PS MACARIE DRĂGOI - episcopul românilor ortodocși din Europa de Nord
"Ce gheață din lume rezistă unui colind românesc?"
- Părinte Episcop Macarie, slujiți în țările nordice de aproape un deceniu. Cum e Crăciunul scandinav, față de Crăciunul românesc?
- E foarte diferit de cel cu care am fost binecuvântat de Dumnezeu să cresc la poalele Munților Țibleș, în satul meu natal, Spermezeu, din județul Bistrița-Năsăud. Spun asta, nu doar prin prisma diferențelor culturale, ci și din perspectiva amintirilor mele, marcate de chipuri frumoase și luminoase, de tradițiile satului și de fervoarea anilor copilăriei. E frumos și în Scandinavia, însă amintirile satului românesc poartă, cu cel care le duce, o altă lumină a trecutului și o altă povestire a viitorului. Și în Scandinavia se vestește, prin cântări specifice, Nașterea Domnului, însă sunt tare diferite de colindele noastre de acasă. Iar tradițiile pe care le păstrează ei, din nefericire, nu sunt dublate de trăirea care există, încă, în spiritualitatea ortodoxă. În nordul Europei, este marcat mai mult aspectul comercial al sărbătorii; se păstrează mesele comuniunii familiale, însă fără a-L mai include pe Dumnezeu și fără a se așeza la masa Cinei Celei de Taină a Liturghiei, așa cum ne adunăm noi, românii, la Crăciun, în jurul altarului din biserică, oriunde ne-am afla.
Când am ajuns, acum aproape un deceniu în Scandinavia, le-am spus celor de acolo că mă simt ca un colindător plecat dintr-un colț de rai transilvan, pentru a purta Lumina lui Hristos. La Crăciun, este foarte întuneric în ținuturile scandinave, fiind iarna polară. Am observat că la ferestrele caselor era așezat un felinar. Întrebând ce semnifică acest obicei, localnicii mi-au răspuns că este o tradiție veche, menită să-i ajute pe drumeți să afle drumul către casă, mai ales pe cei plecați pe mare. Atunci mi-a venit în minte o colindă de acasă, pe care o colindam în copilărie, despre aducerea Mântuitorului Hristos, în inima și în casa gazdelor colindate: "De ieși, gazdă, până-n prag,/ Să te colindăm cu drag,/ Intră, gazdă, iară-n casă,/ Și aprinde sfeșnicu-n masă,/ Că-ți intră Hristos în casă,/ Cu-un mănunchi de nintă creață,/ Să-i deie gazdei viață./ Nu colindăm pe colaci,/ Nouă gazdele ni-s dragi;/ Nu colindăm pe covrigi, / Ni-i drag cine șăde-aici."
Nu cred că există undeva, în România, vreo regiune în care această perioadă din an, a praznicului Nașterii Domnului, să nu se sărbătorească, să nu îmbrace într-un chip minunat hainele luminoase ale tradiției care îi ține la un loc pe români și care țese în amintirile tuturor firescul copilăriei și al bucuriei sfinte.
- Oare răceala asta scandinavă, despre care vorbiți, "îngheață" și Crăciunul românilor de acolo, sau obiceiurile de-acasă le mai încălzesc sufletul?
- La prima vedere, s-ar zice că și românii și-au mai pierdut din căldura dragostei de acasă, viețuind cu scandinavii în aceste ținuturi umbroase și reci. Însă foarte mulți dintre cei care trec pragul bisericilor noastre de aici sunt uimiți și fericiți de căldura slujirii, de frumusețea colindelor și dulceața bucatelor de acasă. Scandinavii rămân surprinși de câtă dragoste primesc din partea noastră, atunci când trec pragul bisericii, trăiesc alături de noi căldura familiei unite și iubitoare. Uneori, îi simțim pe localnici reci și foarte reci, însă după ce îi cunoaștem, mai ales prin cei care s-au convertit la ortodoxie, înțelegem că sunt din fire mai distanți și mai calculați, marcați puternic de societatea de consum în care trăiesc. Cu toate astea, toți scandinavii care vin alături de noi în biserică se topesc pe loc. Li se citește emoția și bucuria pe față. În străfundul sufletului lor, ei nu-și pierd dragostea, le licărește din nou în priviri când intră în biserică. În parohiile noastre românești din Episcopia Europei de Nord, la fel ca pretutindeni în diaspora română, se păstrează costumele populare pe care românii și le aduc de acasă, se joacă și se cântă cântecele vechi strămoșești, iar acum, de Crăciun, se colindă. Ce gheață din lume rezistă în fața unui colind românesc? Sufletul nostru e mai fierbinte decât zăpezile nordului. Răceala și indiferența străinătății nu ne pot atinge.
- Sfinția voastră vă aflați de Crăciun în mijlocul credincioșilor de aici?
- Totdeauna! În ziua praznicului Nașterii Domnului mă aflu în mijlocul credincioșilor, pe care îi păstoresc în Europa de Nord. Colind și acum împreună cu ei, așa cum colindam în copilărie. Am memorat foarte multe colinde culese de la bătrâni, pe care le duc cu bucurie pretutindeni, în bisericile unde slujesc, la casele bolnavilor și însinguraților pe care îi cercetez, i-am învățat și pe preoții și credincioșii mei din Scandinavia câteva colinde foarte vechi. În acest post al Crăciunului, am vizitat, aici, departe de țară, un bătrân țintuit la pat, un intelectual sensibil, foarte rafinat, căruia i-am cântat colinde țibleșene. M-a ascultat cu lacrimi în ochi. La final, mulțumindu-mi, mi-a făcut cel mai frumos compliment: "Părinte episcop, mă bucur nespus că nu v-ați pierdut puritatea copilăriei!"
- Aveți un colind preferat, mai aproape de suflet?
- Îmi aduc aminte de o înmormântare de anul trecut, de la noi din sat, când mi-a răsunat limpede în minte și în inimă un colind din copilărie. Murise o mamă foarte tânără. A făcut infarct, chiar când își alăpta bebelușul. Era fiica diacului de la strana bisericii. La înmormântare, durerea era atât de mare, încât nici preoții slujitori nu mai găseau cuvintele potrivite de mângâiere. Nici eu nu le-am găsit; am început să plâng alături de frații preoți, împreună cu cei îndurerați. Mai mult s-au auzit suspinele părinților, ale soțului și ale credincioșilor, decât psalmodierile slujitorilor. Eu aveam pe piept engolpionul cu icoana Maicii Domnului Alăptătoarea. N-am putut spune atunci decât atât: "Iată, iubiții mei, port pe piept icoana Maicii Domnului Alăptătoarea, în care Maica Domnului Îl alăptează cu gingășie pe Pruncul Iisus, Hrănitorul făpturii. De astăzi înainte, pe acest prunc îl va hrăni Maica Domnului. Ea L-a alăptat pe Hristos și ne alăptează pe fiecare în parte, mai ales pe cei care sunt fără de mamă și fără de ajutor." Mărturisesc că am trăit acele clipe sub ocrotirea blândă a Maicii Domnului, pe care o simțim întotdeauna și o simțim cu prisosință, mai ales acum, la praznicul Întrupării, când o vedem cu câtă grijă Îl poartă pe brațele Sale pe copilul Iisus și împreună cu El, ne poartă și pe noi. Și mi-am adus aminte de versurile colindului din copilărie, în care pruncul Hristos plânge, iar Preacurata îi spune: "Taci, Fiule, taci, dragule,/ Că Ție Maica Ți-a dat/ Două mere, două pere,/ Două țâțe dalbe a'mele./ Două mere roșioare,/ Rupte de la Sfântul Soare;/ Ți-a dat cheia Raiului,/ Scaunul județului, / Șuștarul botezului./ Cu șuștaru-i boteza,/ Cu scaunu-i judeca,/ Pe tăt omul îi chema,/ Pe tăt omul să-l slobozi,/ Să faci dreptate la toți."
PS IGNATIE MUREȘANUL - arhiereu-vicar al Episcopiei ortodoxe române din Spania și Portugalia
"O regăsire a identității"
- Preasfinția voastră, vine Crăciunul și am vrea să știm aici, acasă, în țară, dacă frații noștri plecați în străinătate mai trăiesc, încă, în nădejdea lui Dumnezeu. Exilul îi apropie sau îi îndepărtează de credință?
- Eu cred că îi apropie foarte mult. Sunt destui români de-ai noștri care, în țară fiind, aveau un mod de raportare față de asumarea valorilor Evangheliei și a viețuirii în Hristos, destul de anemic. Multe lucruri se fac la noi acasă în virtutea unei inerții. Există tradiția, ești învăluit de ea, vine Crăciunul, inevitabil asculți o colindă la televizor, încerci să fii un pic mai bun, plutește ceva în duh, în văzduh, în lumea aceasta, ceva din spiritul sărbătorii Crăciunului. Venind în Occident, poate fiind mai mult cu ei înșiși (nu neapărat la ananghie, asta cred că e o generalizare greșită), ei nu au decât o soluție: să se uite înspre cer... E drept că multe familii de români trăiesc extraordinar de greu aici, în străinătate, dar nu numai grijile și sărăcia, ci străinătatea în sine te amputează dintr-un mediu care îți este foarte familiar, un mediu care simți că este făcut pentru tine, este al tău. Dintr-odată, te vezi catapultat în alt context cultural, într-o altă lume, complet diferită față de obișnuințele tale mentale, sufletești, și de tot ce ține de tine, ca om. Și asta este o ruptură, e o dramă în sufletul fiecărui om, chiar dacă are asigurat confortul material. Așa se face că mulți dintre românii noștri descoperă bucuria credinței când ajung în Occident. Ei sunt ajutați și de parohiile de aici, care sunt foarte mici și te fac să te simți ca într-o familie. Nu te mai pierzi ca în România, într-o masă enormă de oameni, în care creștinii nu reușesc să schimbe unul cu celălalt două vorbe - fiecare vine la biserică, se roagă, dar fără să intre în comuniune cu ceilalți, care vin și ei la slujbă. Or, aici, fiind comunități mici, credincioșii reușesc să se cunoască mult mai bine, se adâncește astfel apartenența la viața de parohie și au șansa de a deveni mai conștienți de credința lor. Majoritatea celor care vin la biserică în Occident sunt tineri. Poate că unii dintre ei se vor întoarce în România, eu am nădejdea aceasta, și poate că vor fi fermentul credinței în parohiile de acasă.
- Acasă, în România, Crăciunul este o sărbătoare fierbinte. Occidentul este mai rece. Vor avea parte românii noștri de un Crăciun fericit?
- N-aș vrea neapărat să vă contrazic, însă nu peste tot în Occident maniera de a se raporta la sărbătoarea Crăciunului este una rece. De exemplu, acum, când vorbim, eu sunt în Irlanda. Pentru irlandezi, Crăciunul este una dintre cele mai mari sărbători - aș putea spune, similară cu cea a Paștelui ortodox, implică o foarte mare căldură interioară. În primul rând, pentru ei este o sărbătoare care are un profund caracter familial; apoi, reprezintă o coeziune a tuturor celor care sunt împrăștiați. Până astăzi, încă, se mai menține această tradiție, ca de Crăciun, irlandezii, oriunde ar fi ei în lume, în America sau Australia, să încerce să se adune acasă. Și mai fac ceva! În ziua Nașterii Domnului, întotdeauna, un irlandez se gândește și la cel amărât, care nu are ce să mănânce. Întotdeauna la masa de Crăciun există o farfurie goală și un scaun gol, care este al străinului care s-ar putea să vină, să intre în casă sau chiar să fie chemat pentru a mânca împreună. Acesta este însă cazul Irlandei, și nu trebuie să generalizăm. Eu umblu foarte mult prin Occident, văd foarte multe aeroporturi, orașe, peste tot unde mă duc, vizitând comunitățile noastre, sunt uimit de explozia aceasta de lumini, luminițe puse oriunde, când se apropie Crăciunul. Nu contează cât de seculară ar fi țara respectivă, că nu-i interesează credința sau Hristos - peste tot vezi lumini în perioada aceasta. Și mă gândesc eu, ca episcop, ca unul care Îl slujesc pe Hristos: câți dintre cei care văd aceste lumini se gândesc că dorul acesta de lumină, de cât mai multă lumină, vine, de fapt, de la Lumina lui Hristos, care Se întrupează pentru noi în ziua de Crăciun? Cred că absolut nimeni.
Revenind la români: eu cred că noi trăim cu aceeași intensitate sărbătoarea Crăciunului, ca și cum am trăi-o acasă, în țară, fără să ne lăsăm contaminați de răceala care, într-adevăr, există în anumite zone sau țări occidentale. Mai concret: eu înțeleg sărbătoarea Crăciunului, sărbătorile de iarnă, ca o profundă regăsire a identității noastre. De ce? Pentru că, simt eu, parcă ne-am reîntoarce, am reintra într-o matrice, într-o matcă ce ne aparținea dintotdeauna, însă nu reușeam să ne conectăm la ea pe tot parcursul anului. În perioada sărbătorilor, eu constat că există o implicare mai profundă, ca un fel de plonjare în duhul sărbătorilor, care retrezește în mintea și inima fiecărui român aflat departe de casă, imaginea sărbătorilor, așa cum le trăiau ei în copilărie. Prin urmare, cred că o caracteristică generală, dar și profundă, în același timp, a sărbătorii Crăciunului, este că mulți dintre românii noștri se rebranșează la propria lor identitate și parcă trăiesc într-o manieră mult mai vie, în toată această perioadă a sărbătorilor de iarnă.
PS SILUAN ȘPAN - episcopul românilor ortodocși din Italia
"Românii se străduiesc să trăiască în credința lor"
- Preasfinția voastră, anul 2015 a fost aprig și agitat și se termină în violență, cu războiul din Siria și cu atentate teroriste în mai multe colțuri ale lumii. Răul pare că năvălește peste noi din toate părțile. Cum poți să-l oprești, ca să te bucuri de lumina Crăciunului?
- Eu cred că niciun creștin nu poate să facă și, aș zice, nu are voie să facă abstracție de suferința lumii. Deci, nu se pune problema de a ține deoparte, de a ne izola într-un fel, de durerea lumii, pentru că durerea lumii ne privește pe toți. Unul din lucrurile pe care le aduce Întruparea lui Dumnezeu este acela că pune temei felului autentic de a-ți trăi umanitatea, de a trăi cu conștiința că eu aparțin întregii firi omenești și întreaga fire omenească petrece în mine. Toți sunt, până la urmă, în inima mea, de aceea bucuria sau necazul, suferințele tuturor mă privesc personal. E o durere duioasă, la gândul că atâția oameni pe lumea aceasta, nu numai creștini, au nevoie de iubire, de iertare, chiar și atunci când aceste simțăminte sunt mutilate, malformate sau desfigurate în ei. De aceea, evenimente ca cele care s-au întâmplat recent, la Paris, nu pot să rămână în urma noastră. Noi nu numai că îi purtăm în rugăciune pe cei care au pierit într-un mod atât de tragic și de neașteptat, de o moarte năprasnică, dar îi purtăm în rugăciune și pe aceia care suferă de pe urma lor, mai ales, copiii... Noi nu suntem chemați să facem judecăți de valoare, noi ne gândim la durerea omului, indiferent de identitatea lui, ba chiar ne pare rău că semeni de-ai noștri pot să devină, săracii, teroriști, să ajungă într-o situație în care să creadă că fac un bine dacă se sinucid, ucigând cât mai mulți oameni în jurul lor. Pentru creștini, e foarte dureros și foarte înfricoșător că omul poate să decadă atât de mult. Și dacă aceste nenorociri vin aproape de bucuria Nașterii Domnului, ele nu fac decât să crească în inimile noastre rugăciunea, iar părerea noastră de rău să se transforme într-o rugăciune compătimitoare, pe care o înălțăm Fiului lui Dumnezeu și o încredințăm Maicii Sale Preacurate, pururea rugătoare.
- Preasfințite părinte, spre deosebire de România, Occidentul pare să scapete în credință, pare mai rece, mai secularizat. Îi influențează și pe români? Vă întreb fiindcă suntem în prag de Crăciun...
- Starea omului care petrece în lumea aceasta depinde mult de contextul în care petrece, iar contextul Italiei e deosebit de al altor țări. Eu, de exemplu, înainte să vin aici, am petrecut 10 ani în Franța, și-mi dau seama că Italia este una dintre cele mai puțin secularizate țări dintre societățile Europei Occidentale. Pentru că numărul sfinților care s-au proslăvit aici, începând cu Sfinții Apostoli Petru și Pavel, care au murit martiric la Roma, apoi cu atâtea milioane de sfinți mucenici, ierarhi și cuvioși, presărați prin toată peninsula, face ca pământul acesta și poporul care trăiește pe aceste meleaguri să fie, totuși, credincios, iar societatea în care trăiește el să fie mai puțin secularizată decât alte societăți. Asta nu înseamnă că este o societate profund creștină, dar înseamnă că, totuși, creștinul care vrea să-și trăiască credința în această societate nu întâmpină o rezistență atât de puternică din partea ei, ca în alte țări. Avem exemplul femeilor din România, care îngrijesc bătrâni sau chiar copii în familiile italiene. Mai ales în ce-i privește pe bătrâni, se creează o legătură strânsă, și pe fondul acesta, al credinței, pentru că persoanele mai în vârstă sunt mai credincioase, mai aproape de Dumnezeu și vor să se roage. De multe ori, am întâlnit cazuri când românca noastră ortodoxă îi citește în italiană, bătrânului sau bătrânei pe care o îngrijește, din cartea de rugăciuni, pentru că ei, fiind în vârstă, nu pot să-și citească singuri. După aceea, românca își citește și rugăciunile ei ortodoxe, Psalmii sau rugăciunile de seară sau de dimineață. Și cum românii postesc, ajung să postească, de multe ori, și italienii, numai ca să-și poată păstra alături româncele care-i îngrijesc de atâta timp.
Și să știți că, uneori, societatea ne influențează negativ, dar se poate să ne și stimuleze credința. Românii care sunt în Italia și pe care-i vedem noi frecventând biserica, cupluri tinere, care vin să-și boteze copiii, încearcă să trăiască în credința ortodoxă. Desigur că lumea în care ei trăiesc petrece pe alte frecvențe și are alte priorități și urmărește alte finalități. În măsura în care nu trăiești autentic și nu ai bine lămurite și bine stabilite principiile credinței tale, se poate să te lași influențat de mentalitatea lumii în care trăiești.