Balada unui boier-haiduc: IANCU JIANU

"N-aţi auzit de-un Jian, de-un oltean rumânăţean..."

Nunta de sub ştreang

1817. Început de primăvară. Încă ningea cu fulgi mari peste zidurile cenuşii ale cetăţii Bucureştiului... Lanţul ştreangului atârna deasupra unui bărbat. Îmbrăcat doar în cămaşă albă, fără scurteica şi dulama arnăuţească, de care nu se despărţea niciodată, fără pistoalele şi cuţitul cu prăsele de os prinse-n brâu, părea şi mai mititel decât era în realitate, văzut de de­parte, pe eşafodul înalt, sub privi­rile înmărmurite ale mulţi­mii. Ve­ni­seră de peste tot ca să-l vadă pe cel ce îngrozise o întreagă Oltenie, cu ceata lui de haiduci, făcându-i pe ciocoii fanarioţi să se teamă şi să îl viseze îngroziţi. "Ăsta e Iancu Jianu?!...", a întrebat în­suşi Vodă, aproape cu indignare, când i-a fost adus înainte. Nu arăta deloc ca-n ba­ladele ce îi cântau vite­jia, trans­formându-l, încă de foarte tânăr, în erou popular. Ăsta să fie Jianu, cel de neprins, care evadase de sub escorta regească, în drumul dinspre Craiova spre Bucu­reşti, sau chiar din ocna de la Tele­ga, eliberându-i, singur, pe toţi voi­nicii care fuseseră întemniţaţi îm­preună cu el? Se zi­cea că e descân­tat să nu-l atingă glonţul. "Îmi vine să crez şi eu, ca şi poteraşii, că e dres (vrăjit), zău", spusese căpitanul Ghincu, când plumbii sloboziţi din "salve de flinte" asupra lui n-au reuşit să îl vatăme. O legendă! Iar acum îl vedeau, în sfârşit, în realitate: un omuleţ de un stânjen, cu totul diferit de cel pe care-l lăudau cânte­cele. "Mult înalt şi subţirel/ cu căciuliţa de jder/ cu cojocelu de miel/ cu cal vânăt, porumbel./ - Mă duc, muică după el/ că e mândru voinicel!". Sus, pe es­pla­nada de sub cumpăna spânzurătorii, stătea un om scurt şi gros, cu părul şi mustăţile roşii, ciupit de văr­sat şi "fără aparinţă marţială", spun martori ocu­lari, citaţi în surse scrise şi sigure. Ba, avea şi o parti­cu­laritate specială a chipului, deloc plăcută: "Buzele îi erau negre, din pricină că, în anii petrecuţi în codru, când se bătea cu poterile, rupea «fâşicurile» cu dinţii, ceea ce a făcut ca praful de puşcă să pă­trun­dă în amândouă buzele, crăpate de vânturi şi ploi", după cum avea să-l descrie Dincă Izvoranu, strănepot de-al haiducului. "Era îmbrăcat în şalvari albaştri, cu găi­tane negre. Ciupit de bube pe faţă, era mic de statură, dar îndesat. Nu era frumos, dar vân­jos", zicea şi Stan Pătraşcu din Dioji, care-l văzuse de mai multe ori, în anul 1842. Dar, deşi scund, se spune că n-avea egal în ţară, într-o luptă dreaptă. Iar ochii, ochii aceia scăpă­rători, ca de sălbăticiune, de-o hotărâre câinoasă şi neîn­duplecată... ochii ăia, la mânie, să nu-i priveşti! Nici nu-ţi venea să crezi că fu­sese boier. Singurul boier-haiduc din istoria româ­nilor. Că luase calea hai­duciei, pe la 20 de ani. Avea moşii multe, la Grojdi­bodu, Fălcoiu, Zvorsca şi Leu, era cunoscător de sla­vonă şi greacă. Femeile îl iubeau tocmai datorită ace­lei îndârjiri din ochi, ce le făcea să se înfioare, dar să se simtă ocrotite, totodată. Ba chiar s-a zis despre el că avea o ibovnică în fiecare sat din Oltenia... Iar acum se afla aici, sub ştreang, după cei aproape opt ani cât stătuse ascuns în codru, îmbrăcat în cămaşa morţii, cu ţepii roşii acoperin­du-i obrazul chinuit şi sălbăticit, tâlharul care zice-se c-a îndrăznit să-i răs­pun­dă chiar şi lui vodă Caragea: "M-am sculat, căci Măria Ta ai adus pe capul nostru toate haimanalele din Fanar, le-ai dat slujbele ţării, astfel că noi, tinerii români şi fiii de boieri pământeni am rămas fără nicio slujbă şi la bătaia de joc a dregătorilor, de la ispravnic până la zapciu!..."

***

Mulţimea e scufundată-n tăcere. Se-aude doar gla­sul răguşit al unui preot bătrân, care-i citeşte hai­du­cului din Cartea Sfântă. Iancu sărută crucea, privind neîndurător în jur. Mulţimea începe să freamăte. Gâ­dele îl aşteaptă sub laţul gol, legănat de vânt. Dar n-apucă Iancu să facă un pas, când norodul se dă la o parte, făcând loc unei sănii în care şedeau un isprav­nic domnesc alături de o fe­meie îmbrăcată în mireasă. Arnăutul urcă pe eşafod, dând citire în faţa poporu­lui unei străvechi legi a pământului românesc, prin care, dacă un con­dam­nat la moarte este luat în căsătorie de-o fată cu rang boieresc, acesta va fi iertat. Mireasa din sanie urcă şi ea pe eşafod, ţi­nând în mână "cartea de iertare" a domni­torului. E Sultana Gălăşescu, fata de boier din Romanaţii Olte­niei, din suita domni­ţei Ralu, fiica domnito­rului Caragea. Îl iubise pe Iancu mereu, încă de când era co­pilă, aşa că îl priveşte pe condam­nat surâzând. Acelaşi preot bătrân schimbă zicerile de moarte cu zi­ceri de bucurie şi îl cunună pe Ian­cu cu peţitoarea lui chiar acolo, sub ştreangul spânzurătorii, punându-l pe viteaz să jure că de aici înainte nu va mai lua ar­ma în mână, se va le­păda de faptele tâlhăriei, supu­nânu-se le­giuirilor.
Hrisoavele spun că în­tâmplarea spânzu­răto­rii a fost momentul "pri­mei cuminţiri" a hai­du­cu­lui Iancu Jianu. Re­ve­ni­rea lui la ogor. Un mo­ment care a durat trei ani. Doar trei ani a pu­tut rezista răz­vrătitul alături de tânăra sa ne­vastă, în traiul călduţ din casa de la Caracal. Îi mergea bine, fusese numit în funcţia de ju­de­cător al Romanaţiului, moşiile-i erau iar înflori­toare, se silise să ducă un trai cu­minte, să fie un soţ bun şi răbdător. Până-n ziua în care în prispa casei sale a sosit un călăreţ cu o scrisoare, astăzi celebră: "Prie­tene Jiene, pune în grabă la cale treaba ştiu­tă, adună-ţi oamenii. Peste o lună, «scoa­tem plugurile». Al dumitale, gata ca un frate, Tudor Vladimirescu." Soţia înlă­cri­mată se căznea să-l ţină în braţe, în timp ce Iancu pregătea iarăşi armele. "Ţi-am pro­­mis că mă las de haiducie, dar nu de bărbă­ţie!", i-a răspuns acesta, încălecându-şi ca­lul în grabă şi pornind să-şi adune iar oame­nii. Începea marea răzmeriţă de la 1821...

Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele?...

Fâşii uriaşe de plastic cenuşiu spânzură peste zidurile bătrânei casei, pe ferestre, pe uşi, peste stâlpii cerdacului luminos de la etaj, în care altădată şedeau boierii Jieni. Străvechea culă cu creneluri din mijlocul oraşului Caracal, astăzi casă memo­rială, de şase ani stă ascunsă îndărătul unui gard înalt, de fier. Nu i se mai vede obrazul. Uneori, copiii se mai co­coaţă pe gardul acela să zărească prin­tre ramurile de pini, la capătul unei alei lungi şi um­brite, zidirea se­cu­lară, ce încă le înfierbântă jocurile "de-a potera şi haiducii". Casa ridi­cată de părinţii lui Iancu, încă din vea­cul al XVIII-lea, cea mai veche din tot oraşul, este azi părăsită şi goală. Şi totuşi, dacă întrebi despre Iancu Jianu pe oricare din oamenii ce trec grăbiţi pe strada cu acelaşi nume, prin faţa adre­sei de la numărul 9, oricare din ei îţi va răspunde cu aceleaşi cuvinte: "eroul nostru". Fără exagerare: ori­cine! Orice om din Caracal, de la copil la moşneag. Imposibil să existe vreun muritor care să nu ştie ceva despre boierul-haiduc care "lua de la bogaţi şi dădea la săraci". E un sim­bol al locului şi al lor, o speranţă, cum­va, într-un anume spirit de drep­tate. Un adevărat Robin Hood român, care le-a marcat tuturor copilăria. Lo­cal­nicii aproape îl pot "vedea" şi azi pe voinicul care se bătea cu poterile lui Caragea, călare pe calul lui bălan, care trecea Dunărea cu ceata lui de fârtaţi, ca să le incendieze turcilor Plevna şi Vi­dinul, sau care-şi unea oastea haiduceas­că la Slatina, cu cea a prietenului său, Tudor!... În zidurile groase ale acestei case, Iancu a zidit, "ca pe un odor de mare preţ", cel dintâi tricolor al Ţării Româneşti, realizat de Petrache Poenaru şi purtat de Vladimirescu, atunci când intra, învingător, pe străzile Bucureş­tiului... Steagul a fost donat guvernului de un urmaş al Jienilor, abia după o sută de ani, la 1918, când ţara a fost iarăşi liberă şi în­treagă. Dar mai ales scena scăpării din ştreang a lui Iancu de către o prinţesă mireasă le încinge oamenilor imaginaţia. Această poveste romantică, pe care o re­petă neobosiţi, în variante tot mai îmbogăţite şi exa­gerate, apropiate de sufletul lor oltenesc.
Aici s-a născut Iancu. Aici a trăit. În Caracalul ju­de­ţului Romanaţi. În casa din care n-a mai rămas ni­mic, deşi zidurile încă se ţin în picioare. Sabin Po­povici e unul din cei doi custozi care au mai rămas în Muzeul Romanaţiului aflat peste drum. El ne-a des­chis poarta, spunându-ne dinainte că nu mai e ni­mic de văzut. Nici n-ai cum pătrunde în casă. Mor­mane de scânduri şi mobile vechi blochează intrarea. Ne stre­curăm, totuşi. Într-adevăr, nu mai sunt decât zidurile. Nici canaturile uşilor şi ferestrelor nu mai există. E incredibil! Pe la 1949, clădirea era încă lo­cuită de Gică Dobruneanu, fiul lui Nae Dobruneanu şi al Zin­căi, fiica lui Iancu Jianu... Singura casă me­morială din România închinată unui haiduc.
Unde-s pistoalele şi flinta cu cremene, având gra­vate pe ţeavă iscălitura lui Iancu? Unde-i pumnalul cu prăsele de os, sabia încovoiată sau iataganul de Damasc, cu frumoasele inscripţii argintate şi aurite pe teacă, purtând şi el, pe mâner, aceeaşi semnătură a haiducului-boier? Iataganul a dispărut de aici încă din 1993, "în împrejurări neelucidate". Restul obiec­telor au fost înghesuite într-un depozit al muzeului (nici muzeograful nu mai ştie unde). Vestitele arme care-au înflăcărat imaginaţia atâtor adolescenţi ce vorbesc, şi azi, despre incredibila-i îndemânare...
Din descrierile contemporanului său, Ioan Ghica, scriitorul care l-a văzut cu ochii lui pe Iancu în anul 1829, pe când haiducul era destul de în vârstă... "A­cesta ajunsese de o dibăcie vestită în călărie şi în vâ­nă­toare. Încăleca fără a pune piciorul în scară şi nici mâna pe coama calului şi băga glonţul prin ve­rigă de inel. (...) Mă obişnuisem să mă uit la el fără să-mi fie frică, ba încă aveam şi un fel de respect, de când îl văzusem nimerind cu glontele, de trei ori la rând, în piatra de la marginea pădurii, care de-abia se vedea din foişor, şi de când sărise peste şanţul din coada eleşteului, mai bine decât caii la ipodrom. Oricum, însă, când mă uitam în ochii lui, tot îmi părea că avea în mâini tigaia cu ceară fiartă, cu care-i făcea pe ciocoi să-i spuie unde aveau banii as­cunşi". Armele care-au înfricoşat o întreagă Oltenie, devenind legen­dare!... Nici acestea, nici celelalte flinte şi pistoale haiduceşti care erau altădată în mu­zeu nu mai sunt. Nici argintăria Jienilor, îngropată de aceştia în 1947, de teama comuniştilor, care a fost descoperită într-un cufăr, cu ocazia construirii unui bloc din apropiere. Şi, mai ales, inelul de logodnă, dăruit boierului rebel de Sultana, pe eşafodul spân­zurătorii... Inelul era si­gur aici, în urmă cu vreo zece ani, spune muzeograful. Acum nu mai ştie sigur dacă mai este...

Haiduci cu floare-n piept

"Toate au fost duse undeva în depozitul muzeului, acum şase ani, când s-au început lucrările de reabi­litare la casa memorială. S-a promis că vor fi termi­nate într-un an de zile, s-au primit şi bani, destul de mulţi, pentru ca apoi totul să fie stopat", zice tânărul Popovici, coordonatorul de azi al Muzeului Roma­naţilor, adăugând că, oricum, colecţiile erau îmbătrâ­nite, rămase aşa încă din vremea comunismului, la fel şi cele din muzeul de peste drum. Mereu se scuză. E arheolog, specialist în preistorie, nu ştie prea multe despre restaurările astea. Îi pare rău, căci şi el a fost ataşat de Iancu încă din copilărie, "e o emblemă a oraşului şi e foarte păcat".
Bem ceai în muzeul friguros şi pustiu, printre tezaure incredibile, îngrămădite-ntr-un conac splen­did şi uitat de lume, ce-a aparţinut unui nepot de-al lui Iancu Jianu; o clădire străjuită de coloane cu capi­teluri arcuite şi frontoane neoclasice, de-o frumuseţe învăluitoare; rămâi uimit să descoperi, pe deasupra vitrinelor prăfuite, înţesate cu comori preistorice din culturile Dudeşti-Vădastra, tavanele sculptate minu­ţios cu basoreliefurile vechilor saloane de dans. E plin centrul Caracalului şi peste tot, în jur, cu aseme­nea conace uluitoare. Rămâi gură-cască privindu-le, într-o promenadă însorită prin oraş, şi nici nu-ţi vine să crezi că-n târgul ăsta de câmpie sunt adunate atâtea capodopere. Case-monument, multe din ele adevărate palate, fiecare cu poveştile ei fabu­loase, pe care avea să ni le spună bă­trânul profesor de istorie Dumitru Botar, omul care-şi iubeşte oraşul ca pe sufletul său, care i-a scris istoria şi e legat de Iancu Jianu prin fire taini­ce sufleteşti. Ştie tot despre haidu­cul-boier, a scris mult despre el, a vorbit cu urmaşi de-ai acestuia, din Caracal. A fost prieten cu învăţătorul Mielul Truică, al cărui străbunic, Andrei, zis "Flăcăul", fusese haiduc în ceata lui Iancu, care a povestit mult despre căpitanul lor. De la aceşti oameni a aflat mai multe amă­nunte decât sunt scrise-n istorii. De­talii precum cele ale nunţii de sub ştreang... Sau felul în care îşi recruta voinicii, privindu-i îndelung, de de­parte, pe cei ce veneau la moara sa, de pe pârâul Caracal, să se întreacă în ridicatul şi căratul sacilor. "După ce-i ur­mărea pe fiecare, se apropia de cei care-i reţinuseră atenţia şi le prindea câte o floare în piept, invi­tându-i, astfel, fără cuvinte, să vină să-l viziteze acasă, la mo­şie. Acolo, în taină, la un păhărel de rachiu, îi con­vingea să-l urmeze. Aşa a fost ra­colat şi străbunicul Andrei. Păstrase multă vre­me, în casă, floarea primită de la Iancu. Îi ziceau «Flă­căul», pentru că îmbătrâ­nise în codru", îşi amin­teşte profesorul. A fost mult idealizat, în filme şi-n lite­ratură, portretul lui Iancu. Mai ales de comu­nişti, care l-au folosit drept simbol al "luptei de cla­să". S-a exa­gerat mult, cum ar fi în pri­vinţa numărului haiducilor aflaţi sub ascultarea sa. "S-au avansat cifre fante­zis­te, vorbindu-se de câteva sute sau chiar mii. Din do­cu­mentele păstrate reiese clar că ceata lui n-a depăşit niciodată 20-25 de oameni, iar în acţiunile întreprin­se, folosea grupuri mici, de 7, 9 sau 11 oameni - doar număr fără soţ - pe care le putea manevra cu mai multă uşurinţă. Bărbaţi puţini, dar aleşi pe sprân­ceană. Credincioşi până la moarte căpitanului lor. Toţi au rămas în istorie."

Nepăsare şi ruină

Dincolo de multa pro­pagandă, un lucru e cert: Iancu "s-a ri­dicat" fiindcă nu a mai putut suporta sta­rea de lucruri din ţa­ră. E greu de închi­puit cum un tânăr a putut brusc să pără­sească societatea, con­­fortul şi să se în­fră­ţeas­că cu codrul. Pesem­ne că aşa era firea lui, mereu răz­vră­tit, nu putea sta deoparte. Co­pilărise între ţărani, la moşia tată­lui său de la Chilii, a avut prieteni ce fuseseră ucişi, spânzuraţi cu capul în jos, zi şi noapte, ori îne­caţi cu fum de gunoi şi ardei, în coşare, spre bat­jo­cura mulţimii. Chiar din al doilea an de domnie, Caragea instaurase o cum­plită asu­prire fiscală şi, pentru a-i face pe boieri "să tacă", i-a scutit de cele mai multe dări, pe care le pu­­nea "tot mai mult asupra popo­rului de jos". Româ­nii, aşa cum consemna Dinicu Golescu, "tră­iau într-o sărăcie şi ticăloşie atât de mare, încât un străin este peste putinţă să crează această proastă stare". "Scu­lându-se", Iancu şi-a atras dragostea unei întregi Ol­tenii chinuite.
Profesorul Botar păşeşte mândru, alături de mine, prin Caracalul cu conace impunătoare, învăluite de culorile toamnei. Are de-acum 70 de ani, chipul um­brit de nelipsita-i bască maronie şi-un aer uşor încrun­tat, atunci când trecătorii din superbul parc Poroi­nea­nu îşi scot pălăria înaintea lui, cu respect. Fără exage­rare, cât am umblat cu el, cred că n-a fost om, de la 35-40 de ani în sus, care să nu-l fi salutat. Asta, fiind­că le-a fost profesor. Fiindcă le-a scris istoria. Fiindcă, privindu-l, parcă se simt cumva în siguranţă că nu vor fi uitaţi. Când le mai zice câte unora că ne interesăm de Jianu, localnicii pun mâna pe inimă: "Eroul nostru". Aşa spun toţi, redevenind sobri. Localnicii sunt şi azi nostalgici după vechiul Romanaţi, se re­voltă că acum capitala judeţului e Slatina. Există chiar şi o aso­ciaţie, cu mai mult de 200 de mem­bri, ce manifestă pentru redo­bân­direa demnităţii de odinioa­ră a Cara­ca­lului. Profesorul se mai opreşte din când în când, vorbeşte cu oamenii.Apoi porneşte iarăşi prin oraşul său însorit, povestindu-mi despre alte şi alte vitejii ale lui Iancu Jianu, întâm­plări cu mari moşieri prădaţi de ceta­şii săi, până ce faima i-a ajuns tocmai la Viena sau Sankt Petersburg, după senzaţionala evadare de la Telega. Des­pre cum a trecut Dunărea, incen­diind Vidinul şi Plevna, tăind orice turc ce-i ieşea în cale şi ajungând toc­mai până-n iatacul paşei de Vidin, Osman Pazvantoglu, căruia i-a scos în luptă un ochi cu iataganul, de unde i-a rămas şi numele, în folclorul nostru, de "Pazvante Chiorul"... Sau despre cum a fost numit, în 1821, căpitan de panduri, în oastea lui Tudor, şi trimis apoi de acesta, după victoria de la Bu­cureşti, în misiune diplomatică, la paşa de Silistra, Meh­met-Selim, spre a îndupleca Poarta să nu inter­vină în schimbările revoluţionare din ţară... Deşi ares­tat de otomani, scăpând cu viaţă, ca printr-un miracol, deşi războiul a fost înăbuşit în sânge şi Tudor ucis, Iancu nu s-a cuminţit nici după aceea. În 1823, a fost iarăşi arestat, sub acu­zaţia că plănuia o nouă lovitură de stat, urmând să devină un al doilea Vladi­mirescu. Şi culmea, după toată această viaţă aven­tu­roasă, mereu sub primej­dia morţii, haiducul a murit în patul său, departe de oameni, în ve­chea sa casă din Ca­racal, alături de cele două fete şi credincioasa lui Sul­tana.
Placa de mormânt a lui Iancu Jianu a rămas zidită în peretele de miază­noapte al bisericii Adormirea Maicii Domnului, din mijlocul Caracalului, ctitorie a Jienilor, în care Iancu a plâns, adesea, pentru păcatele sale. "Sub această piatră, cu cheltuiala soţiei sale, se odihnesc oasele răposa­tului şetrar Iancu Jianu, ca­rele, năs­cân­du-se la leatul 1787, a răposat la anul 1842, decemvrie 14..." Dede­subt, un craniu, cu două oase piezişe. Atât. Semn că nimic nu iei cu tine în mormânt. Iancu a trăit restul vieţii ca un boiernaş ano­nim, ce ieşea foarte rar în lume. Dar - lucru absolut senzaţio­nal şi atestat de documente - el a putut să-şi asculte de nenumărate ori, încă din timpul vieţii, cân­tecele care-i glorificau haiducia. Răsuna Oltenia de baladele despre Iancu Jianu, încă din vremea lui. Nu ştiau lău­tarii că omul tăcut din cârciumă, de la masa de-ală­turi, era chiar eroul cântecelor pe care le ziceau cu jale şi care se cântă aidoma, până azi. "Frun­ză verde mă­gheran, n-aţi auzit de un Jian..." Chiar şi cântecul "M-a făcut mama oltean" a fost scris pentru Iancu Jianu de lăutarul Niţă Băloi, din Işal­niţa, după întoarcerea haiducului din masacrul Vi­di­nului. Vodă însuşi îi tăiase, încă din 1809, degetele de la mâna dreaptă, ca să nu mai răscoale norodul cu cântecele sale. Dar chiar şi ciung, el nu înceta să cân­te: "N-aţi auzit de-un Jian, de-un oltean rumână­ţean...".
Sfârşit de liturghie la biserica Adormirea Maicii Domnului... Diaconii încă mai cântă, stins, înăuntru. Oa­menii ies pe rând în lumină şi mulţi dintre ei îl sa­lută pe profesor. Piatra de mormânt a lui Jianu e în spatele cutiei cu lumânări aprinse, spre care se în­dreaptă credincioşii, zăbovind să aprindă pentru vii sau răposaţi, în drum către casă. Osemintele haiducu­lui au fost mutate, după un cutremur din 1910, ce-a zgu­duit biserica, în cimitirul oraşului: un morman de pietre de râu, adunate într-un fel de piramidă, c-o cruce deasupra, monument în stil romantic, realizat de arhitectul italian Iulius Mariani. Dedesubt, în ca­vou, sunt Sultana şi Iancu, laolaltă cu toţi urmaşii Jie­ni­lor. Plăci micuţe de marmură sunt lipite de movila de pietre, cu numele lor. Îi privesc pe toţi, bătrâni şi copii, în medalioanele acelea îngălbenite, tot neamul ăsta născut dintr-un os rebel de bărbat ce nu şi-a găsit tihna niciodată...