Secretul LIVIEI MAIORESCU

- Titu Maiorescu, temutul şi respectatul mentor al societăţii literare "Junimea" din Iaşi, are, în ciuda rezistentei sale celebrităţi, şi părţi necunoscute ale vieţii. Una din ele e legată de Livia, strălucita lui fiică, domnişoară de onoare a Reginei Elisabeta, un personaj cu un destin fabulos, despre care am luat cunoştinţă în călătoria pe care am făcut-o în toamna aceasta în Ţările Baltice. Şi pe care abia aştept să v-o povestesc -

Talentata domnişoară L. M.

Ion Creangă i-a dedicat "d-şoarei L. M." cartea sa de căpătâi, "Amintiri din copilărie". Şi nu pentru că tânăra de doar 18 ani ar fi fost fata celebrului său tată, Titu Maiorescu, inspiratorul so­cie­tăţii literare "Juni­mea", ci pen­tru că Livia a fost, de fapt, mul­tă vreme, argintul viu al ce­na­clu­­lui, întâiul cititor şi cel mai onest confident al talentaţilor scriitori ce de-abia debu­tau în ma­rea literatură. Nu încape îndoială că ea va fi fost cea care l-a îmbol­dit la scris pe marele poves­titor şi tot ea îl va fi aju­tat pe Crean­gă la tran­scrierea şi la corectarea po­veştilor născute din năzbâtiile sale de la Hu­muleşti. Un an mai târ­ziu, în 1882, vine rândul lui Vasile Alec­sandri să-i dedice Liviei poe­zia "Iar­na vine", citită la o şedinţă a "Ju­nimii"
Încă înainte să fi împlinit 20 de ani, Livia e o asiduă colaboratoare a tatălui său. Copiază texte, îl spri­jină când vine vorba de tipărirea cuvân­tărilor şi a lucrărilor sale literare şi traduce ea însăşi pentru cele­bra revistă "Convorbiri literare", schiţe de Mark Twain, lucrări de Mite Kremnitz sau nu­vele, în nem­ţeşte, ale lui Ioan Slavici. Multe din­tre marile opere ale literaturii noastre, născute în fer­voarea întâlnirilor "Junimii", trec prin mâinile deli­cate ale Liviei, înainte de a cunoaşte consacrarea unei tipărituri. Bunul său gust, ca şi talentul muzical, deopotrivă pianistic şi vocal, o transformă într-o veri­tabilă maestră de cere­monii la serbările organi­zate de familie şi o impun chiar şi pe scenele tea­trale, unde se ocupă de aranja­mentele muzicale ale unor comedii şi spectacole de revistă, semnate de Max Rosetti şi Iacob Negruzzi. E nelipsită de la ma­rile evenimente culturale de la Iaşi, Sinaia sau Bu­cureşti, cunoaşte îndeaproape boema artistică, e prietenă cu Mihai Eminescu, căruia îi poartă mereu de grijă, ca unui frate mai mare şi mai zvăpăiat, dar nu-i e străină nici încâlcita lume politică a Capitalei, în care tatăl său juca un rol de primă mână.
Fără a fi o frumuseţe, fragilă fizic şi emoţional din pricina unor suferinţe din copilărie, dar din cale afară de talentată şi rafinată, încăpăţânată în părerile ei până la a-l scoate din minţi pe Titu Maiorescu, Livia e o prezenţă remarcabilă în lumea bună a Ro­mâniei, pe la 1880. Nu miră pe nimeni, prin ur­mare, când sofis­ticata Regină Elisabeta alege să o aducă la curtea lui Carol I, ca domnişoară de onoare. Cele două pe­trec mult timp împreună, iar Livia o ajută pe scriitoa­rea-regină cu traduceri, ajustări şi sfaturi la multe din lucrările sale. Vocea sa unică, acom­pa­niată de pianul tânărului Zdislaw Lubicz, muzicia­nul polonez al Casei Rega­le, încălzeşte multe din serile în care rigidul Carol se frământa, închis în sine, cu gândul la soarta ţării sale...

Întrebări fără răspuns

Brusc, însă, la 24 de ani, Livia Maiorescu pără­seşte în trombă scena publică din România, în care nu doar prietenii, dar şi cârtitorii, îi prevedeau un viitor minunat. În plin scandal matrimonial între părinţii săi, Titu Maiorescu şi Clara Kremnitz, soldat cu un divorţ răsunător, Livia pleacă la Berlin alături de mama sa. Nimeni nu înţelege gestul. E no­tat cu sur­prindere în presa vre­mii, apoi nu­mele Liviei dispare, treptat, până a se pierde cu totul. Scurta fişă bio­gra­fică a Liviei Ma­iorescu re­ţine doar ală­turarea unui nume străin, Dymsza, cu so­noritate polonă, şi faptul că a murit în România, fiind îngropată la Bucureşti. Nu ştiam nimic din toate acestea când, ajuns în toamna aceasta la Vil­nius, în Lituania, în cău­tare de vechi urme ro­mâ­neşti, m-am trezit faţă-n faţă cu numele Maio­rescu. "Fiica celebrului vostru politician şi om de cultură a locuit mulţi ani aici, în Lituania, la mo­şia Ilzenberg, unul dintre cele mai frumoase locuri din ţara noastră. Trebuie nea­părat să vizitaţi pala­tul ei", am fost îndem­nat, nu o dată, la Vilnius, unde România are prie­teni apropiaţi. Stârnit de entuziasmul litua­nienilor şi, mai ales de res­pectul cu aer de religiozitate pe care-l purtau unui per­sonaj complet necunos­cut la noi acasă, am hotărât să a­daug urmelor isto­rice pe care le căutam, şi pe acelea ale Liviei Ma­iorescu, dis­părută complet din peisajul cul­tural ro­mâ­nesc.
Care e misterul ple­cării sale precipitate din Româ­nia? Cum se poate ca o tânără atât de bine inte­grată în so­cie­tatea românească de sfâr­şit de secol să dispară, pur şi simplu, din Bucureştiul literar şi din anturajul Casei Regale a Româ­niei? Ce drame şi ce po­veşti a lăsat în urmă şi ce destin îi era hărăzit de­parte de ţară, vreme de mai bine de jumătate de secol? Am pornit la drum cu o broşurică despre fosta moşie de la Ilzenberg, unde a trăit Livia Maiorescu. Deşi sărace, informaţiile erau, oricum, mult mai bogate decât se ştie la noi despre fos­ta domnişoară de onoare a Reginei Elisabeta. O imagine din carte m-a urmărit tot drumul, şi mai apoi, încă multă vre­me. O fotografie de la Berlin, de pe la 1890, făcută la doar câţiva ani după enig­matica sa plecare din România. Aşa am simţit atunci, că trebuie să iau urma acelei imagini...

Fotografia de la Berlin

A trecut o jumătate de oră şi încă nu-şi poate lua ochii de la fotografie. Nicicând nu-şi văzuse fiica mai fru­moasă şi mai fericită. Gheaţa din su­fletul rigidului Ma­iorescu se topeşte, pe dată, în două lacrimi mari, de cum des­chide plicul primit din îndepăr­tatul Berlin. În joaca lacrimilor, ochii Liviei scapără şi mai şi! Se despărţise de fiica lui de câţiva ani buni, de fapt de când divorţase de mama ei, Clara Krem­nitz. Era mult venin în spa­tele acestei du­ble rupturi, iar plecarea precipi­tată a celor două în Ger­mania, în loc să vindece, nu fă­cuse decât să adâncească rănile. Se mai văzu­seră de vreo două ori de atunci, în încer­carea de a şi-o reapropia pe Livia. Părinte corect, muncea pe brânci, ca să nu întârzie, fie şi cu o zi, renta viageră consistentă pe care i-o promisese, ba chiar trecuse, fără tă­gadă, pe spezele lui, costisitoarele tra­ta­mente ale Clarei. Apoi, se strădui­se, cât putuse, să fie un tată grijuliu, călătorise împreună cu Livia la Praga, bătuseră împreună cele mai bune magazine şi pinacoteci, petrecuseră seri lungi de lecturi, dar nimic nu putea să şteargă eticheta de părinte trădător, pe care Livia i-o pusese de multă vreme deja. Fiica pactizase total cu mama ei, Clara, în faţa in­fi­delităţilor publice ale lui Titu Maio­rescu, despre care vuia Bucu­reş­tiul, că ar avea un fiu nelegitim cu Mite Krem­nitz, cumnata sa. Ba, se înver­şu­nase şi mai mult, după ce el îşi "reparase" viaţa la Bucureşti, imediat după divorţ, în braţele Anei Rosetti, în vreme ce ele trăiau izolate şi ne­consolate la Berlin.
Dar acum, de când deschisese scrisoarea abia sosită, chipul aspru al tatălui se luminase de-un zâm­bet duios. Priveşte fotografia din plic: Livia e seni­nă, îmblânzită, cu ochi nespus de frumoşi, surâde vag. De-a stânga ei, sprijinit de masa învelită în bro­carduri scumpe, stă un bărbat în toată puterea cuvân­tului: înalt, chipeş, cu mustaţă răsucită, cu mâna pe­trecută protector şi afectuos peste braţul Liviei. Se vede, din prestanţa lui, că e om cultivat. Îl chea­mă Eugeniusz Dymsza şi e proaspătul soţ al fiicei sale. Un nobil polon, cu averi întinse prin Lituania, vestit inginer şi mare poliglot! Fragila Livia îşi găsise, în sfârşit, liniştea alături de acest aristocrat luminat, cu 10 ani mai în vârstă decât ea. E greu să-ţi imaginezi că un om precum Maiorescu, neclintit în morga lui academică, temutul rector al Universităţii bu­cureştene, ar fi putut lăcrima, fie şi de unul singur. Dar dacă nu a făcut-o, cu siguranţă că semnul bucu­riei ascunse i-a adus zâm­be­tul în suflet şi pe obraz. Destinul îi oferise Liviei un dar neaştep­tat.

Agonie şi extaz

Parlamentar, deja, de două decenii, fost ministru al Cultelor şi rector în funcţie al Univer­si­tăţii Bu­cureşti, Titu Maiorescu este, în 1892, anul căsătoriei fiicei sale, Livia, cu Eugeniusz Dymsza, în plină ascensiune pu­blică în România, pregătindu-şi tere­nul pentru marile sale viitoare demnităţi - ministru al Justiţiei, ministru de Externe şi Premier al Româ­niei. În Ger­mania, în schimb, acolo unde s-au cu­nos­­cut Livia şi Euge­niusz, fosta soţie a lui Titu Maiores­cu, Clara, e în plină agonie. Ul­tima dorinţă înainte de a muri e şi ultima ei bu­curie, la capătul u­nei vieţi pline de dra­ma­tism: îşi vede fata cea dragă, care i-a fost mereu ală­turi, aşezată la casa ei. Se stinge la numai două săp­tămâni după căsătorie, discret, nu cumva să-i fie povară Liviei în noua ei viaţă...
Din ţară, de la Bucureşti, filosoful şi omul politic Titu Maiorescu le scrie Liviei şi lui Euge­niusz că ţine neapărat să-i vadă cât mai degrabă cu putinţă. Îi şi vizitează pe însurăţei la Berlin, anul următor. Maiorescu e profund impresionat de ţinuta fizică şi intelectuală a ginerelui său. Descendent al unei fa­milii bogate şi influente, Eugeniusz Dymsza absol­vise celebra Facultate de Drumuri şi Comuni­caţii de la Sankt Petersburg şi bătuse, până la aproa­pe 40 de ani, în lung şi în lat Rusia ţaristă, de la Marea Nea­gră până în Caucaz şi de acolo până la Marea Bal­tică. Construise mari porturi şi căi ferate de impor­tanţă strategică pentru acele vremuri, la sfârşit de secol XIX. Atentă şi credincioasă, Livia îl va urma mereu pe iubitul ei soţ, tot timpul pe drumuri, între Crimeea, Sankt Petersburg, Viena şi Berlin. Cum par­te a familiei sale locuia în centrul Europei, cele­brul inginer decide să cumpere o pro­prietate undeva pe la mijloc, pe drumul dintre Sankt Petersburg şi Berlin. Alege moşia de la Ilzenberg, în Lituania de azi. Ca să o cumpere, împrumută o sumă colosală la vremea aceea, semn al puterii şi al respectului de care se bucura, şi, într-o zi frumoasă de toamnă, o ia pe Livia şi o conduce, ceremonios, din caleaşca de la marginea drumului prăfuit, direct în "Para­dis".

Bun venit în "Paradis"!

Va fi fost, ca şi acum, o toamnă răcoroasă şi se­ni­nă, ziua în care Euge­niusz a adus-o prima oară pe Livia la Ilzenberg. E un cer de limpezimea cris­­talului, iar pădurile de pini şi mes­teceni freamătă de adierile Mării Baltice. Gonim de câteva ore dinspre Riga, în jos, spre graniţa Letoniei cu Lituania. De la o vreme, copacii se strâng ca într-o îmbrăţişare pe deasupra dru­mului îngust pe care înaintăm. Intrăm, parcă, într-un tunel al timpului. Razele de soare ce scapără printre frunze dau peisajului irizări ireale. Drumul e absolut pustiu. Nu tre­buie decât să ridici picio­rul de pe acceleraţie, să pui o muzică melan­co­li­că, să scoţi cotul pe geam şi să-ţi pierzi gân­durile în bătaia privirii! Miroase a "Paradis", acel paradis spre care te îmbie, în Lituania, toţi cei care află că eşti din Ro­mâ­nia. Paradisul Liviei Maiores­cu, paradisul pe care chipeşul Eugeniusz i l-a făcut ca­dou iubitei sale soţii.
"Ştiţi cumva unde e Do­meniul Ilzenberg?", în­treb un bătrân înalt, cu plete albe, ce-şi face de lucru cu un pumn de chei zdravene, ca Sfântul Petru la porţile Raiului. "Căutaţi «Paradisul»? E aici, pe stânga, cum treceţi de graniţă", îmi arată moşul. Pă­şesc pe direcţia mâinii sale, rămasă înţepenită, în urma mea. Mai fac doi paşi şi, brusc, dau de o for­fotă de nedescris. Echipe de muncitori lucrează la ultimele finisaje ale unui gard somptuos. Merg de-a lungul lui şi ajung în faţa unei porţi impresionante. "Ilzen­ber­go Dvaras" - "Domeniul Il­zenberg". Apăs pe clanţă: uşa se deschide şi mă invită, scâr­ţâind a nou, să păşesc în plină poves­te.

Înapoi, pe vremea Doamnei Livia

Domeniului Ilzenberg i s-a dus vestea şi în Litua­nia, şi în Letonia. Amintirile lumi­noa­se din primele decenii ale secolului XX n-au putut fi şterse de râvna criminală a comuniştilor, care, şi în Ţările Balti­ce, la fel ca şi la noi, au transformat în CAP-uri vechile palate nobiliare. Dar, dincolo de evocările pe care le găseşti la tot pasul, faima Ilzen­berg-ului a revenit în atenţia publică acum câţiva ani, când unul dintre cei mai bogaţi oameni din Lituania a cumpărat do­meniul, vechi de exact 500 de ani, cu gândul neabătut de a-i reda strălu­cirea de odinioară. Nimeresc taman în zar­va ultimelor retu­şuri. "În două săptămâni e inaugu­rarea", îmi spu­ne, într-o engleză de Cambridge, un inginer tânăr, care-şi diriguieşte oa­menii în sfânta zi de duminică. Are în mână planurile din interbelic ale pa­latului şi mi le arată mândru. "Totul va arăta la fel cum era pe vremea doamnei Livia!".
Înălţat pe două niveluri şi înghiţit, la propriu, de o mare de verdeaţă, pa­latul Ilzenberg a găzduit, în jumă­tate de mileniu, multe sindrofii de lux. Mai cu seamă după prelua­rea sa de către influentul nobil Eugeniusz Dymsza şi de ele­ganta sa soţie român­că, Ilzen­berg a magnetizat întreaga elită a Europei Centrale şi de Nord, dar şi a Rusiei. Dar nu palatul în sine, deservit, în vremurile bune, de o armată de slugi pricepute, era marea atrac­ţie a locului, ci domeniul dimprejur, un veritabil spec­tacol în aer liber. Ca şi pe vremea distinsei pro­prie­tare a moşiei, oricine e liber şi acum să viziteze locul, fără urmă de îngră­dire... Traseul începe chiar din spatele conacului, unde meş­terii de azi au refăcut superba balustradă de fier şi marmură, care folosea drept punct de belvedere spre uriaşul lac care e ini­ma proprietăţii. Stând la un ceai sau la o cafeluţă, dis de dimineaţă, din acest mic balcon natural puteai plănui în tihnă clipe de neuitat. În zilele toropi­toare de vară, o baie te-ar fi ademenit numai­decât. La apus de soare, ar fi mers o plimbare cu barca, vâslind de voie în locuri tainice, parcă dinadins create de natură ca să ascundă fiorul primelor săru­tări. Apoi, în după-amieze melan­colice, nimic nu ar fi mai potrivit decât o lungă plimbare pe una dintre numeroasele insuliţe. La una dintre ele, nu mai mare decât un salon de dans, poţi ajunge la pas, străbătând o pasarelă arcui­tă peste luciul ce scapără orbitor în lumina soarelui de septembrie. Puzderie de copaci contorsionaţi, unii după ceilalţi, ca într-o pasionantă scenă de tango, umplu "ringul".

"Afacerea" Lubicz-Maiorescu

Mă aşez pe o margine a insulei şi pri­vesc în larg. Din loc în loc, plăcuţe scrise în lituaniană marchea­ză arborii se­culari ai proprietăţii, martori încă vii ai vremurilor când Livia Maiorescu îşi purta pe aici nostalgiile şi doru­rile numai de ea ştiute. La ce se va fi gândit Livia, în lungii ani de singu­rătate de după marile lovituri pe care le-a primit de la viaţă, la sfâr­şitul Primului Război Mondial? Căci anii de pribe­gie din calea ororilor războiului s-au suprapus peste moar­tea tatălui său, Titu (în 1917), şi cea a soţului său, scumpul de Eugeniusz (în 1918), cei doi băr­baţi care i-au marcat viaţa, fără să stingă, însă, exis­tenţa ascunsă, adânc în suflet, a unui alt "erou" al vieţii ei, Zdislaw Lubicz, pianistul Casei Regale a României, omul pentru care plătise aşa de greu cu exilul. Se va fi gândit şi la el Livia? La tânărul uscăţiv, cu mâini lungi şi degete frumoase, pe care-l admira, în secret, în timpul recitalurilor de la Palat? Şi-au îm­preu­nat prima oară mâinile pe când exersau un vals, la ceas de seară, pentru o mare recep­ţie. A doua zi, în tim­pul recitalului, simţea că se sufocă de emoţie. Când spiritele s-au încins, în sfârşit, sub efectul şampa­niilor scumpe, şi când dezordinea a cuprins palatul, cei doi tineri s-au furişat împreună, departe de ochii lumii, într-un cotlon ascuns. Dar aventura sa fier­binte, la ceas de noapte, în Palatul Peleş, cu şarman­tul muzician polonez, n-a scăpat ochilor vigilenţi ai ofiţerilor lui Ca­rol. "Afacerea Lubicz-Ma­iorescu" a devenit, pe dată, secret de stat în Ro­mânia. Un secret atât de bi­ne păzit (date fiind posi­bilele sale reper­cu­siuni asupra onoa­rei coroanei regale, la care Carol ţinea ca la ochii din cap, şi asupra carierei politice a lui Titu Ma­io­rescu)... în­cât a stat muşa­ma­lizat vreme de aproa­pe un secol şi jumătate (până la recenta apari­ţie a "Jurnalului" Re­gelui Ca­rol I!). Zia­rele de can­can abia aşteptau să scape vreo pi­can­terie! Dar Ca­rol I şi Titu Maio­rescu lu­crea­ză curat şi îi pedepsesc exem­plar pe cei doi amo­rezi. Deta­liile le aflăm as­cunse printre mii de însemnări a­cri­bioase şi plic­ti­sitoare, în jur­na­lul rege­lui. A­colo se afla ma­rele secret al dis­pa­riţiei Liviei din Româ­nia! În data de 30 septembrie 1886, pe când se afla cu întreaga curte la Sinaia, Carol notează în jurnal: "Lubicz, care ar fi venit pentru muzică, a fost găsit seara târziu în castel, aici, în rendez-vous cu Ma­iorescu. Istorie incompletă, care va trebui ţinută secretă. A fost concediat".
Incertitudinea asupra poveş­tii planează câteva zile. Era lim­pede că pianistul Zdislaw Lu­bicz avea o aven­tură cu cineva de la castel, însă nu era încă des­tul de clar cu cine anume. Întrea­ga po­veste se petrece pe fondul neîn­ţe­legerilor dintre Titu Maio­rescu şi soţia sa, Clara, de care, de alt­fel, are să divorţeze chiar în ace­le zile. Într-o însemnare ulte­rioară din jurnalul său, din 31 decembrie 1886, regele con­sem­nează că s-a găsit asupra lui Lu­bicz o scri­soa­re compro­miţă­toa­re. "Bucu­reşti. Vineri, 19/31 de­cembrie 1886. Ceaţă, frig umed. Elisa­beta anunţă că la Lu­bicz a fost găsită o scrisoare prin care Li­via e total compro­misă. După-amia­za, audienţe. L. Maiorescu demisionează din postul de dom­­nişoară de onoa­re, părinţii ştiu totul. Ea pleacă din Bucu­reşti, îm­preună cu ma­ma ei".
A fost Livia victima unui a­ran­jament strategic între rigidul Rege Carol I şi versatilul Titu Maio­rescu, care ţinea, deopo­tri­vă, la imaginea sa, dar care îşi dorea linişte pentru noul său mariaj, departe de Clara şi de intransigenta Livia? Nu vom şti nicio­dată şi, probabil, nici Livia, marea doamnă a Ilzenberg-ului, nu va fi ştiut asta... În însem­nările sale zilnice, la fel de seci ca ale Regelui, Titu Maio­rescu nu pomeneşte un cuvânt despre scandalul amoros de la Sinaia. Con­semnează că a fost primit în audienţe de cuplul regal chiar în zilele acelea tulburi, dar nu dă detalii. Notea­ză doar, rece, ple­ca­rea Clarei şi a Liviei la Berlin, cu un Orient-Fulger care a întâr­ziat două ore! Şi mai spune că, în preziua plecării, Regina Eli­sabeta i-ar fi trimis Li­viei, prin­tr-o persoană de încredere, un mic cadou: un portret al ei, cu me­sajul: "Mai tare ca soarta!"...

*

Amintirea Liviei Maiorescu e cât se poate de vie la Ilzenberg. Discreta fiică a lui Titu Maio­rescu a fost, vreme de trei decenii, unica stăpână a celui mai râvnit loc din Lituania. La Ilzenberg, la graniţa Leto­­niei cu Lituania, când spui România, spui Livia Maio­rescu-Dymsza. Iar când spui Livia Maiorescu-Dymsza, spui ra­fi­na­ment, spui eru­­diţie şi spui no­bleţe. Bătrânul care îmi ară­tase drumul către palat îşi aminteşte po­veş­tile rămase de pe vremea Vero­ni­­kăi, cea care, în pe­rioada inter­be­lică, i-a servit Li­viei drept bucătă­reasă. "Stăpâna Li­via era o cântă­reaţă desă­vâr­şită, a cântat pen­tru Re­gina Ro­mâ­niei. Îşi fermeca oas­pe­ţii cu extraor­di­nare concerte de pian, serile erau o desfătare pentru mu­safiri! Stăpâna era foarte cultivată, vor­bea rusă, poloneză, franceză, engleză, germană şi un pic de lituaniană. Lumea şi-o aminteşte ca pe o persoană extrem de omenoasă, de cumsecade, făcea mereu cadouri pentru copiii slu­gilor sale. A fost foarte iubită aici, şi acum se ţin concerte de pian în me­moria serilor sale magice de la palatul Ilzen­berg". Aici, la Ilzenberg, departe de de ţară, dar avându-l alături pe scumpul de Eugeniuz, căruia i-a dăruit trei copii, Livia a trăit cei mai frumoşi ani ai săi. Într-un vechi album de familie găsit de noii proprie­tari ai palatului, vezi în ochii senini ai celor două nepoţele ale sale, toată îm­plinirea Liviei şi toată magia Ilzenberg-ului de altă­dată.
Livia a trăit la moşie, până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. S-a refugiat apoi la Bucureşti, alături de cele două fiice şi de cele două nepoate, care aveau să înveţe la şcoli româneşti, du­pă care îşi vor pierde urma în Polonia. Livia se stinge la Câmpulung Mus­cel, în 1946, dar e înmor­mântată, con­form propriei dorinţe, alături de tatăl său, Titu, în Cimitirul Bellu din Capitală. După 60 de ani, tatăl cel sever şi fiica sa cea încăpăţânată, care a trebuit să pribegească o viaţă în căutarea feri­cirii, s-au reconciliat în­tru eternitate. "Mai tare ca soar­ta!", ca în mesajul secret al Reginei Elisabeta...