DRAGAN PETRICEVIC - antrenor de baschet - "Dragă Românie, îți mulțumesc pentru tot!"

- Despre frumusețea sportului și despre urâțenia războiului, despre viața grea a unui tânăr refugiat bosniac, despre dragoste de țară și despre ură interetnică, într-o discuție purtată în cea mai curată limbă română, cu DRAGAN PETRICEVIC, probabil cel mai mare antrenor străin din istoria sportului românesc -

Când ajungea la Cluj, în 1996, Dragan Petri­cevic nu era doar primul antrenor străin din baschetul româ­nesc, ci și cel mai tânăr; mai tânăr decât mulți dintre elevii săi! "Băiatul" de 27 de ani s-a agățat de această șansă extraordinară cu tenacitatea și cu fanatismul cu care, cu patru ani în urmă, refugiat din calea răz­bo­iului din Bosnia natală, vindea popcorn pe străzile Bel­gradului, ca să-și poa­tă întreține pasiunea, căci se rugase să fie lăsat să antreneze, fie și gratis, o trupă de copii de la clubul Steaua Roșie. "Copilul nimănui", cum s-a simțit, nu o dată, în timpul exi­lu­lui său de tinerețe, și-a gă­sit în România adevă­ra­ta sa casă. Titlul câș­ti­gat, în chiar primul an, cu fru­moasa echipă de baschet masculin, de la mijlocul anilor '90, a Universității Cluj, a transformat pa­șaportul de refugiat bos­niac în buletin de România.
A bătut țara de la Timișoara și Arad până la Con­stanța, de la Cluj și Sibiu până la București, și de la Iași până la Ploiești, iar entuziasmul și încăpățânarea pentru lucrul bine făcut l-au însoțit peste tot, la fel ca și rezultatele. A cucerit cinci titluri de campion, cu patru echipe diferite, la masculin și la feminin, plus încă trei cupe ale României. A risipit peste tot câte o fărâmă din sufletul lui uriaș. Cunoaște țara asta, cu bunele și cu relele ei, cum puțini dintre noi o cunoaș­tem, și tocmai asta dă greutate sentimentelor sale. "Se împlinesc 20 de ani de când am venit în România. Sentimentul de bucurie și de mulțumire că sunt aici și acum e unul mai special. Orice altceva poate fi cum­părat cu bani. Dragă Românie, îți mulțumesc pentru tot! Îți sunt dator cel puțin cu inima, care va bate pen­tru tine mereu!", scria Dragan Petricevic, acum câteva zile, pe 4 ianuarie 2016, pe o rețea de socializare.

"Suntem în România. Există un singur imn pentru mine și pentru echipa mea în această țară"

Tot în zilele acelea intra, fără voia sa, într-un scan­dal care a făcut înconjurul țării. A fost huiduit și înju­rat de suporterii maghiari din orașul Sfântu Gheorghe, pentru că la un meci de baschet găzduit acolo, și-a tri­mis în teren fetele de la noua sa echipă, Universitatea Cluj, imediat după intonarea imnului României, fără să stea în poziție de drepți și la intonarea așa-numi­tu­lui "imn" al Ținutului Secuiesc. "Suntem în Româ­nia, există un singur imn pentru mine și pentru echipa mea în această țară", s-a apărat Dragan. Românii l-au ridi­cat în slăvi pentru curajul de a spune lucrurilor pe nu­me, majoritatea maghiarilor, chiar și cei care îi erau prieteni, l-au înjurat. Dragan e contrariat că cei mulți au pus "naționalismul" său înaintea respectului față de lege. "De aici, de la respectul legii, începe pa­trio­tismul", spune. Deși cultura și elocința i-ar per­mite să se întreacă în declarații sforăitoare despre cât de dragă îi e țara în care a ales să își crească viitorii copii, Dragan preferă să rămână un om al faptelor, mai mult decât al vorbelor.

Un oraș cu inimă mare: Sarajevo

- Dragan, se spune că purtăm cu toții pecetea lo­cului și a mediului în care ne naștem. Tu ai copilărit în Sarajevo, în Bosnia de azi, Iugoslavia de dinainte de războiul din 1992. Ce anume, din fe­lul tău de a fi atât de liber și de franc, se regăsea în Bos­nia copilăriei tale?

- Bosnia-Herțego­vi­na, ca toate țările din fosta Federație Iugo­sla­vă, era, înainte de '90, o țară foarte prosperă. Se ducea o viață bună, iar lumea era fericită. Cât despre Sara­jevo, a fost și este un oraș foarte boem, un oraș care a dat un regizor câștigător de Oscar, Danis Tanovic, l-a dat pe marele Emir Kus­turica, și tot din Sarajevo e și Goran Bregovic. Sara­jevo e un oraș deschis, un oraș cu foarte mare inimă, are unul dintre cele mai bune festivaluri de film din Europa, la care, spre bucuria mea, cinematografia ro­mânească este foar­te bine văzută. Dar Sa­rajevo e și un oraș al sportului. Echipa de baschet a fost campi­oa­nă a Europei în 1978. Când eram un adolescent, în 1984, Sarajevo a găzduit Jocurile Olimpice de Iarnă. Țin minte că orașul se schimbase complet. Atunci am înțeles ce mare pu­tere are sportul, ce emu­lație și ce emoție poa­te crea. 24 de ore din 24 orașul era treaz!

- Ai practicat în adolescență și bas­che­tul, și hocheiul. Dragostea ta pentru sport de unde vine? Ține de spiritul ora­șu­lui sau e și o moș­tenire de familie?

- În fosta Iugo­sla­vie, sportul e par­te din viața oameni­lor. Se practică tot timpul, afară, pe stra­dă. Îmi amintesc că eram co­pil și în fața blocului ne puneam panouri de baschet improvi­zate. Jucam până la 2-3 noaptea și, dacă nu aveai echi­pă bună, îți mai venea rândul la teren după o oră, o oră jumate. Apoi, a venit moda hocheiului pe gheață. Jucam hochei între blocuri, fără patine, pe gheață bă­tu­cită, cu crose adevărate, dar cu o minge mică și tare în loc de puc. Nu mai vorbesc, apoi, de sporturile de iarnă! În weekend-uri, sunt sute de mii de oameni la schi, avem munți frumoși în jurul capitalei și o infra­structură extraordinară. E mult mai ieftin decât în Austria, îi invit pe români să treacă pe acolo! Dar spor­tul a fost pentru mine, într-adevăr, și o moștenire de familie. Tatăl meu a fost foarte implicat în viața spor­tivă a orașului. A fost președintele unui club de bas­chet, arbitru internațional de schi și mem­bru în comitetul de organizare a Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Sarajevo.

- Ai abandonat devreme sportul de performanță și ai cotit spre antrenorat...

- La noi, concurența este atât de mare, încât nu oricine ajunge jucător. De la 18 ani, am cochetat ușor cu antrenoratul, ajutând un prieten, dar de la 19, m-am apucat serios, în paralel cu facultatea. Concurență era, desigur, și la nivel de antrenorat, așa că am început de jos, la un club local, cu grupe de copii. La 21 de ani, an­trenam singur trei categorii de vârstă și am avut câțiva copii care au ajuns mai târziu în ligi puternice din Europa. Îmi găsisem, deci, un drum al meu în Sarajevo, până când a venit cineva și le-a amintit oame­nilor că pot să se și urască între ei, pentru că aparțin unor etnii diferite, lucru care, în mod normal, nu ar trebui să aibă nicio importanță. Eu, unul, sunt sârb orto­dox din Bos­nia, și mă înțeleg foarte bine cu mu­sul­manii, nu m-am simțit niciodată un mi­noritar acolo. Dar în '92 a început răz­boiul, iar eu am ales să plec după câteva luni, tocmai pentru că, în concepția mea de viață, nu există ură interetnică. Îmi era chiar imposibil, eu fiind sârb, dar trăind într-o zonă complet controlată de musul­mani, să merg în armata bos­niacă și să trag în frații mei orto­docși. Aveam și am prie­teni din toate con­fe­siunile și etniile, și eu nu concep ca oa­menii să moară din aceste motive. Așa că, la 23 de ani, de­ve­neam refugiat. Am plecat la Bel­grad.

- Cum a fost rup­­tura de familie, de Sarajevo?

- Când am plecat eu, era o nebunie to­ta­lă. Am luat un avion în care nici măcar loc pe scaun nu aveam! Stăteam în picioare cei mai tineri și toată lumea vor­bea că, de cum vom ateriza, armata sârbă ne va ridica și ne va trimite înapoi în Bosnia, să luptăm împotriva musul­manilor. Erau atât de speriați, mai ales bărbații tineri, că mai că le venea să sară din avion din zbor! Nu înțelegeam eu prea multe la vârsta aceea... Cel mai grav lucru pentru mine a fost că părinții rămăseseră în Sarajevo, sub asediu. Vreme de un an și ceva, nu am avut nicio legătură cu ei, nu puteam comunica. Știam doar atât, că trăiesc, dar mă temeam pentru ei. Să vă spun eu ce însemna asediul orașului Sarajevo! O pun­gă de cartofi ajunsese să valoreze 500 de mărci! Eu trimiteam pachete fără să știu dacă vor ajunge. După ani, am aflat că unele chiar au ajuns. Era o mare mafie, care profita de pe urma asociațiilor de cruce roșie și de semilună roșie. Mai trimiteam câte un plic cu o scrisoare și cu ceva bani, ajungea scrisoarea, banii nu! Noi nu suntem un popor care să se victimizeze, dar adevărul e că lumea a suferit atunci! Să dea Dumne­zeu poporului român, cu toate etniile care trăiesc aici, ca niciodată să nu ajungă, nici măcar o zi, într-un astfel de iad. Credeți-mă, românii nu realizează și nu apreciază liniștea de aici, și de aceea există atâtea dis­cuții care nu își au locul. Lumea nu înțelege ce în­seamnă un oraș sub asediu, ce înseamnă zeci de mii de vieți pierdute, ce înseamnă lunetiști pe blocuri, ce înseamnă să alergi între blocuri după apă sau după lapte. Războiul nu e numai despre gloanțe, războiul îți schimbă viața total. Dacă nu era războiul, poate nu mai eram antrenor, poate aveam trei copii, poate eram profesor. Războiul îți schimbă viața și, crede-mă, nu multora le-o schimbă în bine. Mie, aparent, mi-a schim­­bat-o într-o carieră, să zicem, de succes, dar, pe de altă parte, mi-a luat foarte mult din sănătatea pă­rinților.

- Cum te-ai simțit la Belgrad? Cum era viața ta de tânăr refugiat din calea războiului?

- Eram un antrenor de baschet, cum erau sute în Belgrad. Dar am fost dedi­cat, m-am dus la un mare club, Steaua Roșie Belgrad, și am întrebat dacă pot an­trena gratis grupe de copii. La 23 de ani, dacă nu vrei să stai la mila familiei, iar eu nu am făcut asta nicio­dată, trebuie să te întreții muncind, inclusiv la șan­tiere sau vânzând popcorn pe stradă. Ăsta nu e un des­tin tragic. Nimeni nu te aș­teaptă cu brațele deschise pe tine, un puști de 23 de ani, ca să te angajeze antre­nor! Să mă ierte Dumnezeu, eram un începător, nu eram de-al locului! Așa că anii aceia de la Belgrad m-au ajutat, m-au ma­tu­rizat. Du­pă ce­va vreme, am primit o ofertă să fiu antrenor secund la o echi­pă din prima ligă. De fapt, nu a fost o ofer­tă, ce vorbesc eu, a fost o șansă pe care mi-a acor­dat-o un om. E­ram doar un co­pil harnic, care nu cerea mulți bani...

"Simt onoarea de a trăi aici"

- Nu după mult timp, ai primit oferta de a antre­na în România. Cum ai găsit Clujul când ai venit aici, la 27 de ani?

- Pentru mine, un copil încercat, chinuit, dar care încă nu își pierduse complet speranța și dârzenia, fap­tul că am fost chemat să antrenez la Cluj a fost un lucru fantastic. Eram primul antrenor străin care ve­nise în România și cel mai tânăr din prima ligă. Am trăit totul ca pe un basm, ca pe o aventură, dar nu ca un aventurier. În '96, România era o țară de vis. Era o țară atât de pură, lumea se bucura atât de mult de libertatea de mișcare, de exprimare, de libertatea de a îmbrăca ce dorește, de a purta ce freză vrea, de a ieși să se distreze. Era mai multă frumusețe, parcă și berea o savurai altfel, era mai multă bucurie în tot, nu erau interesele politice și econo­mice de azi, nu era stresul ăsta, care a umbrit România în ultimii 10 ani. Cineva mi-a zis odată o vorbă mare: "Ai avut mare noroc că ai ajuns la Cluj, prima oară". Cred în continuare că există două orașe, Timi­șoara și Clujul, care te pri­mesc deschis, indiferent de unde vii, indiferent dacă ești negru, alb, roșu sau por­tocaliu.

- Ai colindat România întreagă ca antrenor, de la Arad și Timișoara, la Iași, Ploiești sau Constanța...

- Numai în Maramureș și în Oltenia nu am fost! (râde) Eu m-am simțit foar­te bine peste tot și mă simt legat de fiecare loc, nu vreau să uit niciun loc și mă bucur să spun că știu Ro­mâ­nia pe de rost. Oriunde ajung, știu dacă drumul face la dreapta sau la stânga. Cea mai mare avere pe care o am eu, desigur, pe lângă familie și sănătate, e faptul că oricând mă întorc în Moldova, în Banat, în Dobro­gea, sau aici, în Ardeal, mă simt ca acasă. Nu e zi lăsată de Dumnezeu să nu mă minunez de ceva în România, să nu mi se întâmple ceva frumos. Trăiesc foarte intens aici, nu în sensul distracției, ci în sensul că savurez România în fiecare zi. Trăiesc cu plăcere, iar această plăcere nu se va șterge niciodată. Simt, în continuare, după 20 de ani, această bucurie, onoarea de a trăi aici, în România. Asta, cu toate minusurile pe care le simte orice om care trăiește aici. Sunt co­nectat la tot ce se întâmplă, urmăresc emisiuni, citesc, mă frământă ce se petrece. Eu nu sunt un detașat economic al unei corporații străine, care se interesează unde e un squash club, unde e un spa bun și căruia firma îi decontează mesele, hotelul și abonamentul la tenis. Eu trăiesc ca un băiat din popor, cum trăiește fiecare om din Mănăștur sau din Zorilor, ca să nu zic Dezmir, că e prea departe (râde cu poftă). În 2011, am câștigat Liga Cam­pionilor Africii. Înainte să joc finala, am sunat la ambasada României la Rabat și am ce­rut să îmi trimită un steag, în caz că voi câștiga. Așa simt eu! România face parte din viața mea, așa cum e ea, și nu am decât un singur regret, că nu am venit aici mai devreme.

- Dragan, ai condus multe echipe în Ro­mâ­nia, ai lu­crat cu tot felul de oameni. Cum se lucrea­ză cu românii?

- Acum mai greu, înainte mai bine. La Cluj, dacă ești un om onest și stăpân pe ce faci, lucrezi bine. E tot mai greu să găsești proiecte cu viziune pe termen lung, așa cum am găsit eu acum la Uni­versitatea Cluj, cu ajuto­rul lui Liviu Alexa. Românii au început să-și piardă răbdarea. Dacă antrenorul de la Real Madrid sau de la FC Barcelona ar veni să antre­neze aici, nu ar dura mai mult de 6 luni până când un patron s-ar băga peste el.

"Respect legile și țara care mi-a dat enorm"

- Circulă o imagine în Româ­nia, privitoare la fos­ta Iugoslavie, cum că oamenii de acolo sunt mai hotărâți, mai curajoși în a-și apăra crezul, mai patrioți, iar acest lucru a fost pus în discuție, recent, când cu incidentul legat de intonarea imnului secuiesc la meciul de baschet al echipei tale, "U" Cluj...

- Poporul român este un popor patriot și mereu a fost așa. Însă mulți, în general prin televiziuni, în­cearcă să-i fure din identitatea națională. Chiar acum, după acel incident, am fost contactat de televiziuni, ca să particip la emisiuni la care eu nu doresc să mă uit, pentru că acolo se practică o manipulare execra­bilă a poporului român. Cât despre ce s-a întâmplat la Sfântu Gheorghe, mie mi se pare că de la o reacție normală, s-a ajuns la un val nejustificat de simpatie față de mine, ca și la unul, la fel de nejustificat, de ură. Tot ce era de etnie maghiară mă înjura, în timp ce românii îmi trimiteau respecte, ca și cum aș fi salvat două batalioane de soldați, prinși într-o ambuscadă. Reacția mea a fost o reacție normală, nici patriotică, nici anti-maghiară. Dacă salvam un copil de la înec mai primeam, oare, atâtea felicitări? Eu voi reacționa la fel și de acum înainte. Iar mesajul meu a fost foarte simplu: publicul din Sfântu Gheorghe poate să cânte ce dorește el, dacă legea nu interzice asta. Dar nu e normal să vină și să spună că ce cântau ei nu era imn, că era un cântec de galerie. Păi, dacă e cântec frumos de galerie, clujenii ar trebui să înjure pe oricine nu stă în poziție de drepți când se cântă "Slavă ție, stu­denție!" sau timișorenii ar trebui să-i înjure pe cei care nu stau drepți la superbul "Zi cu soare, fără soare", al celor de la Cargo. Noi nu am făcut decât să respectăm legea la Sfântu Gheorghe, fără să jignim. Noi nu am arătat niciun semn de dispreț față de galeria celor de acolo. Nu o să mă erijez eu în patrio­tul-patrioților din România, nu e cazul, dar un lucru îl voi face cât trăiesc aici: voi respecta legea din Româ­nia și voi res­pecta România. Eu am mulți prieteni maghiari. Reac­ția mea nu a fost pentru că s-a cântat acest imn, ci pentru că am fost huiduiți că nu am stat în poziție de drepți. Cu 5 minute înainte, la prezenta­rea lotului, eram aplaudați, apoi ne-au înjurat și huiduit pentru că nu am stat drepți la cântecul lor. Erau șapte jucătoare străine în lot la noi și nu e normal să mă întrebe de ce sunt huiduite. Eu sunt foarte sensibil la lucrurile astea, pentru că, exact ce vorbeam la înce­put, vin dintr-o zonă de conflicte interetnice, iar viața mea a fost schim­bată de război. Eu sunt un om care trăiește în țara asta, care mâine o să întemeieze o fami­lie, a cărui viitoare soție e o româncă, o femeie care a ales că își va crește copiii la Timișoara. Restul sunt povești. Sunt român nu pentru că sunt anti-maghiar, sunt român pentru că respect legile și pentru că respect țara care mi-a dat enorm și căreia nu i-am dat încă suficient de mult. Și dacă am de dat mai mult înapoi, nu o dau prin declarații, ci am de dat prin faptul că vreau să evit ca sportivilor din străinătate, de peste Ocean, să trebuias­că să le explic de ce sunt înjurați, din pricina unora care amestecă politica cu sportul.

- Dragan, la 47 de ani, ai câștigat tot ce se putea câștiga în România. Acum ai luat-o de la capăt cu echipa de baschet fete a Universității Cluj. Spune-ne, pe final, de unde îți găsești motivația de a merge mai departe?

- Ce fac eu nu e meserie, e mod de viață. Nu e zi în care să nu mă trezesc bine dispus sau fericit pentru că fac ceea ce fac. Încă n-am ajuns să plec la antrena­ment indispus. Motivația e să iubești ceea ce faci și să iubești locul în care ești. Dumnezeu m-a ajutat în viață cu sănătate și cu mintea deschisă, încât să fiu foarte tolerant, să fiu fericit acolo unde mă aflu. Dacă mă pui să fiu antrenor la o grupă de copii din Huși, voi face asta cu mare drag!