex de această natură, când e făcut cu implicare și cu curățire. Încercarea de alungare a unor spirite malefice și punerea unui început bun, pentru o viață mai ocrotită.
Eu mă păstrez foarte mult în zona asta a lucrurilor care sunt în duhul tradiției. Cred că, până la urmă, în foarte multe tradiții se poate găsi un temei din Biserică, din Scriptură. Există însă și un fond precreștin, sau dacă nu e precreștin, e venit prin multele migrații de popoare necreștine, care au venit pe aici. Dar omul, chiar înainte să fie creștin, chiar și când nu este creștin, aparține aceluiași Dumnezeu. Nu este decât un unic Dumnezeu, cum doxologim noi în Biserică: "Că Tu ești Unul Sfânt, Tu ești Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin." În orice credință, omul a încercat să se apropie de Dumnezeu prin anumite manifestări cultice, cum putea el și cât știa el, cât i se revelase lui la momentul respectiv. Deci, e și acolo un sâmbure de raportare la Dumnezeu. Văd "în ghicitură", ca să folosim o exprimare a Sfântului Apostol Pavel (cf. 1 Cor. 13, 12). Vedeau ca prin ceață, ca și când ar fi avut o albeață pe ochi, și nimereau unele lucruri mai bine, altele mai prost, altele deloc. Acum, sigur, Dumnezeu S-a descoperit, și toți ar trebui să se limpezească, să se lămurească. La noi, multe obiceiuri sunt influențate, preluate cumva din tradiția Bisericii, dar sunt puțin mai libere în manifestare decât acolo.
- Să vorbim acum și despre tendința spre joacă a tradiției...
- Țăranii se joacă mult! De exemplu, sunt sărbători la care fetele nemăritate încearcă să afle în ce fel le va fi soțul. Se duc și leagă fiecare de parii de la un gard, pe întuneric, după un ritual local, un semn oarecare. A doua zi, pe lumină, se uită la par și cum este el, așa consideră că le va fi și ursitul. Sau, la Bobotează, încearcă să șterpelească busuioc din căldărușa preotului, pentru că dacă-l va pune în noaptea aceea sub pernă își va visa alesul. La Sânziene, care au un fundament spiritual mult mai adânc, se aruncă coronițele pe acoperișurile caselor și se încearcă a se ghici destinul, după felul în care se agață, după faptul dacă au căzut sau nu. Sunt nenumărate ritualuri de acest fel, care încearcă să afle ceva în legătură cu viitorul, să îmblânzească puțin primejdiile ce pot veni peste om, în tot timpul și în tot locul.
Biserica în centru, vrăjitorii la margine
- În multe sate, pe lângă "scenariile" acestea artistice, în care oamenii își îmbracă sărbătorile și momentele cruciale ale vieții, supraviețuiesc, dosite, ce-i drept, numeroase superstiții, "farmece", dezlegări. Cu ele ce-i de făcut?
- Unul dintre lucrurile de neacceptat ar fi superstițiile, atunci când instrumentalizezi credința (sau chiar pe Dumnezeu!) și o transformi într-un mecanism care reacționează pe baza unei comenzi seci, neimplicate spiritual, de tipul apăsatului pe un buton. Sunt superstiții care pândesc chiar și în biserică. Și mai periculoase și de respins sunt blestemele, vrăjitoriile și alte manifestări care recurg la invocarea spiritelor malefice și urmăresc să producă rău celuilalt. Din păcate, există din belșug. Iar cele mai departe de credință sunt manifestările idolatre, situația în care omul face dumnezeu din ceea nu este decât obiect sau duh străin sau ostil lui Dumnezeu. În principiu, fiecare obicei trebuie să fie analizat cu justă măsură și cu încercarea de a-i detecta resorturile ideatice și, apoi, tratat ca atare: unele, privite cu bucurie, altele cu un zâmbet și cu îngăduință, iar altele, dacă sunt pe dos, trebuie respinse cu fermitate, dar și cu delicatețe, de către preoți. Important este pentru oamenii Bisericii să cunoască și să înțeleagă tradițiile, să nu respingă ab initio tot ce nu este în cărțile de cult, dar nici să fie lacși, pe motivul de a nu-i supăra pe credincioși. Să-și spună că așa e obiceiul aici și nu ai ce face, că altfel te pui rău cu enoriașii, și atunci să începi să fii, într-un fel, politic corect, cum se spune în lumea de azi. Orice periclitează dreapta credință trebuie respins și chiar reprimat. Dar dacă manifestările din popor sunt moduri de păstrare cât de firavă a unei legături îmbogățitoare și împodobitoare cu Dumnezeu, atunci trebuie îngăduite și chiar prezervate. Uitați, când i se lasă mortului peste noapte în primele zile o pâine și apă, e un mod de a comunica duios cu el, chiar dacă manifestarea asta nu e întemeiată pe învățătura și tradiția bisericii. Este la limită. Nu trebuie propovăduită, dar nici aspru blamată.
Pe urmă, mai trebuie analizat un lucru: ce loc ocupă obiceiul pe care-l studiezi în manifestarea țărănească? Cele care au o legătură cu buna rânduială acreditată de societatea sătească se manifestă la vedere și sunt de obște și le afli la toate momentele pentru care sunt prevăzute. Cu cât sunt mai apropiate de învățătura Bisericii, cu atât sunt mai centrale și mai generale. Vrăjitoria, ca să luăm un exemplu de la cealaltă extremă, care este foarte spectaculoasă și atrage interesul curiosului om modern, ocupă un loc marginal. Niciodată vrăjitoarea nu a fost în centrul vieții spirituale sătești: ea e marginală și ca loc în sat, și ca instanță la care se apelează. Biserica e în centru, vrăjitorii sunt la margine, extra muros, s-ar putea spune. Când apela la o vrăjitoare, omul știa că încalcă o graniță și că se expune judecății consătenilor.
Tradiție, dar nu Cântarea României
- În concluzia acestei discuții, cum ar trebui să procedeze biserica, preotul, când se întâlnește cu marea tradiție a satului românesc? Datinile vechi păstrate și celebrate ne-ar putea apăra de ștergerea creierului prin globalizare?
- În ceea ce privește păstrarea identității noastre și afirmarea ei, eu cred că tradițiile pot să aducă o contribuție importantă, în măsura în care sunt organice și trăite. Dar dacă sunt făcute doar așa, ca spectacol folcloric, atunci nu cred că ne pot ajuta prea mult. Dacă noi expunem pe o scenă obiceiurile de nuntă din satul românesc, vom avea un spectacol informativ, un fel de poză veche a identității noastre, dar asta nu va ajuta ca obiceiurile să poată fi păstrate și in situ și trăite ca atare. Pericolul este ca să ajungem cu toate aceste datini, pe care vrem să le păstrăm sau reînviem, la un fel de manifestări de genul Cântarea României.
Cât privește implicarea Bisericii, situațiile diferă. Sunt unele locuri în care datinile sunt atât de puternice, încât preotului îi vine greu să le schimbe și, ori că e obligat, ori din slăbiciune, le îngăduie. Sunt alte locuri, poate, unde preoții reprimă și cea mai mică tendință de ieșire din canoanele Bisericii. Or, aici ar fi măiestria unui slujitor al Bisericii să găsească justa măsură, care se poate baza doar pe o cunoaștere și pe o apreciere cu discernământ a lucrurilor acestora. Se pot descoperi în spatele lor, de multe ori, lucruri care țin de Scriptură și de Tradiția Bisericii. Sunt situații și situații, cazuri și cazuri. Astăzi, am impresia, există mai multă directivă venită de sus care le spune preoților cum să facă. Înainte, fiecare slujitor se și adapta, mai ales că în vremurile vechi, preotul provenea chiar din sat, așadar, îl cunoștea foarte bine. Pleca din sat, făcea puțină ucenicie la episcopie sau la mânăstire, acolo învăța carte, învăța cum să slujească și se întorcea înapoi, în satul lui. Sigur că, în felul acesta, ei erau mult mai legați de comunitatea respectivă, inclusiv prin faptul că foarte mulți din ei erau simpli țărani, adică nu trăiau numai din preoție. În satele mai sărace, trăiau din lucrul mâinilor lor: mergeau și ei, ca tot omul, la sapă, la muncile câmpului, aveau grijă de animale... Biserica ar avea un rol important în păstrarea datinilor satului, în măsura în care preotul este legat de locul respectiv, fiind astfel obligat să știe tradițiile locale, care, în marea lor majoritate, au o încărcătură spirituală luată din credință.
Trebuie să fie mamă Biserica, să strângă la sânul ei tot ce e de strâns, să o simți ca pe un sân matern, iar preoții să fie părinți. Dar și oamenii trebuie să fie în Biserică, dacă vor ceva de la Biserică. Din afară, degeaba vrei. Dincolo de inevitabila componentă instituțională necesară pentru funcționarea socială, este important ca Biserica să fie infuzată în neam, la nivelul conștiinței lui. Spun neam, pentru că neam spune mai mult decât popor, spune despre o legătură indestructibilă, în care este vorba și de sânge, și de duh, și de istorie, și de împreună viețuire, și de îndelungă trecere prin necazuri, și de trecere prin izbânzi, câte au fost ele, și de a fi de-un neam cu Dumnezeu, care ne este Tată, Frate, Mire. Cu cel de-un neam nu ești simplu con-cetățean. Cu el ești legat vital și pentru totdeauna.