Balada unui boier-haiduc: IANCU JIANU

"N-ați auzit de-un Jian, de-un oltean rumânățean..."

Nunta de sub ștreang

1817. Început de primăvară. Încă ningea cu fulgi mari peste zidurile cenușii ale cetății Bucureștiului... Lanțul ștreangului atârna deasupra unui bărbat. Îmbrăcat doar în cămașă albă, fără scurteica și dulama arnăuțească, de care nu se despărțea niciodată, fără pistoalele și cuțitul cu prăsele de os prinse-n brâu, părea și mai mititel decât era în realitate, văzut de de­parte, pe eșafodul înalt, sub privi­rile înmărmurite ale mulți­mii. Ve­ni­seră de peste tot ca să-l vadă pe cel ce îngrozise o întreagă Oltenie, cu ceata lui de haiduci, făcându-i pe ciocoii fanarioți să se teamă și să îl viseze îngroziți. "Ăsta e Iancu Jianu?!...", a întrebat în­suși Vodă, aproape cu indignare, când i-a fost adus înainte. Nu arăta deloc ca-n ba­ladele ce îi cântau vite­jia, trans­formându-l, încă de foarte tânăr, în erou popular. Ăsta să fie Jianu, cel de neprins, care evadase de sub escorta regească, în drumul dinspre Craiova spre Bucu­rești, sau chiar din ocna de la Tele­ga, eliberându-i, singur, pe toți voi­nicii care fuseseră întemnițați îm­preună cu el? Se zi­cea că e descân­tat să nu-l atingă glonțul. "Îmi vine să crez și eu, ca și poterașii, că e dres (vrăjit), zău", spusese căpitanul Ghincu, când plumbii sloboziți din "salve de flinte" asupra lui n-au reușit să îl vatăme. O legendă! Iar acum îl vedeau, în sfârșit, în realitate: un omuleț de un stânjen, cu totul diferit de cel pe care-l lăudau cânte­cele. "Mult înalt și subțirel/ cu căciulița de jder/ cu cojocelu de miel/ cu cal vânăt, porumbel./ - Mă duc, muică după el/ că e mândru voinicel!". Sus, pe es­pla­nada de sub cumpăna spânzurătorii, stătea un om scurt și gros, cu părul și mustățile roșii, ciupit de văr­sat și "fără aparință marțială", spun martori ocu­lari, citați în surse scrise și sigure. Ba, avea și o parti­cu­laritate specială a chipului, deloc plăcută: "Buzele îi erau negre, din pricină că, în anii petrecuți în codru, când se bătea cu poterile, rupea «fâșicurile» cu dinții, ceea ce a făcut ca praful de pușcă să pă­trun­dă în amândouă buzele, crăpate de vânturi și ploi", după cum avea să-l descrie Dincă Izvoranu, strănepot de-al haiducului. "Era îmbrăcat în șalvari albaștri, cu găi­tane negre. Ciupit de bube pe față, era mic de statură, dar îndesat. Nu era frumos, dar vân­jos", zicea și Stan Pătrașcu din Dioji, care-l văzuse de mai multe ori, în anul 1842. Dar, deși scund, se spune că n-avea egal în țară, într-o luptă dreaptă. Iar ochii, ochii aceia scăpă­rători, ca de sălbăticiune, de-o hotărâre câinoasă și neîn­duplecată... ochii ăia, la mânie, să nu-i privești! Nici nu-ți venea să crezi că fu­sese boier. Singurul boier-haiduc din istoria româ­nilor. Că luase calea hai­duciei, pe la 20 de ani. Avea moșii multe, la Grojdi­bodu, Fălcoiu, Zvorsca și Leu, era cunoscător de sla­vonă și greacă. Femeile îl iubeau tocmai datorită ace­lei îndârjiri din ochi, ce le făcea să se înfioare, dar să se simtă ocrotite, totodată. Ba chiar s-a zis despre el că avea o ibovnică în fiecare sat din Oltenia... Iar acum se afla aici, sub ștreang, după cei aproape opt ani cât stătuse ascuns în codru, îmbrăcat în cămașa morții, cu țepii roșii acoperin­du-i obrazul chinuit și sălbăticit, tâlharul care zice-se c-a îndrăznit să-i răs­pun­dă chiar și lui vodă Caragea: "M-am sculat, căci Măria Ta ai adus pe capul nostru toate haimanalele din Fanar, le-ai dat slujbele țării, astfel că noi, tinerii români și fiii de boieri pământeni am rămas fără nicio slujbă și la bătaia de joc a dregătorilor, de la ispravnic până la zapciu!..."

***

Mulțimea e scufundată-n tăcere. Se-aude doar gla­sul răgușit al unui preot bătrân, care-i citește hai­du­cului din Cartea Sfântă. Iancu sărută crucea, privind neîndurător în jur. Mulțimea începe să freamăte. Gâ­dele îl așteaptă sub lațul gol, legănat de vânt. Dar n-apucă Iancu să facă un pas, când norodul se dă la o parte, făcând loc unei sănii în care ședeau un isprav­nic domnesc alături de o fe­meie îmbrăcată în mireasă. Arnăutul urcă pe eșafod, dând citire în fața poporu­lui unei străvechi legi a pământului românesc, prin care, dacă un con­dam­nat la moarte este luat în căsătorie de-o fată cu rang boieresc, acesta va fi iertat. Mireasa din sanie urcă și ea pe eșafod, ți­nând în mână "cartea de iertare" a domni­torului. E Sultana Gălășescu, fata de boier din Romanații Olte­niei, din suita domni­ței Ralu, fiica domnito­rului Caragea. Îl iubise pe Iancu mereu, încă de când era co­pilă, așa că îl privește pe condam­nat surâzând. Același preot bătrân schimbă zicerile de moarte cu zi­ceri de bucurie și îl cunună pe Ian­cu cu pețitoarea lui chiar acolo, sub ștreangul spânzurătorii, punându-l pe viteaz să jure că de aici înainte nu va mai lua ar­ma în mână, se va le­păda de faptele tâlhăriei, supu­nânu-se le­giuirilor.
Hrisoavele spun că în­tâmplarea spânzu­răto­rii a fost momentul "pri­mei cumințiri" a hai­du­cu­lui Iancu Jianu. Re­ve­ni­rea lui la ogor. Un mo­ment care a durat trei ani. Doar trei ani a pu­tut rezista răz­vrătitul alături de tânăra sa ne­vastă, în traiul călduț din casa de la Caracal. Îi mergea bine, fusese numit în funcția de ju­de­cător al Romanațiului, moșiile-i erau iar înflori­toare, se silise să ducă un trai cu­minte, să fie un soț bun și răbdător. Până-n ziua în care în prispa casei sale a sosit un călăreț cu o scrisoare, astăzi celebră: "Prie­tene Jiene, pune în grabă la cale treaba știu­tă, adună-ți oamenii. Peste o lună, «scoa­tem plugurile». Al dumitale, gata ca un frate, Tudor Vladimirescu." Soția înlă­cri­mată se căznea să-l țină în brațe, în timp ce Iancu pregătea iarăși armele. "Ți-am pro­­mis că mă las de haiducie, dar nu de bărbă­ție!", i-a răspuns acesta, încălecându-și ca­lul în grabă și pornind să-și adune iar oame­nii. Începea marea răzmeriță de la 1821...

Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele?...

Fâșii uriașe de plastic cenușiu spânzură peste zidurile bătrânei casei, pe ferestre, pe uși, peste stâlpii cerdacului luminos de la etaj, în care altădată ședeau boierii Jieni. Străvechea culă cu creneluri din mijlocul orașului Caracal, astăzi casă memo­rială, de șase ani stă ascunsă îndărătul unui gard înalt, de fier. Nu i se mai vede obrazul. Uneori, copiii se mai co­coață pe gardul acela să zărească prin­tre ramurile de pini, la capătul unei alei lungi și um­brite, zidirea se­cu­lară, ce încă le înfierbântă jocurile "de-a potera și haiducii". Casa ridi­cată de părinții lui Iancu, încă din vea­cul al XVIII-lea, cea mai veche din tot orașul, este azi părăsită și goală. Și totuși, dacă întrebi despre Iancu Jianu pe oricare din oamenii ce trec grăbiți pe strada cu același nume, prin fața adre­sei de la numărul 9, oricare din ei îți va răspunde cu aceleași cuvinte: "eroul nostru". Fără exagerare: ori­cine! Orice om din Caracal, de la copil la moșneag. Imposibil să existe vreun muritor care să nu știe ceva despre boierul-haiduc care "lua de la bogați și dădea la săraci". E un sim­bol al locului și al lor, o speranță, cum­va, într-un anume spirit de drep­tate. Un adevărat Robin Hood român, care le-a marcat tuturor copilăria. Lo­cal­nicii aproape îl pot "vedea" și azi pe voinicul care se bătea cu poterile lui Caragea, călare pe calul lui bălan, care trecea Dunărea cu ceata lui de fârtați, ca să le incendieze turcilor Plevna și Vi­dinul, sau care-și unea oastea haiduceas­că la Slatina, cu cea a prietenului său, Tudor!... În zidurile groase ale acestei case, Iancu a zidit, "ca pe un odor de mare preț", cel dintâi tricolor al Țării Românești, realizat de Petrache Poenaru și purtat de Vladimirescu, atunci când intra, învingător, pe străzile Bucureș­tiului... Steagul a fost donat guvernului de un urmaș al Jienilor, abia după o sută de ani, la 1918, când țara a fost iarăși liberă și în­treagă. Dar mai ales scena scăpării din ștreang a lui Iancu de către o prințesă mireasă le încinge oamenilor imaginația. Această poveste romantică, pe care o re­petă neobosiți, în variante tot mai îmbogățite și exa­gerate, apropiate de sufletul lor oltenesc.
Aici s-a născut Iancu. Aici a trăit. În Caracalul ju­de­țului Romanați. În casa din care n-a mai rămas ni­mic, deși zidurile încă se țin în picioare. Sabin Po­povici e unul din cei doi custozi care au mai rămas în Muzeul Romanațiului aflat peste drum. El ne-a des­chis poarta, spunându-ne dinainte că nu mai e ni­mic de văzut. Nici n-ai cum pătrunde în casă. Mor­mane de scânduri și mobile vechi blochează intrarea. Ne stre­curăm, totuși. Într-adevăr, nu mai sunt decât zidurile. Nici canaturile ușilor și ferestrelor nu mai există. E incredibil! Pe la 1949, clădirea era încă lo­cuită de Gică Dobruneanu, fiul lui Nae Dobruneanu și al Zin­căi, fiica lui Iancu Jianu... Singura casă me­morială din România închinată unui haiduc.
Unde-s pistoalele și flinta cu cremene, având gra­vate pe țeavă iscălitura lui Iancu? Unde-i pumnalul cu prăsele de os, sabia încovoiată sau iataganul de Damasc, cu frumoasele inscripții argintate și aurite pe teacă, purtând și el, pe mâner, aceeași semnătură a haiducului-boier? Iataganul a dispărut de aici încă din 1993, "în împrejurări neelucidate". Restul obiec­telor au fost înghesuite într-un depozit al muzeului (nici muzeograful nu mai știe unde). Vestitele arme care-au înflăcărat imaginația atâtor adolescenți ce vorbesc, și azi, despre incredibila-i îndemânare...
Din descrierile contemporanului său, Ioan Ghica, scriitorul care l-a văzut cu ochii lui pe Iancu în anul 1829, pe când haiducul era destul de în vârstă... "A­cesta ajunsese de o dibăcie vestită în călărie și în vâ­nă­toare. Încăleca fără a pune piciorul în scară și nici mâna pe coama calului și băga glonțul prin ve­rigă de inel. (...) Mă obișnuisem să mă uit la el fără să-mi fie frică, ba încă aveam și un fel de respect, de când îl văzusem nimerind cu glontele, de trei ori la rând, în piatra de la marginea pădurii, care de-abia se vedea din foișor, și de când sărise peste șanțul din coada eleșteului, mai bine decât caii la ipodrom. Oricum, însă, când mă uitam în ochii lui, tot îmi părea că avea în mâini tigaia cu ceară fiartă, cu care-i făcea pe ciocoi să-i spuie unde aveau banii as­cunși". Armele care-au înfricoșat o întreagă Oltenie, devenind legen­dare!... Nici acestea, nici celelalte flinte și pistoale haiducești care erau altădată în mu­zeu nu mai sunt. Nici argintăria Jienilor, îngropată de aceștia în 1947, de teama comuniștilor, care a fost descoperită într-un cufăr, cu ocazia construirii unui bloc din apropiere. Și, mai ales, inelul de logodnă, dăruit boierului rebel de Sultana, pe eșafodul spân­zurătorii... Inelul era si­gur aici, în urmă cu vreo zece ani, spune muzeograful. Acum nu mai știe sigur dacă mai este...

Haiduci cu floare-n piept

"Toate au fost duse undeva în depozitul muzeului, acum șase ani, când s-au început lucrările de reabi­litare la casa memorială. S-a promis că vor fi termi­nate într-un an de zile, s-au primit și bani, destul de mulți, pentru ca apoi totul să fie stopat", zice tânărul Popovici, coordonatorul de azi al Muzeului Roma­naților, adăugând că, oricum, colecțiile erau îmbătrâ­nite, rămase așa încă din vremea comunismului, la fel și cele din muzeul de peste drum. Mereu se scuză. E arheolog, specialist în preistorie, nu știe prea multe despre restaurările astea. Îi pare rău, căci și el a fost atașat de Iancu încă din copilărie, "e o emblemă a orașului și e foarte păcat".
Bem ceai în muzeul friguros și pustiu, printre tezaure incredibile, îngrămădite-ntr-un conac splen­did și uitat de lume, ce-a aparținut unui nepot de-al lui Iancu Jianu; o clădire străjuită de coloane cu capi­teluri arcuite și frontoane neoclasice, de-o frumusețe învăluitoare; rămâi uimit să descoperi, pe deasupra vitrinelor prăfuite, înțesate cu comori preistorice din culturile Dudești-Vădastra, tavanele sculptate minu­țios cu basoreliefurile vechilor saloane de dans. E plin centrul Caracalului și peste tot, în jur, cu aseme­nea conace uluitoare. Rămâi gură-cască privindu-le, într-o promenadă însorită prin oraș, și nici nu-ți vine să crezi că-n târgul ăsta de câmpie sunt adunate atâtea capodopere. Case-monument, multe din ele adevărate palate, fiecare cu poveștile ei fabu­loase, pe care avea să ni le spună bă­trânul profesor de istorie Dumitru Botar, omul care-și iubește orașul ca pe sufletul său, care i-a scris istoria și e legat de Iancu Jianu prin fire taini­ce sufletești. Știe tot despre haidu­cul-boier, a scris mult despre el, a vorbit cu urmași de-ai acestuia, din Caracal. A fost prieten cu învățătorul Mielul Truică, al cărui străbunic, Andrei, zis "Flăcăul", fusese haiduc în ceata lui Iancu, care a povestit mult despre căpitanul lor. De la acești oameni a aflat mai multe amă­nunte decât sunt scrise-n istorii. De­talii precum cele ale nunții de sub ștreang... Sau felul în care își recruta voinicii, privindu-i îndelung, de de­parte, pe cei ce veneau la moara sa, de pe pârâul Caracal, să se întreacă în ridicatul și căratul sacilor. "După ce-i ur­mărea pe fiecare, se apropia de cei care-i reținuseră atenția și le prindea câte o floare în piept, invi­tându-i, astfel, fără cuvinte, să vină să-l viziteze acasă, la mo­șie. Acolo, în taină, la un păhărel de rachiu, îi con­vingea să-l urmeze. Așa a fost ra­colat și străbunicul Andrei. Păstrase multă vre­me, în casă, floarea primită de la Iancu. Îi ziceau «Flă­căul», pentru că îmbătrâ­nise în codru", își amin­tește profesorul. A fost mult idealizat, în filme și-n lite­ratură, portretul lui Iancu. Mai ales de comu­niști, care l-au folosit drept simbol al "luptei de cla­să". S-a exa­gerat mult, cum ar fi în pri­vința numărului haiducilor aflați sub ascultarea sa. "S-au avansat cifre fante­zis­te, vorbindu-se de câteva sute sau chiar mii. Din do­cu­mentele păstrate reiese clar că ceata lui n-a depășit niciodată 20-25 de oameni, iar în acțiunile întreprin­se, folosea grupuri mici, de 7, 9 sau 11 oameni - doar număr fără soț - pe care le putea manevra cu mai multă ușurință. Bărbați puțini, dar aleși pe sprân­ceană. Credincioși până la moarte căpitanului lor. Toți au rămas în istorie."

Nepăsare și ruină

Dincolo de multa pro­pagandă, un lucru e cert: Iancu "s-a ri­dicat" fiindcă nu a mai putut suporta sta­rea de lucruri din ța­ră. E greu de închi­puit cum un tânăr a putut brusc să pără­sească societatea, con­­fortul și să se în­fră­țeas­că cu codrul. Pesem­ne că așa era firea lui, mereu răz­vră­tit, nu putea sta deoparte. Co­pilărise între țărani, la moșia tată­lui său de la Chilii, a avut prieteni ce fuseseră uciși, spânzurați cu capul în jos, zi și noapte, ori îne­cați cu fum de gunoi și ardei, în coșare, spre bat­jo­cura mulțimii. Chiar din al doilea an de domnie, Caragea instaurase o cum­plită asu­prire fiscală și, pentru a-i face pe boieri "să tacă", i-a scutit de cele mai multe dări, pe care le pu­­nea "tot mai mult asupra popo­rului de jos". Româ­nii, așa cum consemna Dinicu Golescu, "tră­iau într-o sărăcie și ticăloșie atât de mare, încât un străin este peste putință să crează această proastă stare". "Scu­lându-se", Iancu și-a atras dragostea unei întregi Ol­tenii chinuite.
Profesorul Botar pășește mândru, alături de mine, prin Caracalul cu conace impunătoare, învăluite de culorile toamnei. Are de-acum 70 de ani, chipul um­brit de nelipsita-i bască maronie și-un aer ușor încrun­tat, atunci când trecătorii din superbul parc Poroi­nea­nu își scot pălăria înaintea lui, cu respect. Fără exage­rare, cât am umblat cu el, cred că n-a fost om, de la 35-40 de ani în sus, care să nu-l fi salutat. Asta, fiind­că le-a fost profesor. Fiindcă le-a scris istoria. Fiindcă, privindu-l, parcă se simt cumva în siguranță că nu vor fi uitați. Când le mai zice câte unora că ne interesăm de Jianu, localnicii pun mâna pe inimă: "Eroul nostru". Așa spun toți, redevenind sobri. Localnicii sunt și azi nostalgici după vechiul Romanați, se re­voltă că acum capitala județului e Slatina. Există chiar și o aso­ciație, cu mai mult de 200 de mem­bri, ce manifestă pentru redo­bân­direa demnității de odinioa­ră a Cara­ca­lului. Profesorul se mai oprește din când în când, vorbește cu oamenii. Apoi pornește iarăși prin orașul său însorit, povestindu-mi despre alte și alte vitejii ale lui Iancu Jianu, întâm­plări cu mari moșieri prădați de ceta­șii săi, până ce faima i-a ajuns tocmai la Viena sau Sankt Petersburg, după senzaționala evadare de la Telega. Des­pre cum a trecut Dunărea, incen­diind Vidinul și Plevna, tăind orice turc ce-i ieșea în cale și ajungând toc­mai până-n iatacul pașei de Vidin, Osman Pazvantoglu, căruia i-a scos în luptă un ochi cu iataganul, de unde i-a rămas și numele, în folclorul nostru, de "Pazvante Chiorul"... Sau despre cum a fost numit, în 1821, căpitan de panduri, în oastea lui Tudor, și trimis apoi de acesta, după victoria de la Bu­curești, în misiune diplomatică, la pașa de Silistra, Meh­met-Selim, spre a îndupleca Poarta să nu inter­vină în schimbările revoluționare din țară... Deși ares­tat de otomani, scăpând cu viață, ca printr-un miracol, deși războiul a fost înăbușit în sânge și Tudor ucis, Iancu nu s-a cumințit nici după aceea. În 1823, a fost iarăși arestat, sub acu­zația că plănuia o nouă lovitură de stat, urmând să devină un al doilea Vladi­mirescu. Și culmea, după toată această viață aven­tu­roasă, mereu sub primej­dia morții, haiducul a murit în patul său, departe de oameni, în ve­chea sa casă din Ca­racal, alături de cele două fete și credincioasa lui Sul­tana.
Placa de mormânt a lui Iancu Jianu a rămas zidită în peretele de miază­noapte al bisericii Adormirea Maicii Domnului, din mijlocul Caracalului, ctitorie a Jienilor, în care Iancu a plâns, adesea, pentru păcatele sale. "Sub această piatră, cu cheltuiala soției sale, se odihnesc oasele răposa­tului șetrar Iancu Jianu, ca­rele, năs­cân­du-se la leatul 1787, a răposat la anul 1842, decemvrie 14..." Dede­subt, un craniu, cu două oase piezișe. Atât. Semn că nimic nu iei cu tine în mormânt. Iancu a trăit restul vieții ca un boiernaș ano­nim, ce ieșea foarte rar în lume. Dar - lucru absolut senzațio­nal și atestat de documente - el a putut să-și asculte de nenumărate ori, încă din timpul vieții, cân­tecele care-i glorificau haiducia. Răsuna Oltenia de baladele despre Iancu Jianu, încă din vremea lui. Nu știau lău­tarii că omul tăcut din cârciumă, de la masa de-ală­turi, era chiar eroul cântecelor pe care le ziceau cu jale și care se cântă aidoma, până azi. "Frun­ză verde mă­gheran, n-ați auzit de un Jian..." Chiar și cântecul "M-a făcut mama oltean" a fost scris pentru Iancu Jianu de lăutarul Niță Băloi, din Ișal­nița, după întoarcerea haiducului din masacrul Vi­di­nului. Vodă însuși îi tăiase, încă din 1809, degetele de la mâna dreaptă, ca să nu mai răscoale norodul cu cântecele sale. Dar chiar și ciung, el nu înceta să cân­te: "N-ați auzit de-un Jian, de-un oltean rumână­țean...".
Sfârșit de liturghie la biserica Adormirea Maicii Domnului... Diaconii încă mai cântă, stins, înăuntru. Oa­menii ies pe rând în lumină și mulți dintre ei îl sa­lută pe profesor. Piatra de mormânt a lui Jianu e în spatele cutiei cu lumânări aprinse, spre care se în­dreaptă credincioșii, zăbovind să aprindă pentru vii sau răposați, în drum către casă. Osemintele haiducu­lui au fost mutate, după un cutremur din 1910, ce-a zgu­duit biserica, în cimitirul orașului: un morman de pietre de râu, adunate într-un fel de piramidă, c-o cruce deasupra, monument în stil romantic, realizat de arhitectul italian Iulius Mariani. Dedesubt, în ca­vou, sunt Sultana și Iancu, laolaltă cu toți urmașii Jie­ni­lor. Plăci micuțe de marmură sunt lipite de movila de pietre, cu numele lor. Îi privesc pe toți, bătrâni și copii, în medalioanele acelea îngălbenite, tot neamul ăsta născut dintr-un os rebel de bărbat ce nu și-a găsit tihna niciodată...