Pe urmele Crăciunului românesc - Cu Moş Ajunul, la trei comunităţi ortodoxe din Occident

- Lumea largă s-a umplut de români plecaţi spre toate punctele cardinale, în căutarea pâinii care acasă lipsea. În puţinul loc liber rămas în bagaje, au pus singurul lucru de preţ, de care nu se puteau despărţi: credinţa. Românii au plecat la muncă, în lume, luându-şi biserica după ei. Nu se află loc în care să fi ajuns şi unde să nu existe şi o biserică ortodoxă. Găzduite în lăcaşuri de împrumut sau construite din temelii, bisericile românilor plecaţi la muncă în lume au devenit comunităţi importante, admirate şi respectate, care se pregătesc să întâmpine cu aceeaşi bucurie ca şi rudele lor de acasă, sărbătoarea Naşterii lui Iisus. Trei "vestitori", trei episcopi ai unor mari comunităţi româneşti aflate în afara hotarelor ţării, povestesc, în paginile revistei, despre cum aşteaptă românii Crăciunul, departe de casa lor -

PS MACARIE DRĂGOI - episcopul românilor ortodocşi din Europa de Nord
"Ce gheaţă din lume rezistă unui colind românesc?"

- Părinte Episcop Macarie, slujiţi în ţările nor­dice de aproape un deceniu. Cum e Crăciunul scan­dinav, faţă de Crăciunul românesc?

- E foarte diferit de cel cu care am fost binecu­vântat de Dumnezeu să cresc la poa­lele Munţilor Ţibleş, în satul meu natal, Spermezeu, din judeţul Bistriţa-Năsăud. Spun asta, nu doar prin prisma diferenţelor culturale, ci şi din perspectiva amintirilor mele, marcate de chipuri frumoase şi luminoase, de tradiţiile satului şi de fervoarea anilor copilăriei. E fru­mos şi în Scandinavia, însă amin­­tirile satului românesc poartă, cu cel care le duce, o altă lumină a trecutului şi o altă povestire a viito­rului. Şi în Scandinavia se vesteşte, prin cântări specifice, Naşterea Dom­­nului, însă sunt tare diferite de colindele noastre de acasă. Iar tra­di­ţiile pe care le păstrează ei, din nefericire, nu sunt dublate de trăi­rea care există, încă, în spirituali­tatea ortodoxă. În nordul Europei, este marcat mai mult aspectul comercial al sărbătorii; se păstrează mesele comuniunii familiale, însă fără a-L mai include pe Dumnezeu şi fără a se aşeza la masa Cinei Celei de Taină a Liturghiei, aşa cum ne adunăm noi, româ­nii, la Crăciun, în jurul altarului din biserică, oriunde ne-am afla.
Când am ajuns, acum aproape un deceniu în Scandinavia, le-am spus celor de acolo că mă simt ca un colindător plecat dintr-un colţ de rai transilvan, pentru a purta Lumina lui Hristos. La Crăciun, este foarte întuneric în ţinuturile scandina­ve, fiind iarna po­lară. Am observat că la ferestrele caselor era aşezat un felinar. Întrebând ce semnifică acest obicei, local­nicii mi-au răspuns că este o tradiţie veche, menită să-i ajute pe drumeţi să afle drumul către casă, mai ales pe cei plecaţi pe mare. Atunci mi-a venit în minte o colindă de acasă, pe care o colindam în copilărie, des­pre aducerea Mântuitorului Hristos, în inima şi în casa gazdelor colindate: "De ieşi, gazdă, până-n prag,/ Să te colindăm cu drag,/ Intră, gazdă, iară-n casă,/ Şi aprinde sfeşnicu-n masă,/ Că-ţi intră Hristos în casă,/ Cu-un mănunchi de nintă creaţă,/ Să-i deie gazdei viaţă./ Nu colindăm pe colaci,/ Nouă gazdele ni-s dragi;/ Nu colindăm pe covrigi, / Ni-i drag cine şăde-aici."
Nu cred că există undeva, în România, vreo re­giune în care această perioadă din an, a praznicului Naşterii Domnului, să nu se sărbătorească, să nu îm­bra­­ce într-un chip minunat hainele luminoase ale tra­diţiei care îi ţine la un loc pe români şi care ţese în a­min­tirile tuturor firescul copilăriei şi al bucuriei sfinte.

- Oare răceala asta scandinavă, despre care vor­biţi, "îngheaţă" şi Crăciunul românilor de acolo, sau obiceiurile de-acasă le mai încălzesc sufletul?

- La prima vedere, s-ar zice că şi românii şi-au mai pierdut din căldura dragostei de acasă, vieţuind cu scandinavii în aceste ţinuturi umbroase şi reci. Însă foarte mulţi dintre cei care trec pragul bisericilor noas­tre de aici sunt uimiţi şi fericiţi de căldura slujirii, de frumuseţea colindelor şi dulceaţa bucatelor de acasă. Scandinavii rămân surprinşi de câtă dra­goste primesc din partea noastră, atunci când trec pragul bisericii, tră­iesc alături de noi căldura familiei unite şi iubitoare. Uneori, îi simţim pe localnici reci şi foarte reci, însă după ce îi cunoaştem, mai ales prin cei care s-au convertit la ortodoxie, înţelegem că sunt din fire mai distanţi şi mai cal­culaţi, marcaţi puternic de societa­tea de consum în care trăiesc. Cu toate astea, toţi scandinavii care vin alături de noi în biserică se topesc pe loc. Li se citeşte emoţia şi bucuria pe faţă. În străfundul sufletului lor, ei nu-şi pierd dragostea, le licăreşte din nou în pri­viri când intră în biserică. În parohiile noastre româneşti din Episcopia Euro­pei de Nord, la fel ca pretutindeni în dias­pora română, se păstrează costu­me­le populare pe care românii şi le aduc de acasă, se joacă şi se cântă cân­tecele vechi strămoşeşti, iar acum, de Crăciun, se colindă. Ce gheaţă din lume rezistă în faţa unui colind românesc? Su­fletul nos­tru e mai fierbinte decât zăpezile nordului. Ră­ceala şi indiferenţa străinătăţii nu ne pot atinge.

- Sfinţia voastră vă aflaţi de Crăciun în mijlocul credincioşilor de aici?

- Totdeauna! În ziua praznicului Naşterii Dom­nului mă aflu în mijlocul credincioşilor, pe care îi păstoresc în Europa de Nord. Colind şi acum împreună cu ei, aşa cum colindam în co­pilărie. Am me­morat foarte multe colinde culese de la bă­trâni, pe care le duc cu bucurie pretutindeni, în bisericile unde slujesc, la ca­sele bolnavilor şi însin­guraţilor pe care îi cer­cetez, i-am învăţat şi pe preoţii şi credincioşii mei din Scandinavia câteva colinde foarte vechi. În acest post al Cră­ciu­nului, am vizi­tat, aici, departe de ţară, un bă­trân ţintuit la pat, un intelectual sensibil, foarte rafinat, căruia i-am cântat colinde ţibleşene. M-a ascultat cu lacrimi în ochi. La final, mulţumindu-mi, mi-a făcut cel mai frumos compliment: "Pă­rinte episcop, mă bucur nespus că nu v-aţi pierdut puritatea copi­lă­riei!"

- Aveţi un colind preferat, mai aproape de suflet?

- Îmi aduc aminte de o înmormântare de anul trecut, de la noi din sat, când mi-a răsunat limpede în minte şi în inimă un colind din copilărie. Murise o ma­mă foarte tânără. A făcut infarct, chiar când îşi alăp­­ta bebeluşul. Era fiica diacului de la strana bise­ricii. La înmormântare, durerea era atât de mare, încât nici preoţii slujitori nu mai găseau cuvintele potrivite de mângâiere. Nici eu nu le-am găsit; am început să plâng alături de fraţii preoţi, împreună cu cei îndu­re­raţi. Mai mult s-au auzit suspinele părinţilor, ale soţu­lui şi ale credincioşilor, decât psalmodierile slujito­rilor. Eu aveam pe piept engolpionul cu icoana Maicii Domnului Alăptătoarea. N-am putut spune atunci de­cât atât: "Iată, iubiţii mei, port pe piept icoana Maicii Domnului Alăptătoarea, în care Maica Domnului Îl alăptează cu gingăşie pe Pruncul Iisus, Hrănitorul făp­turii. De astăzi înainte, pe acest prunc îl va hrăni Mai­ca Domnului. Ea L-a alăptat pe Hristos şi ne alăptează pe fiecare în parte, mai ales pe cei care sunt fără de mamă şi fără de aju­tor." Mărturisesc că am trăit acele clipe sub ocrotirea blândă a Maicii Domnului, pe care o simţim întot­deauna şi o simţim cu prisosinţă, mai ales acum, la praznicul Întrupării, când o vedem cu câtă grijă Îl poartă pe braţele Sale pe copilul Iisus şi împreună cu El, ne poartă şi pe noi. Şi mi-am adus aminte de versurile colindului din copilărie, în care pruncul Hristos plânge, iar Preacurata îi spune: "Taci, Fiule, taci, dragule,/ Că Ţie Maica Ţi-a dat/ Două mere, două pere,/ Două ţâţe dalbe a'mele./ Două mere roşioare,/ Rupte de la Sfântul Soare;/ Ţi-a dat cheia Raiului,/ Scaunul judeţului, / Şuştarul botezului./ Cu şuştaru-i boteza,/ Cu scaunu-i judeca,/ Pe tăt omul îi chema,/ Pe tăt omul să-l slobozi,/ Să faci dreptate la toţi."

PS IGNATIE MUREŞANUL - arhiereu-vicar al Episcopiei ortodoxe române din Spania şi Portugalia
"O regăsire a identităţii"

- Preasfinţia voastră, vine Crăciunul şi am vrea să ştim aici, acasă, în ţară, dacă fraţii noştri plecaţi în străinătate mai trăiesc, încă, în nădejdea lui Dum­nezeu. Exilul îi apropie sau îi îndepărtează de cre­dinţă?

- Eu cred că îi apropie foarte mult. Sunt destui români de-ai noştri care, în ţară fiind, aveau un mod de raportare faţă de asumarea valo­rilor Evangheliei şi a vieţuirii în Hris­tos, destul de ane­mic. Multe lucruri se fac la noi acasă în virtutea unei iner­ţii. Există tra­diţia, eşti învăluit de ea, vine Cră­ciu­nul, inevitabil as­culţi o colindă la te­levizor, încerci să fii un pic mai bun, pluteşte ceva în duh, în văzduh, în lumea aceasta, ceva din spiritul săr­­bătorii Crăciu­nu­lui. Venind în Occident, poate fiind mai mult cu ei în­şişi (nu nea­pă­rat la ananghie, asta cred că e o ge­ne­ra­lizare gre­şită), ei nu au decât o soluţie: să se uite înspre cer... E drept că multe familii de români trăiesc extraordinar de greu aici, în străinătate, dar nu numai grijile şi sără­cia, ci străinătatea în sine te amputează dintr-un mediu care îţi este foarte familiar, un mediu care simţi că este făcut pentru tine, este al tău. Din­tr-odată, te vezi cata­pultat în alt context cultural, într-o altă lume, complet diferită faţă de obişnuinţele tale men­tale, sufleteşti, şi de tot ce ţine de tine, ca om. Şi asta este o ruptură, e o dramă în sufletul fiecărui om, chiar dacă are asigurat confortul material. Aşa se face că mulţi dintre românii noştri descoperă bucuria cre­dinţei când ajung în Occi­dent. Ei sunt ajutaţi şi de parohiile de aici, care sunt foarte mici şi te fac să te simţi ca într-o familie. Nu te mai pierzi ca în România, într-o masă enormă de oameni, în care creştinii nu reuşesc să schimbe unul cu celălalt două vorbe - fie­care vine la biserică, se roa­­gă, dar fără să intre în co­mu­­niune cu ceilalţi, care vin şi ei la slujbă. Or, aici, fiind comunităţi mici, cre­din­cioşii reuşesc să se cu­noas­că mult mai bine, se adân­ceşte astfel apartenenţa la viaţa de parohie şi au şansa de a deveni mai con­şti­enţi de credinţa lor. Majo­ritatea celor care vin la bise­ri­că în Occident sunt tineri. Poate că unii dintre ei se vor întoarce în România, eu am nădejdea aceasta, şi poa­te că vor fi fermentul cre­dinţei în parohiile de acasă.

- Acasă, în România, Crăciunul este o sărbă­toa­re fierbinte. Occidentul este mai rece. Vor avea parte românii noştri de un Crăciun fericit?

- N-aş vrea neapărat să vă contrazic, însă nu peste tot în Occident maniera de a se raporta la sărbătoarea Crăciunului este una rece. De exemplu, acum, când vorbim, eu sunt în Irlanda. Pentru irlandezi, Crăciunul este una dintre cele mai mari sărbători - aş putea spu­ne, similară cu cea a Paştelui ortodox, implică o foarte mare căldură interioară. În primul rând, pentru ei este o sărbătoare care are un profund caracter familial; apoi, reprezintă o coeziune a tuturor celor care sunt împrăştiaţi.Până astăzi, încă, se mai menţine această tradiţie, ca de Crăciun, irlandezii, oriunde ar fi ei în lume, în America sau Australia, să încer­ce să se adune acasă. Şi mai fac ceva! În ziua Naş­terii Domnului, întotdeauna, un irlan­dez se gândeşte şi la cel amărât, care nu are ce să mănânce. Întotdeauna la masa de Cră­ciun există o farfurie goală şi un scaun gol, care este al străinului care s-ar putea să vină, să intre în casă sau chiar să fie chemat pentru a mânca îm­preună. Acesta este însă cazul Irlandei, şi nu trebuie să generalizăm. Eu umblu foarte mult prin Occident, văd foarte mul­­te aeroporturi, ora­şe, peste tot unde mă duc, vizitând comuni­tăţile noastre, sunt uimit de explozia aceasta de lumini, luminiţe puse oriunde, când se apropie Crăciunul. Nu contează cât de secu­lară ar fi ţara respectivă, că nu-i interesează credinţa sau Hristos - peste tot vezi lu­mini în peri­oada aceasta. Şi mă gândesc eu, ca epis­cop, ca unul care Îl slujesc pe Hristos: câţi dintre cei care văd aceste lumini se gândesc că dorul acesta de lumină, de cât mai multă lumină, vine, de fapt, de la Lumina lui Hristos, care Se întrupează pentru noi în ziua de Crăciun? Cred că absolut nimeni.
Revenind la români: eu cred că noi trăim cu aceeaşi intensitate sărbătoarea Crăciunului, ca şi cum am trăi-o acasă, în ţară, fără să ne lăsăm contaminaţi de răceala care, într-adevăr, există în anumite zone sau ţări occidentale. Mai concret: eu înţeleg sărbă­toarea Crăciunului, sărbătorile de iarnă, ca o profun­dă regăsire a identităţii noastre. De ce? Pentru că, simt eu, parcă ne-am reîntoarce, am reintra într-o matrice, într-o matcă ce ne aparţinea dintotdeauna, însă nu reuşeam să ne conectăm la ea pe tot parcursul anului. În perioada sărbătorilor, eu constat că există o implicare mai profundă, ca un fel de plonjare în duhul sărbătorilor, care retrezeşte în mintea şi inima fiecărui român aflat departe de casă, imaginea sărbă­torilor, aşa cum le trăiau ei în copilărie. Prin urmare, cred că o caracteristică generală, dar şi profundă, în acelaşi timp, a sărbătorii Crăciunului, este că mulţi dintre românii noştri se rebranşează la propria lor identitate şi parcă trăiesc într-o manieră mult mai vie, în toată această perioadă a sărbătorilor de iarnă.

PS SILUAN ŞPAN - episcopul românilor ortodocşi din Italia
"Românii se străduiesc să trăiască în credinţa lor"

- Preasfinţia voastră, anul 2015 a fost aprig şi agitat şi se termină în violenţă, cu războiul din Siria şi cu atentate teroriste în mai multe colţuri ale lumii. Răul pare că năvăleşte peste noi din toate părţile. Cum poţi să-l opreşti, ca să te bucuri de lumina Cră­ciunului?

- Eu cred că niciun creştin nu poate să facă şi, aş zice, nu are voie să facă abstracţie de suferinţa lumii. Deci, nu se pune problema de a ţine deoparte, de a ne izola într-un fel, de durerea lumii, pentru că durerea lumii ne priveşte pe toţi. Unul din lucrurile pe care le aduce Întrupa­rea lui Dumnezeu este acela că pune temei felului autentic de a-ţi trăi umanitatea, de a trăi cu con­ştiinţa că eu aparţin întregii firi omeneşti şi întreaga fire omeneas­că petrece în mine. Toţi sunt, până la urmă, în inima mea, de aceea bucuria sau necazul, suferin­ţele tuturor mă privesc personal. E o durere duioasă, la gândul că atâţia oameni pe lumea aceasta, nu nu­mai creştini, au ne­voie de iu­bire, de iertare, chiar şi atunci când aceste simţăminte sunt mu­tilate, malfor­mate sau desfigurate în ei. De aceea, evenimente ca cele care s-au întâmplat recent, la Paris, nu pot să rămână în urma noastră. Noi nu numai că îi purtăm în rugăciune pe cei care au pierit într-un mod atât de tragic şi de neaşteptat, de o moarte năprasnică, dar îi purtăm în rugăciune şi pe aceia care suferă de pe urma lor, mai ales, copiii... Noi nu suntem chemaţi să facem judecăţi de valoare, noi ne gândim la durerea omului, indiferent de identitatea lui, ba chiar ne pare rău că semeni de-ai noştri pot să devină, săracii, tero­rişti, să ajungă într-o situaţie în care să creadă că fac un bine dacă se sinucid, ucigând cât mai mulţi oameni în jurul lor. Pentru creştini, e foarte dure­ros şi foarte înfrico­şă­tor că omul poate să decadă atât de mult. Şi dacă aces­te nenorociri vin aproape de bucuria Naşterii Domnului, ele nu fac decât să crească în inimile noas­tre rugăciunea, iar părerea noastră de rău să se trans­forme într-o rugăciune compătimitoare, pe care o înăl­ţăm Fiului lui Dumnezeu şi o încre­dinţăm Maicii Sale Preacurate, pururea rugă­toare.

- Preasfinţite părinte, spre deosebire de Româ­nia, Occidentul pare să scapete în credinţă, pare mai rece, mai secularizat. Îi influenţează şi pe români? Vă întreb fiindcă suntem în prag de Crăciun...

- Starea omului care petrece în lumea aceasta depinde mult de contextul în care petrece, iar contex­tul Italiei e deosebit de al altor ţări. Eu, de exemplu, înainte să vin aici, am petrecut 10 ani în Franţa, şi-mi dau seama că Italia este una dintre cele mai puţin secularizate ţări din­tre societăţile Europei Occiden­tale. Pentru că numărul sfinţilor care s-au proslă­vit aici, începând cu Sfin­ţii Apos­toli Petru şi Pavel, care au murit martiric la Roma, apoi cu atâtea milioane de sfinţi mucenici, ierarhi şi cuvioşi, presăraţi prin toată peninsula, face ca pământul acesta şi poporul care trăieşte pe aceste meleaguri să fie, totuşi, cre­dincios, iar societatea în care tră­ieş­te el să fie mai puţin secula­rizată decât alte societăţi. Asta nu în­seam­nă că este o societate profund creştină, dar înseamnă că, totuşi, creştinul care vrea să-şi trăiască credinţa în această societate nu întâmpină o rezistenţă atât de puternică din par­tea ei, ca în alte ţări.Avem exem­plul femeilor din România, care îngrijesc bătrâni sau chiar copii în familiile ita­liene. Mai ales în ce-i pri­veşte pe bătrâni, se creează o legătură strânsă, şi pe fondul aces­ta, al cre­dinţei, pentru că per­soa­nele mai în vârstă sunt mai cre­din­cioase, mai aproape de Dumnezeu şi vor să se roage. De multe ori, am întâlnit cazuri când românca noastră ortodoxă îi citeşte în italiană, bătrâ­nului sau bătrânei pe care o îngrijeşte, din cartea de rugăciuni, pentru că ei, fiind în vârstă, nu pot să-şi citească sin­guri. După aceea, românca îşi citeşte şi rugă­ciu­nile ei ortodoxe, Psalmii sau rugăciunile de seară sau de dimineaţă. Şi cum românii postesc, ajung să postească, de multe ori, şi italienii, nu­mai ca să-şi poată păs­tra alături român­cele care-i îngrijesc de atâta timp.
Şi să ştiţi că, uneori, societatea ne influ­en­ţează negativ, dar se poate să ne şi stimu­leze credinţa. Românii care sunt în Italia şi pe care-i vedem noi frec­ven­tând biserica, cupluri tinere, care vin să-şi bo­teze copiii, încearcă să trăiască în credinţa ortodoxă. Desigur că lumea în care ei trăiesc petrece pe alte frec­ven­ţe şi are alte priorităţi şi urmăreşte alte finalităţi. În mă­sura în care nu trăieşti autentic şi nu ai bine lămurite şi bine stabilite principiile credinţei tale, se poa­te să te laşi influenţat de menta­li­tatea lumii în care trăieşti.