"Roag-o pe sora mea să mă ierte"
"Dragă Moș Crăciun, mă cheamă Erika și am opt ani și jumătate. Eu nu-mi doresc anul acesta nimic de la tine, pentru că am tot ce-mi trebuie și poate nu îți ajung toate cadourile ca să îi poți bucura și pe copiii mai săraci. Totuși, mi-aș dori un singur lucru, un miracol care m-ar face foarte fericită: să mă împac cu sora mea mai mare, care e foarte supărată pe mine, pentru că, fără să vreau, i-am pătat rochia de Crăciun. N-am făcut dinadins. O iubesc, deși e mai frumoasă ca mine. Dacă vrei, poate îi spui tu că nu e frumos să stea așa de mult timp supărată și că de Crăciun oamenii trebuie să se înțeleagă și să se iubească. Mulțumesc, Erika."
"Adu-mi și mie un garaj ca al lui Luigi"
"Dragă Moș Crăciun, mă numesc Mihnea și sunt clasa a-II-a B. Vreau să fiu sincer și să îți spun că în ultimul timp nu am fost chiar foarte cuminte. Am cam supărat-o pe mama, pentru că nu am mâncat toată mâncarea și pentru că stau câteodată prea mult la desene animate. Eu știu că tu ești foarte bun, și dacă am fost așa de sincer cu tine, poate că o să mă ierți și o să-mi aduci un garaj italian ca al lui Luigi, un încărcător frontal și un transportor de mașini de la «lego duplo». Îți mulțumesc foarte mult. Eu știu că exiști și te iubesc."
"Să vină tata înapoi"
"Dragă Moș Crăciun, numele meu este Ionuț Oancea, am nouă ani și sunt elev în clasa a treia, la Școala Generală nr. 25, din Ploiești. În primul rând, vreau să îți mulțumesc pentru toate cadourile pe care mi le-ai făcut în fiecare iarnă și pentru că ți-ai amintit de mine în fiecare an, chiar dacă uneori nu am fost chiar așa de cuminte sau am luat și un «suficient» la școală. Vreau să îți spun că eu întotdeauna am crezut în tine, chiar dacă unii colegi sau prieteni îmi zic mereu că tu nu exiști și că, de fapt, toate cadourile sunt cumpărate de părinții noștri. Eu nu i-am crezut niciodată și te-am așteptat în fiecare an cu mare bucurie. Anul acesta, vreau să te rog să nu-mi aduci nicio jucărie. Singurul lucru pe care îl vreau eu acum este să mi-l aduci pe tata înapoi, pentru că s-a certat rău cu mama și a plecat de acasă. Îmi este foarte dor de el și când mă sună îi zic mereu să se întoarcă acasă, dar el îmi răspunde că poate o să vină altă dată. Asta e tot ce îmi doresc eu de la tine, Moș Crăciun, poate reușești tu să îl convingi să vină înapoi, pentru că eu știu că tu ai puteri magice și poți să faci multe minuni. Și îți promit că o să fiu cel mai cuminte copil. Îți scriu aici numărul meu de telefon de acasă, ca să afli oricând dacă îmi respect promisiunea și sunt cel mai cuminte copil. Mulțumesc, Ionuț."
Moș Crăciun din Ploiești
Sunt câteva dintre sutele de scrisori pe care Moș Crăciun le-a primit de-a lungul anilor, la căsuța lui din centrul orașului Ploiești. Le păstrează și-acum, într-un sac roșu, pe care iarna îl umple cu jucării. Le scoate pe rând și mi le arată, cu fervoarea unui copil. Le-a citit pe toate, le recitește și-acum, unele încă îi mai stârnesc un zâmbet, altele lacrimi. "Atâta candoare, atâta emoție nu găsești în nicio carte din lumea asta", îmi spune, cu sclipiri de bucurie în ochi. "Nu le-am numărat, dar probabil că sunt câteva sute de scrisori, fiecare cu povestea ei, mai veselă sau mai tristă. Unii îmi cereau fel de fel de năzbâtii, de la rachete adevărate, cu care să zboare pe Lună, până la un simplu și banal măr. Da, mi-a scris o fetiță că asta e tot ce ar vrea, un măr. Să știe doar că e de la Moș Crăciun. Alții nu-și doreau nimic, îmi scriau doar așa, niște urări sau câteva cuvinte despre ei. Nu exagerez cu nimic dacă spun că întâlnirile astea cu prichindeii au fost cele mai impresionante momente din viața mea."
Numele lui este Ștefan Canurschi, are 62 de ani, o barbă lungă și albă ca neaua abia ninsă, sprâncene stufoase și o privire blândă, de monah împăcat cu toate relele lumii. Stă pe un taburet în bucătărioara lui de la țară, cu sacul de scrisori în față, bucurându-se ca un copil de prilejul ăsta minunat de a-mi spune poveștile lui. De câțiva ani, el este pentru toți copiii din orașul Ploiești adevăratul Moș Crăciun, cel care știe cât de cuminte a fost fiecare dintre ei, cel care citește scrisorile lor, îi ascultă spunând poezii și le aduce cadourile acasă. La fiecare început de decembrie, își scoate costumul din dulap, îl spală, îl calcă, citește noi cărți cu povești de iarnă, învață noi poezii și cântece de Crăciun, pregătindu-se sârguincios pentru întâlnirile cu copiii.
"În fiecare an, când se apropie Crăciunul, simt aceeași emoție pe care o au și copiii. Dar și o responsabilitate uriașă. Pentru că nu-i deloc o joacă, așa cum s-ar putea crede. Trebuie să te pregătești, să ai răspunsuri la orice întrebare. Copiii sunt imprevizibili și, de multe ori, sclipitori, au replici și reacții din cele mai năstrușnice, te simt imediat dacă nu ești sincer și pe aceeași lungime de undă cu ei. Ei trebuie să creadă în mine, în Moș Crăciun. N-am voie să-i dezamăgesc."
Sacul cu bucurii
Povestea a început în urmă cu cinci ani, când Ștefan Canurschi, pe atunci cameraman la o televiziune din Ploiești, s-a hotărât să bată la ușa primarului și să-i ceară un costum de Moș Crăciun și o căsuță din lemn, pe care să o așeze undeva, în centrul orașului. Voia să-și ia concediu toată luna decembrie și să fie Moș Crăciunul ploieștenilor. I se părea prea mohorât orașul, fără un asemenea personaj autentic. "Din păcate, peste tot vezi numai crăciunițe și moși crăciuni care mai de care mai exotici", îmi zice cu amărăciune. "Crăciunițe în minijupe, pe stradă sau la televizor, moși crăciuni care mănâncă semințe sau vând bilete la bingo. Nu mai e niciun mister, nicio decență. Ce să mai înțeleagă copiii despre acest personaj vulgarizat în asemenea hal? Așa arăta orașul atunci, era plin de arătări din astea cu căciulițe roșii pe cap, iar peisajul chiar mă revolta foarte tare. Și-atunci, m-am hotărât să fac eu ceva, să mai purific decorul. Primarul de-atunci s-a arătat foarte încântat și, în câteva zile, a fost inaugurat, chiar în buricul târgului, un loc frumos ca dintr-o poveste, plin de lumini și de brazi împodobiți, care s-a numit «Orășelul lui Moș Crăciun»". Proiectul a avut un succes uriaș. În doar câteva zile, tot centrul orașului era plin de copii. Veneau la căsuța lui Moș Crăciun, singuri sau cu părinții, intrau la el, primeau dulciuri sau mici jucării, stăteau la cântece și povești, iar la sfârșit, îi lăsau moșului, într-o cutie atârnată lângă intrare, o scrisoare, în care îi spuneau ce cadouri ar vrea să le aducă. Dar lucrurile nu se opreau aici. De multe ori, părinții reveneau apoi singuri și îl rugau pe Moș Crăciun să vină în seara de Ajun la ei acasă, să aducă chiar el cadourile copiilor. Iar el nu prea putea să-i refuze, deși tare mult și-ar fi dorit să-și petreacă seara de Ajun cu familia. Așa se face că în fiecare an, Ștefan Canurschi își petrecea Ajunul numai pe drumuri, umblând din casă în casă, cu sacul în spate, ca un Moș Crăciun veritabil, refuzând cu încăpățânare orice răsplată pentru gestul lui. "Singura și cea mai prețioasă răsplată pentru mine e să văd bucuria din ochii copiilor, atunci când ajung la ei sau când scot cadourile din sac. Nimic nu se poate compara cu emoția asta. Din păcate, eu nu prea am avut parte în copilărie de o asemenea emoție. Sau, mai exact, ea s-a stins brusc, într-o seară de Ajun, când aveam doar cinci ani. Pe atunci, tata era șef de gară la Ulmeni, în județul Buzău. Și chiar cu vreo două zile înainte de Crăciun, s-a întâmplat să deraieze pe perimetrul gării câteva vagoane de marfă rusești. Nu a murit nimeni, n-a fost nici măcar un rănit, dar în anii aceia, un asemenea accident, cu un tren sovietic, era ceva foarte grav. Pentru tata a urmat un adevărat coșmar. Anchete peste anchete, amenințări, interogatorii la Securitate. Țin minte că era tare întunecat și tăcut, nu-l văzusem niciodată așa. Și în seara de Ajun, când eu și sora mea îl așteptam nerăbdători pe Moș Crăciun, tata a intrat supărat în casă și ne-a spus că, din păcate, moșul nu mai poate veni la noi, că el nici măcar nu există, că de fapt chiar el, tata, trebuia să ajungă la Buzău și să ne cumpere cadourile, dar din cauza necazului pe care îl are, n-a mai avut cum să ajungă. E greu să descriu ce-am simțit. Țin minte că am plâns cu soră-mea ore în șir, s-a rupt parcă ceva din noi, s-a năruit brusc toată bucuria aia cu care împodobisem bradul cu nuci îmbrăcate în staniol sau cu îngerași făcuți de mama din puf și pene de gâscă. Toată magia s-a prăbușit într-o clipă. Am suferit enorm. Și cred că ăsta e motivul pentru care mi-am dorit așa mult să fiu eu Moș Crăciun și să-i fac pe copii să creadă cât mai mult în magia asta."
Cutia cu zâmbete
Printre scrisorile lăsate la intrarea în căsuța lui din lemn, găsea și câteva scrise de adolescenți sau chiar de către părinți. Cei mai mulți erau fascinați de înfățișarea lui, de felul lui de a vorbi cu copiii, de aerul lui de Moș Crăciun veritabil. Nu-i cereau nimic, făceau un scurt popas doar ca să-l vadă și să-și umple sufletul de bucurie. "Adevărul e că atmosfera de-acolo însuflețea tot orașul. Veneau încontinuu oameni, mai mari sau mai mici, cântam cu copiii colinde, împodobeam împreună brazii din jurul căsuței, le spuneam povești. Era fascinant și, de multe ori, vedeam părinți și chiar bunici cu lacrimi în ochi."
Scotocește în sacul lui roșu cu scrisori și scoate la întâmplare un teanc mare de plicuri. Le deschide pe rând, se uită puțin peste ele, și-apoi alege câteva și mi le arată. "Uite, citește. Pe-asta a scris-o Ramona, o elevă din clasa a opta, care venea acolo în fiecare zi, cu frățiorul ei mai mic. Mi-a cerut o coală de hârtie și a scris chiar acolo, pe o bancă din parc." Văd mai multe rânduri scrise foarte îngrijit, încadrate de câteva crenguțe de brad desenate meticulos cu pixul. "Dragă Moș Crăciun, am ținut cu tot dinadinsul să îți pun câteva rânduri pe această hârtie, care poate că mâine se va transforma în cenușă. Îți mulțumesc pentru că mi-ai înfrumusețat copilăria și pentru că în fiecare an, de sfintele sărbători de iarnă, mi-ai adus cadouri minunate. În acest an, nu-mi doresc decât să-i bucuri pe cei dragi mie cu cadouri frumoase, iar pentru mine, să aduni zâmbetele lor într-o cutie, ca să le pot privi și auzi în fiecare clipă din viața mea. Mulțumesc, Moșule! Cu căldură, Ramona."
Abia am terminat de citit, că m-am și trezit în fața ochilor cu altă scrisoare. "Citește-o și pe asta, e superbă", îmi zice Ștefan, cu emoție în glas. "Dragă Moșule, deși nu mai sunt demult un copil, eu cred foarte mult în tine, cred cu toată ființa mea în spiritul Crăciunului și în minunata sărbătoare a nașterii Domnului. Am o vârstă la care aș putea să fiu mamă, să mă bucur de copiii mei, alături de soțul meu. Din păcate, anumite probleme medicale nu m-au lăsat până acum să am această imensă bucurie, dar Dumnezeu e mare și eu mă rog la El în fiecare zi să-mi dea sănătate, să pot deveni și eu într-o zi mamă. Dar vreau să-ți spun că toată supărarea asta a mea a trecut imediat cum am venit aici. Pentru că, după cum se știe, nu marile miracole, ci lucrurile simple aduc fericirea de Crăciun. Prezența ta aici, în căsuța asta de poveste, mirosul dulce al prăjiturelelor cu care îi primești pe copii și prichindeii emoționați care așteaptă temători la ușă, repetându-și poezioarele, mi-au amintit de copilăria mea și m-au făcut să zâmbesc și să mă simt din nou copil. Și pentru asta, îți mulțumesc. Crăciun fericit! Mihaela." Ridic privirea și îl văd pe Ștefan cum răsfoiește cu lacrimi în ochi alte scrisori. E un om sincer ca un copil. Recunoaște că în sufletul lui a năvălit un amestec ciudat de tristețe și bucurie, de speranță și dor. Strânge toate scrisorile de pe masă și le pune la loc, în sacul lui cel roșu, în care păstrează, parcă, cea mai dragă avere.
Primele scrisori
În 2012, ploieștenii au ales alt primar. Unul mai pragmatic și mai puțin simțitor. De cum a venit iarna, prima grijă a lui a fost să-l schimbe pe Moș Crăciun. Îi plăcea și lui proiectul inițiat de Ștefan și de fostul primar, dar se pare că din alte motive, pentru că în scurt timp, cu noul Moș Crăciun instalat, totul trebuia să devină o afacere, iar locul acela din buricul orașului trebuia să se transforme într-un vad comercial. N-a fost să fie. Odată dispărut aerul acela cald și curat, oamenii nu prea se mai înghesuiau pe-acolo. Copiii, nici atât, mai ales că pentru câteva bombonele sau o simplă fotografie cu moșul, trebuiau să-și roage părinții să umble prin buzunare. Așa că, până la urmă, s-a ales praful. Astăzi, locul acela e mohorât și pustiu. Și totuși, Ștefan și-a văzut mai departe de treabă. Cât timp a ocupat postul de Moș Crăciun al orașului, și-a făcut foarte mulți prieteni. Oamenii îl cunosc, părinții îl sună, grădinițele apelează la el. Toți ploieștenii știu și-acum că el este singurul lor Moș Crăciun.
De aproape doi ani, a devenit bunic. Atunci a hotărât să se mute o vreme cu soția lui la țară, în casa părintească din județul Buzău. Să-și crească acolo în tihnă nepoțelul. "Pârscov e satul meu natal. Acolo s-a născut și Vasile Voiculescu. E locul în care mă simt eu cel mai frumos și puternic. Am acolo o casă veche și trainică, o livadă de toată frumusețea, niște pământ printre dealuri, câteva păsări, cinci câini, patru pisici, și multe, foarte multe amintiri."
În Ploiești merge destul de rar. Doar în decembrie stă mai mult pe-acolo, când încep să sosească la cutia poștală primele scrisori de la copii. Pe unii îi cunoaște din anii trecuți, când le-a dus cadourile acasă și le-a lăsat părinților adresa lui. Pe alții însă nu-i știe, și modul în care i-au aflat adresa e și pentru el un mister. Cert e că și de data asta va avea treabă multă. Are deja pe listă câteva grădinițe și vreo opt familii cu copii. Deocamdată. Scrisorile primite până acum sunt scurte și la obiect. "Dragă Moș Crăciun, anul acesta am avut note bunicele și am supărat-o puțin pe doamna învățătoare. Eu îmi doresc o cartelă Vodafone și dulciuri. Pentru purtarea mea, cred că doar atât merit. Cu drag, Ancuța." Un băiețel de nouă ani, pe care îl cheamă Bogdan, scrie că nu-și dorește nimic, pentru că știe că și-a cam supărat părinții, mulțumindu-se cu faptul că sunt cu toții sănătoși și fericiți. Doar în final își amintește, ca din întâmplare, că și-ar dori, totuși, un "playstation 4", adică o consolă de jocuri care costă peste 1500 de lei. "Îl cunosc pe Bogdănel, e un copil tare simpatic. Anul trecut a primit parcă o bicicletă, de care a fost foarte mulțumit. Nu știu dacă anul ăsta va avea parte de cadoul pe care-l dorește. Părinții lui îl răsfață mereu, dar nu sunt niște oameni bogați. Și asta nu prea îmi convine nici mie, pentru că nu-mi place să văd un copil dezamăgit că n-a primit ce-și dorea."
Am stat de vorbă cu Ștefan Canurschi ore în șir, până noaptea târziu. Și pe măsură ce i-am aflat povestea, am descoperit că și el e, într-un anume fel, tot un copil. Că așteaptă cu aceeași nerăbdare Ajunul, că simte aceleași emoții, aceleași bucurii sau deziluzii, ca și cum chiar el e cel care primește darurile. Tocmai de-asta e atât de iubit de copii și de părinți deopotrivă. Tocmai de-asta el este Moș Crăciun.