Scrisori către Moş Crăciun

- În Ploieşti există un om cu suflet "pursânge" de Moş Crăciun. Îl cheamă ŞTEFAN CANURSCHI, are 62 de ani, şi în fiecare decembrie îşi scoate din dulap haina roşie, ia sacu-n spate şi împarte daruri prin case şi pe străzile oraşului, ca să îi bucure pe copii -

"Roag-o pe sora mea să mă ierte"

"Dragă Moş Crăciun, mă cheamă Erika şi am opt ani şi jumătate. Eu nu-mi doresc anul acesta nimic de la tine, pentru că am tot ce-mi trebuie şi poate nu îţi ajung toate cadourile ca să îi poţi bucura şi pe copiii mai săraci. Totuşi, mi-aş dori un singur lucru, un miracol care m-ar face foarte fericită: să mă împac cu sora mea mai mare, care e foarte supărată pe mine, pentru că, fără să vreau, i-am pătat rochia de Crăciun. N-am făcut dinadins. O iu­besc, deşi e mai frumoasă ca mine. Da­că vrei, poate îi spui tu că nu e frumos să stea aşa de mult timp supărată şi că de Crăciun oamenii trebuie să se înţe­leagă şi să se iubească. Mulţumesc, Erika."

"Adu-mi şi mie un garaj ca al lui Luigi"

"Dragă Moş Crăciun, mă numesc Mihnea şi sunt clasa a-II-a B. Vreau să fiu sincer şi să îţi spun că în ultimul timp nu am fost chiar foarte cuminte. Am cam supărat-o pe mama, pentru că nu am mâncat toată mâncarea şi pentru că stau câteodată prea mult la desene animate. Eu ştiu că tu eşti foarte bun, şi dacă am fost aşa de sincer cu tine, poate că o să mă ierţi şi o să-mi aduci un garaj italian ca al lui Luigi, un în­cărcător frontal şi un transportor de maşini de la «lego duplo». Îţi mulţu­mesc foarte mult. Eu ştiu că exişti şi te iubesc."

"Să vină tata înapoi"

"Dragă Moş Crăciun, numele meu este Ionuţ Oancea, am nouă ani şi sunt elev în clasa a treia, la Şcoala Generală nr. 25, din Ploieşti. În primul rând, vreau să îţi mulţumesc pentru toate ca­dourile pe care mi le-ai făcut în fiecare iarnă şi pentru că ţi-ai amintit de mine în fiecare an, chiar dacă uneori nu am fost chiar aşa de cuminte sau am luat şi un «suficient» la şcoală. Vreau să îţi spun că eu întotdeauna am crezut în tine, chiar dacă unii colegi sau prieteni îmi zic mereu că tu nu exişti şi că, de fapt, toate cadourile sunt cumpărate de părinţii noştri. Eu nu i-am crezut niciodată şi te-am aşteptat în fiecare an cu mare bucurie. Anul acesta, vreau să te rog să nu-mi aduci nicio jucărie. Singurul lucru pe care îl vreau eu acum este să mi-l aduci pe tata înapoi, pentru că s-a certat rău cu mama şi a plecat de acasă. Îmi este foarte dor de el şi când mă sună îi zic mereu să se întoarcă acasă, dar el îmi răspunde că poate o să vină altă dată. Asta e tot ce îmi doresc eu de la tine, Moş Crăciun, poate reuşeşti tu să îl convingi să vină înapoi, pentru că eu ştiu că tu ai puteri magice şi poţi să faci multe minuni. Şi îţi promit că o să fiu cel mai cuminte copil. Îţi scriu aici numărul meu de telefon de acasă, ca să afli oricând dacă îmi respect promisiunea şi sunt cel mai cuminte copil. Mulţumesc, Ionuţ."

Moş Crăciun din Ploieşti

Sunt câteva dintre sutele de scrisori pe care Moş Crăciun le-a primit de-a lungul anilor, la căsuţa lui din centrul oraşului Ploieşti. Le păstrează şi-acum, într-un sac roşu, pe care iarna îl umple cu jucării. Le scoate pe rând şi mi le arată, cu fervoarea unui copil. Le-a citit pe toate, le reciteşte şi-acum, unele încă îi mai stâr­nesc un zâmbet, altele lacrimi. "Atâta candoare, atâta emoţie nu găseşti în nicio carte din lumea asta", îmi spune, cu sclipiri de bucurie în ochi. "Nu le-am nu­mărat, dar probabil că sunt câteva sute de scrisori, fiecare cu povestea ei, mai veselă sau mai tristă. Unii îmi cereau fel de fel de năzbâtii, de la rachete ade­vărate, cu care să zboare pe Lună, până la un simplu şi banal măr. Da, mi-a scris o fetiţă că asta e tot ce ar vrea, un măr. Să ştie doar că e de la Moş Crăciun. Alţii nu-şi doreau nimic, îmi scriau doar aşa, nişte urări sau câteva cuvinte despre ei. Nu exagerez cu nimic dacă spun că întâlnirile astea cu prichindeii au fost cele mai impresionante momente din viaţa mea."
Numele lui este Ştefan Canurschi, are 62 de ani, o barbă lungă şi albă ca neaua abia ninsă, sprâncene stufoase şi o privire blândă, de monah împăcat cu toate relele lumii. Stă pe un taburet în bucătărioara lui de la ţară, cu sacul de scrisori în faţă, bucurându-se ca un copil de prilejul ăsta minunat de a-mi spune po­veştile lui. De câţiva ani, el este pentru toţi copiii din oraşul Ploieşti adevăratul Moş Crăciun, cel care ştie cât de cuminte a fost fiecare dintre ei, cel care citeşte scrisorile lor, îi ascultă spunând poezii şi le aduce cadourile acasă. La fiecare început de decembrie, îşi scoate costumul din dulap, îl spală, îl calcă, citeşte noi cărţi cu poveşti de iarnă, învaţă noi poezii şi cântece de Crăciun, pregătindu-se sârguincios pentru întâlni­rile cu copiii.
"În fiecare an, când se apropie Cră­ciunul, simt aceeaşi emoţie pe care o au şi copiii. Dar şi o responsabilitate uria­şă. Pentru că nu-i deloc o joacă, aşa cum s-ar putea crede. Trebuie să te pre­găteşti, să ai răspunsuri la orice între­bare. Copiii sunt imprevizibili şi, de mul­te ori, sclipitori, au replici şi reacţii din cele mai năstruşnice, te simt imediat da­că nu eşti sincer şi pe aceeaşi lungime de undă cu ei. Ei trebuie să creadă în mine, în Moş Crăciun. N-am voie să-i dezamăgesc."

Sacul cu bucurii

Povestea a început în urmă cu cinci ani, când Ştefan Canurschi, pe atunci cameraman la o televiziune din Ploieşti, s-a hotărât să bată la uşa primarului şi să-i ceară un costum de Moş Crăciun şi o căsuţă din lemn, pe care să o aşeze undeva, în centrul oraşului. Voia să-şi ia concediu toată luna decembrie şi să fie Moş Crăciunul ploieştenilor. I se părea prea mohorât oraşul, fără un asemenea personaj autentic. "Din păcate, peste tot vezi numai crăciuniţe şi moşi crăciuni care mai de care mai exotici", îmi zice cu amărăciune. "Crăciuniţe în minijupe, pe stradă sau la televizor, moşi crăciuni care mănâncă seminţe sau vând bilete la bingo. Nu mai e niciun mister, nicio de­cenţă. Ce să mai înţeleagă copiii despre acest personaj vulgarizat în asemenea hal? Aşa arăta oraşul atunci, era plin de arătări din astea cu căciuliţe roşii pe cap, iar peisajul chiar mă revolta foarte tare. Şi-atunci, m-am hotărât să fac eu ceva, să mai purific decorul. Primarul de-atunci s-a arătat foarte încântat şi, în câteva zile, a fost inaugurat, chiar în buricul târgului, un loc frumos ca din­tr-o poveste, plin de lumini şi de brazi împodobiţi, care s-a numit «Orăşelul lui Moş Crăciun»". Proiectul a avut un suc­ces uriaş. În doar câteva zile, tot centrul oraşului era plin de copii. Veneau la căsuţa lui Moş Crăciun, sin­guri sau cu părinţii, intrau la el, primeau dulciuri sau mici jucării, stăteau la cântece şi poveşti, iar la sfârşit, îi lăsau moşului, într-o cutie atârnată lângă intrare, o scrisoare, în care îi spuneau ce cadouri ar vrea să le aducă. Dar lucrurile nu se opreau aici. De multe ori, părinţii reveneau apoi singuri şi îl rugau pe Moş Cră­ciun să vină în seara de Ajun la ei acasă, să aducă chiar el cadourile copiilor. Iar el nu prea putea să-i refuze, deşi tare mult şi-ar fi dorit să-şi petreacă seara de Ajun cu familia. Aşa se face că în fiecare an, Ştefan Ca­nurschi îşi petrecea Ajunul numai pe drumuri, um­blând din casă în casă, cu sacul în spate, ca un Moş Crăciun veritabil, refuzând cu încăpăţânare orice răsplată pentru gestul lui. "Singura şi cea mai preţi­oasă răsplată pentru mine e să văd bucuria din ochii copiilor, atunci când ajung la ei sau când scot cadou­rile din sac. Nimic nu se poate compara cu emoţia asta. Din păcate, eu nu prea am avut parte în copilă­rie de o asemenea emoţie. Sau, mai exact, ea s-a stins brusc, într-o seară de Ajun, când aveam doar cinci ani. Pe atunci, tata era şef de gară la Ulmeni, în judeţul Buzău. Şi chiar cu vreo două zile înainte de Crăciun, s-a întâmplat să deraieze pe perimetrul gării câteva vagoane de marfă ruseşti. Nu a murit nimeni, n-a fost nici măcar un rănit, dar în anii aceia, un ase­menea accident, cu un tren sovietic, era ceva foarte grav. Pentru tata a urmat un adevărat coşmar. An­chete peste anchete, ameninţări, interogatorii la Se­curitate. Ţin minte că era tare întunecat şi tăcut, nu-l văzusem niciodată aşa. Şi în seara de Ajun, când eu şi sora mea îl aşteptam nerăbdători pe Moş Crăciun, tata a intrat supărat în casă şi ne-a spus că, din păcate, moşul nu mai poate veni la noi, că el nici măcar nu există, că de fapt chiar el, tata, tre­buia să ajungă la Buzău şi să ne cumpere ca­dourile, dar din cauza necazului pe care îl are, n-a mai avut cum să ajungă. E greu să descriu ce-am simţit. Ţin minte că am plâns cu soră-mea ore în şir, s-a rupt parcă ceva din noi, s-a năruit brusc toată bucuria aia cu care împo­dobisem bradul cu nuci îmbrăcate în staniol sau cu îngeraşi făcuţi de mama din puf şi pene de gâscă. Toată magia s-a prăbuşit într-o clipă. Am suferit enorm. Şi cred că ăsta e motivul pentru care mi-am dorit aşa mult să fiu eu Moş Crăciun şi să-i fac pe copii să creadă cât mai mult în magia asta."

Cutia cu zâmbete

Printre scrisorile lăsate la intrarea în căsuţa lui din lemn, găsea şi câteva scrise de adoles­cenţi sau chiar de către părinţi. Cei mai mulţi erau fascinaţi de înfăţişarea lui, de felul lui de a vorbi cu copiii, de aerul lui de Moş Crăciun veritabil. Nu-i cereau nimic, făceau un scurt popas doar ca să-l vadă şi să-şi umple sufletul de bucurie. "Adevărul e că atmosfera de-acolo însufleţea tot oraşul. Veneau încontinuu oa­meni, mai mari sau mai mici, cântam cu copiii colinde, împodobeam împreună brazii din jurul căsuţei, le spuneam poveşti. Era fascinant şi, de multe ori, vedeam părinţi şi chiar bunici cu lacrimi în ochi."
Scotoceşte în sacul lui roşu cu scrisori şi scoate la întâmplare un teanc mare de plicuri. Le deschide pe rând, se uită puţin peste ele, şi-apoi alege câteva şi mi le arată. "Uite, citeşte. Pe-asta a scris-o Ramona, o elevă din clasa a opta, care venea acolo în fiecare zi, cu fră­ţiorul ei mai mic. Mi-a cerut o coală de hârtie şi a scris chiar acolo, pe o bancă din parc." Văd mai multe rân­duri scrise foarte îngrijit, în­ca­drate de câteva crenguţe de brad desenate meticulos cu pixul. "Dragă Moş Crăciun, am ţinut cu tot dinadinsul să îţi pun câteva rânduri pe această hâr­tie, care poate că mâine se va transforma în cenuşă. Îţi mulţu­mesc pentru că mi-ai înfrumu­seţat copi­lăria şi pentru că în fiecare an, de sfintele sărbători de iarnă, mi-ai adus cadouri mi­nunate. În acest an, nu-mi doresc decât să-i bucuri pe cei dragi mie cu cadouri fru­moase, iar pentru mine, să aduni zâmbetele lor într-o cutie, ca să le pot privi şi auzi în fiecare clipă din viaţa mea. Mulţumesc, Mo­şule! Cu căldură, Ramona."
Abia am terminat de citit, că m-am şi trezit în faţa ochilor cu altă scrisoare. "Citeşte-o şi pe asta, e superbă", îmi zice Ştefan, cu emoţie în glas. "Dragă Moşule, deşi nu mai sunt demult un copil, eu cred foarte mult în tine, cred cu toată fiinţa mea în spiritul Crăciunului şi în mi­nu­nata sărbătoare a naşterii Domnului. Am o vârstă la care aş putea să fiu mamă, să mă bucur de copiii mei, alături de soţul meu. Din păcate, anumite probleme medi­ca­le nu m-au lăsat până acum să am aceas­tă imensă bucurie, dar Dumnezeu e mare şi eu mă rog la El în fiecare zi să-mi dea sănătate, să pot deveni şi eu într-o zi mamă. Dar vreau să-ţi spun că toată supă­rarea asta a mea a trecut imediat cum am venit aici. Pentru că, după cum se ştie, nu marile miracole, ci lucrurile simple aduc fericirea de Crăciun. Prezenţa ta aici, în căsuţa asta de poveste, mirosul dulce al pră­jiturelelor cu care îi primeşti pe copii şi pri­chindeii emoţionaţi care aşteaptă temă­tori la uşă, repetându-şi poezioarele, mi-au amintit de copilăria mea şi m-au făcut să zâmbesc şi să mă simt din nou copil. Şi pen­tru asta, îţi mulţumesc. Crăciun fericit! Mihaela." Ridic privirea şi îl văd pe Ştefan cum răsfoieşte cu lacrimi în ochi alte scri­sori. E un om sincer ca un copil. Recu­noaşte că în sufletul lui a năvălit un amestec ciudat de tristeţe şi bucurie, de speranţă şi dor. Strânge toate scrisorile de pe masă şi le pune la loc, în sacul lui cel roşu, în care păstrează, parcă, cea mai dra­gă avere.

Primele scrisori

În 2012, ploieştenii au ales alt primar. Unul mai pragmatic şi mai puţin simţitor. De cum a venit iarna, prima grijă a lui a fost să-l schimbe pe Moş Crăciun. Îi plăcea şi lui proiectul iniţiat de Ştefan şi de fostul primar, dar se pare că din alte motive, pentru că în scurt timp, cu noul Moş Crăciun instalat, totul trebuia să devină o afacere, iar locul acela din buricul oraşului trebuia să se transforme într-un vad comercial. N-a fost să fie. Odată dis­părut aerul acela cald şi curat, oamenii nu prea se mai înghesuiau pe-acolo. Copiii, nici atât, mai ales că pentru câteva bombonele sau o simplă foto­grafie cu moşul, trebuiau să-şi roage părinţii să umble prin buzunare. Aşa că, până la urmă, s-a ales praful. Astăzi, locul acela e mohorât şi pustiu. Şi totuşi, Ştefan şi-a văzut mai departe de treabă. Cât timp a ocupat postul de Moş Crăciun al oraşului, şi-a făcut foarte mulţi prieteni. Oamenii îl cunosc, părinţii îl sună, grădiniţele apelează la el. Toţi ploieştenii ştiu şi-acum că el este singurul lor Moş Crăciun.
De aproape doi ani, a devenit bunic. Atunci a hotărât să se mute o vreme cu soţia lui la ţară, în casa părintească din judeţul Buzău. Să-şi crească acolo în tihnă nepoţelul. "Pârscov e satul meu natal. Acolo s-a născut şi Vasile Voiculescu. E lo­cul în care mă simt eu cel mai frumos şi puternic. Am acolo o casă veche şi trainică, o livadă de toată frumuseţea, nişte pământ printre dealuri, câteva păsări, cinci câini, patru pisici, şi multe, foarte multe amintiri."
În Ploieşti merge destul de rar. Doar în decem­brie stă mai mult pe-acolo, când încep să sosească la cutia poştală primele scrisori de la copii. Pe unii îi cunoaşte din anii trecuţi, când le-a dus cadourile acasă şi le-a lăsat părinţilor adresa lui. Pe alţii însă nu-i ştie, şi modul în care i-au aflat adresa e şi pentru el un mister. Cert e că şi de data asta va avea treabă multă. Are deja pe listă câteva grădiniţe şi vreo opt familii cu copii. Deocamdată. Scrisorile primite până acum sunt scurte şi la obiect. "Dragă Moş Crăciun, anul acesta am avut note bunicele şi am supărat-o puţin pe doamna învăţătoare. Eu îmi doresc o cartelă Vodafone şi dulciuri. Pentru purtarea mea, cred că doar atât merit. Cu drag, Ancuţa." Un băieţel de nouă ani, pe care îl cheamă Bogdan, scrie că nu-şi doreşte nimic, pentru că ştie că şi-a cam supărat părinţii, mul­ţumindu-se cu faptul că sunt cu toţii sănătoşi şi fericiţi.Doar în final îşi aminteşte, ca din întâmplare, că şi-ar dori, totuşi, un "playstation 4", adică o consolă de jocuri care costă peste 1500 de lei. "Îl cunosc pe Bog­dănel, e un copil tare simpatic. Anul trecut a primit parcă o bicicletă, de care a fost foarte mulţumit. Nu ştiu dacă anul ăsta va avea parte de cadoul pe care-l doreşte. Părinţii lui îl răsfaţă mereu, dar nu sunt nişte oameni bogaţi. Şi asta nu prea îmi convine nici mie, pentru că nu-mi place să văd un copil dezamăgit că n-a primit ce-şi dorea."
Am stat de vorbă cu Ştefan Canurschi ore în şir, până noaptea târziu. Şi pe măsură ce i-am aflat poves­tea, am descoperit că şi el e, într-un anume fel, tot un copil. Că aşteaptă cu aceeaşi nerăbdare Ajunul, că sim­te aceleaşi emoţii, aceleaşi bucurii sau deziluzii, ca şi cum chiar el e cel care primeşte darurile. Tocmai de-asta e atât de iubit de copii şi de părinţi deopotrivă. Tocmai de-asta el este Moş Crăciun.