Talentata domnișoară L. M.
Ion Creangă i-a dedicat "d-șoarei L. M." cartea sa de căpătâi, "Amintiri din copilărie". Și nu pentru că tânăra de doar 18 ani ar fi fost fata celebrului său tată, Titu Maiorescu, inspiratorul societății literare "Junimea", ci pentru că Livia a fost, de fapt, multă vreme, argintul viu al cenaclului, întâiul cititor și cel mai onest confident al talentaților scriitori ce de-abia debutau în marea literatură. Nu încape îndoială că ea va fi fost cea care l-a îmboldit la scris pe marele povestitor și tot ea îl va fi ajutat pe Creangă la transcrierea și la corectarea poveștilor născute din năzbâtiile sale de la Humulești. Un an mai târziu, în 1882, vine rândul lui Vasile Alecsandri să-i dedice Liviei poezia "Iarna vine", citită la o ședință a "Junimii"
Încă înainte să fi împlinit 20 de ani, Livia e o asiduă colaboratoare a tatălui său. Copiază texte, îl sprijină când vine vorba de tipărirea cuvântărilor și a lucrărilor sale literare și traduce ea însăși pentru celebra revistă "Convorbiri literare", schițe de Mark Twain, lucrări de Mite Kremnitz sau nuvele, în nemțește, ale lui Ioan Slavici. Multe dintre marile opere ale literaturii noastre, născute în fervoarea întâlnirilor "Junimii", trec prin mâinile delicate ale Liviei, înainte de a cunoaște consacrarea unei tipărituri. Bunul său gust, ca și talentul muzical, deopotrivă pianistic și vocal, o transformă într-o veritabilă maestră de ceremonii la serbările organizate de familie și o impun chiar și pe scenele teatrale, unde se ocupă de aranjamentele muzicale ale unor comedii și spectacole de revistă, semnate de Max Rosetti și Iacob Negruzzi. E nelipsită de la marile evenimente culturale de la Iași, Sinaia sau București, cunoaște îndeaproape boema artistică, e prietenă cu Mihai Eminescu, căruia îi poartă mereu de grijă, ca unui frate mai mare și mai zvăpăiat, dar nu-i e străină nici încâlcita lume politică a Capitalei, în care tatăl său juca un rol de primă mână.
Fără a fi o frumusețe, fragilă fizic și emoțional din pricina unor suferințe din copilărie, dar din cale afară de talentată și rafinată, încăpățânată în părerile ei până la a-l scoate din minți pe Titu Maiorescu, Livia e o prezență remarcabilă în lumea bună a României, pe la 1880. Nu miră pe nimeni, prin urmare, când sofisticata Regină Elisabeta alege să o aducă la curtea lui Carol I, ca domnișoară de onoare. Cele două petrec mult timp împreună, iar Livia o ajută pe scriitoarea-regină cu traduceri, ajustări și sfaturi la multe din lucrările sale. Vocea sa unică, acompaniată de pianul tânărului Zdislaw Lubicz, muzicianul polonez al Casei Regale, încălzește multe din serile în care rigidul Carol se frământa, închis în sine, cu gândul la soarta țării sale...
Întrebări fără răspuns
Brusc, însă, la 24 de ani, Livia Maiorescu părăsește în trombă scena publică din România, în care nu doar prietenii, dar și cârtitorii, îi prevedeau un viitor minunat. În plin scandal matrimonial între părinții săi, Titu Maiorescu și Clara Kremnitz, soldat cu un divorț răsunător, Livia pleacă la Berlin alături de mama sa. Nimeni nu înțelege gestul. E notat cu surprindere în presa vremii, apoi numele Liviei dispare, treptat, până a se pierde cu totul. Scurta fișă biografică a Liviei Maiorescu reține doar alăturarea unui nume străin, Dymsza, cu sonoritate polonă, și faptul că a murit în România, fiind îngropată la București. Nu știam nimic din toate acestea când, ajuns în toamna aceasta la Vilnius, în Lituania, în căutare de vechi urme românești, m-am trezit față-n față cu numele Maiorescu. "Fiica celebrului vostru politician și om de cultură a locuit mulți ani aici, în Lituania, la moșia Ilzenberg, unul dintre cele mai frumoase locuri din țara noastră. Trebuie neapărat să vizitați palatul ei", am fost îndemnat, nu o dată, la Vilnius, unde România are prieteni apropiați. Stârnit de entuziasmul lituanienilor și, mai ales de respectul cu aer de religiozitate pe care-l purtau unui personaj complet necunoscut la noi acasă, am hotărât să adaug urmelor istorice pe care le căutam, și pe acelea ale Liviei Maiorescu, dispărută complet din peisajul cultural românesc.
Care e misterul plecării sale precipitate din România? Cum se poate ca o tânără atât de bine integrată în societatea românească de sfârșit de secol să dispară, pur și simplu, din Bucureștiul literar și din anturajul Casei Regale a României? Ce drame și ce povești a lăsat în urmă și ce destin îi era hărăzit departe de țară, vreme de mai bine de jumătate de secol? Am pornit la drum cu o broșurică despre fosta moșie de la Ilzenberg, unde a trăit Livia Maiorescu. Deși sărace, informațiile erau, oricum, mult mai bogate decât se știe la noi despre fosta domnișoară de onoare a Reginei Elisabeta. O imagine din carte m-a urmărit tot drumul, și mai apoi, încă multă vreme. O fotografie de la Berlin, de pe la 1890, făcută la doar câțiva ani după enigmatica sa plecare din România. Așa am simțit atunci, că trebuie să iau urma acelei imagini...
Fotografia de la Berlin
A trecut o jumătate de oră și încă nu-și poate lua ochii de la fotografie. Nicicând nu-și văzuse fiica mai frumoasă și mai fericită. Gheața din sufletul rigidului Maiorescu se topește, pe dată, în două lacrimi mari, de cum deschide plicul primit din îndepărtatul Berlin. În joaca lacrimilor, ochii Liviei scapără și mai și! Se despărțise de fiica lui de câțiva ani buni, de fapt de când divorțase de mama ei, Clara Kremnitz. Era mult venin în spatele acestei duble rupturi, iar plecarea precipitată a celor două în Germania, în loc să vindece, nu făcuse decât să adâncească rănile. Se mai văzuseră de vreo două ori de atunci, în încercarea de a și-o reapropia pe Livia. Părinte corect, muncea pe brânci, ca să nu întârzie, fie și cu o zi, renta viageră consistentă pe care i-o promisese, ba chiar trecuse, fără tăgadă, pe spezele lui, costisitoarele tratamente ale Clarei. Apoi, se străduise, cât putuse, să fie un tată grijuliu, călătorise împreună cu Livia la Praga, bătuseră împreună cele mai bune magazine și pinacoteci, petrecuseră seri lungi de lecturi, dar nimic nu putea să șteargă eticheta de părinte trădător, pe care Livia i-o pusese de multă vreme deja. Fiica pactizase total cu mama ei, Clara, în fața infidelităților publice ale lui Titu Maiorescu, despre care vuia Bucureștiul, că ar avea un fiu nelegitim cu Mite Kremnitz, cumnata sa. Ba, se înverșunase și mai mult, după ce el își "reparase" viața la București, imediat după divorț, în brațele Anei Rosetti, în vreme ce ele trăiau izolate și neconsolate la Berlin.
Dar acum, de când deschisese scrisoarea abia sosită, chipul aspru al tatălui se luminase de-un zâmbet duios. Privește fotografia din plic: Livia e senină, îmblânzită, cu ochi nespus de frumoși, surâde vag. De-a stânga ei, sprijinit de masa învelită în brocarduri scumpe, stă un bărbat în toată puterea cuvântului: înalt, chipeș, cu mustață răsucită, cu mâna petrecută protector și afectuos peste brațul Liviei. Se vede, din prestanța lui, că e om cultivat. Îl cheamă Eugeniusz Dymsza și e proaspătul soț al fiicei sale. Un nobil polon, cu averi întinse prin Lituania, vestit inginer și mare poliglot! Fragila Livia își găsise, în sfârșit, liniștea alături de acest aristocrat luminat, cu 10 ani mai în vârstă decât ea. E greu să-ți imaginezi că un om precum Maiorescu, neclintit în morga lui academică, temutul rector al Universității bucureștene, ar fi putut lăcrima, fie și de unul singur. Dar dacă nu a făcut-o, cu siguranță că semnul bucuriei ascunse i-a adus zâmbetul în suflet și pe obraz. Destinul îi oferise Liviei un dar neașteptat.
Agonie și extaz
Parlamentar, deja, de două decenii, fost ministru al Cultelor și rector în funcție al Universității București, Titu Maiorescu este, în 1892, anul căsătoriei fiicei sale, Livia, cu Eugeniusz Dymsza, în plină ascensiune publică în România, pregătindu-și terenul pentru marile sale viitoare demnități - ministru al Justiției, ministru de Externe și Premier al României. În Germania, în schimb, acolo unde s-au cunoscut Livia și Eugeniusz, fosta soție a lui Titu Maiorescu, Clara, e în plină agonie. Ultima dorință înainte de a muri e și ultima ei bucurie, la capătul unei vieți pline de dramatism: își vede fata cea dragă, care i-a fost mereu alături, așezată la casa ei. Se stinge la numai două săptămâni după căsătorie, discret, nu cumva să-i fie povară Liviei în noua ei viață...
Din țară, de la București, filosoful și omul politic Titu Maiorescu le scrie Liviei și lui Eugeniusz că ține neapărat să-i vadă cât mai degrabă cu putință. Îi și vizitează pe însurăței la Berlin, anul următor. Maiorescu e profund impresionat de ținuta fizică și intelectuală a ginerelui său. Descendent al unei familii bogate și influente, Eugeniusz Dymsza absolvise celebra Facultate de Drumuri și Comunicații de la Sankt Petersburg și bătuse, până la aproape 40 de ani, în lung și în lat Rusia țaristă, de la Marea Neagră până în Caucaz și de acolo până la Marea Baltică. Construise mari porturi și căi ferate de importanță strategică pentru acele vremuri, la sfârșit de secol XIX. Atentă și credincioasă, Livia îl va urma mereu pe iubitul ei soț, tot timpul pe drumuri, între Crimeea, Sankt Petersburg, Viena și Berlin. Cum parte a familiei sale locuia în centrul Europei, celebrul inginer decide să cumpere o proprietate undeva pe la mijloc, pe drumul dintre Sankt Petersburg și Berlin. Alege moșia de la Ilzenberg, în Lituania de azi. Ca să o cumpere, împrumută o sumă colosală la vremea aceea, semn al puterii și al respectului de care se bucura, și, într-o zi frumoasă de toamnă, o ia pe Livia și o conduce, ceremonios, din caleașca de la marginea drumului prăfuit, direct în "Paradis".
Bun venit în "Paradis"!
Va fi fost, ca și acum, o toamnă răcoroasă și senină, ziua în care Eugeniusz a adus-o prima oară pe Livia la Ilzenberg. E un cer de limpezimea cristalului, iar pădurile de pini și mesteceni freamătă de adierile Mării Baltice. Gonim de câteva ore dinspre Riga, în jos, spre granița Letoniei cu Lituania. De la o vreme, copacii se strâng ca într-o îmbrățișare pe deasupra drumului îngust pe care înaintăm. Intrăm, parcă, într-un tunel al timpului. Razele de soare ce scapără printre frunze dau peisajului irizări ireale. Drumul e absolut pustiu. Nu trebuie decât să ridici piciorul de pe accelerație, să pui o muzică melancolică, să scoți cotul pe geam și să-ți pierzi gândurile în bătaia privirii! Miroase a "Paradis", acel paradis spre care te îmbie, în Lituania, toți cei care află că ești din România. Paradisul Liviei Maiorescu, paradisul pe care chipeșul Eugeniusz i l-a făcut cadou iubitei sale soții.
"Știți cumva unde e Domeniul Ilzenberg?", întreb un bătrân înalt, cu plete albe, ce-și face de lucru cu un pumn de chei zdravene, ca Sfântul Petru la porțile Raiului. "Căutați «Paradisul»? E aici, pe stânga, cum treceți de graniță", îmi arată moșul. Pășesc pe direcția mâinii sale, rămasă înțepenită, în urma mea. Mai fac doi pași și, brusc, dau de o forfotă de nedescris. Echipe de muncitori lucrează la ultimele finisaje ale unui gard somptuos. Merg de-a lungul lui și ajung în fața unei porți impresionante. "Ilzenbergo Dvaras" - "Domeniul Ilzenberg". Apăs pe clanță: ușa se deschide și mă invită, scârțâind a nou, să pășesc în plină poveste.
Înapoi, pe vremea Doamnei Livia
Domeniului Ilzenberg i s-a dus vestea și în Lituania, și în Letonia. Amintirile luminoase din primele decenii ale secolului XX n-au putut fi șterse de râvna criminală a comuniștilor, care, și în Țările Baltice, la fel ca și la noi, au transformat în CAP-uri vechile palate nobiliare. Dar, dincolo de evocările pe care le găsești la tot pasul, faima Ilzenberg-ului a revenit în atenția publică acum câțiva ani, când unul dintre cei mai bogați oameni din Lituania a cumpărat domeniul, vechi de exact 500 de ani, cu gândul neabătut de a-i reda strălucirea de odinioară. Nimeresc taman în zarva ultimelor retușuri. "În două săptămâni e inaugurarea", îmi spune, într-o engleză de Cambridge, un inginer tânăr, care-și diriguiește oamenii în sfânta zi de duminică. Are în mână planurile din interbelic ale palatului și mi le arată mândru. "Totul va arăta la fel cum era pe vremea doamnei Livia!".
Înălțat pe două niveluri și înghițit, la propriu, de o mare de verdeață, palatul Ilzenberg a găzduit, în jumătate de mileniu, multe sindrofii de lux. Mai cu seamă după preluarea sa de către influentul nobil Eugeniusz Dymsza și de eleganta sa soție româncă, Ilzenberg a magnetizat întreaga elită a Europei Centrale și de Nord, dar și a Rusiei. Dar nu palatul în sine, deservit, în vremurile bune, de o armată de slugi pricepute, era marea atracție a locului, ci domeniul dimprejur, un veritabil spectacol în aer liber. Ca și pe vremea distinsei proprietare a moșiei, oricine e liber și acum să viziteze locul, fără urmă de îngrădire... Traseul începe chiar din spatele conacului, unde meșterii de azi au refăcut superba balustradă de fier și marmură, care folosea drept punct de belvedere spre uriașul lac care e inima proprietății. Stând la un ceai sau la o cafeluță, dis de dimineață, din acest mic balcon natural puteai plănui în tihnă clipe de neuitat. În zilele toropitoare de vară, o baie te-ar fi ademenit numaidecât. La apus de soare, ar fi mers o plimbare cu barca, vâslind de voie în locuri tainice, parcă dinadins create de natură ca să ascundă fiorul primelor sărutări. Apoi, în după-amieze melancolice, nimic nu ar fi mai potrivit decât o lungă plimbare pe una dintre numeroasele insulițe. La una dintre ele, nu mai mare decât un salon de dans, poți ajunge la pas, străbătând o pasarelă arcuită peste luciul ce scapără orbitor în lumina soarelui de septembrie. Puzderie de copaci contorsionați, unii după ceilalți, ca într-o pasionantă scenă de tango, umplu "ringul".
"Afacerea" Lubicz-Maiorescu
Mă așez pe o margine a insulei și privesc în larg. Din loc în loc, plăcuțe scrise în lituaniană marchează arborii seculari ai proprietății, martori încă vii ai vremurilor când Livia Maiorescu își purta pe aici nostalgiile și dorurile numai de ea știute. La ce se va fi gândit Livia, în lungii ani de singurătate de după marile lovituri pe care le-a primit de la viață, la sfârșitul Primului Război Mondial? Căci anii de pribegie din calea ororilor războiului s-au suprapus peste moartea tatălui său, Titu (în 1917), și cea a soțului său, scumpul de Eugeniusz (în 1918), cei doi bărbați care i-au marcat viața, fără să stingă, însă, existența ascunsă, adânc în suflet, a unui alt "erou" al vieții ei, Zdislaw Lubicz, pianistul Casei Regale a României, omul pentru care plătise așa de greu cu exilul. Se va fi gândit și la el Livia? La tânărul uscățiv, cu mâini lungi și degete frumoase, pe care-l admira, în secret, în timpul recitalurilor de la Palat? Și-au împreunat prima oară mâinile pe când exersau un vals, la ceas de seară, pentru o mare recepție. A doua zi, în timpul recitalului, simțea că se sufocă de emoție. Când spiritele s-au încins, în sfârșit, sub efectul șampaniilor scumpe, și când dezordinea a cuprins palatul, cei doi tineri s-au furișat împreună, departe de ochii lumii, într-un cotlon ascuns. Dar aventura sa fierbinte, la ceas de noapte, în Palatul Peleș, cu șarmantul muzician polonez, n-a scăpat ochilor vigilenți ai ofițerilor lui Carol. "Afacerea Lubicz-Maiorescu" a devenit, pe dată, secret de stat în România. Un secret atât de bine păzit (date fiind posibilele sale repercusiuni asupra onoarei coroanei regale, la care Carol ținea ca la ochii din cap, și asupra carierei politice a lui Titu Maiorescu)... încât a stat mușamalizat vreme de aproape un secol și jumătate (până la recenta apariție a "Jurnalului" Regelui Carol I!). Ziarele de cancan abia așteptau să scape vreo picanterie! Dar Carol I și Titu Maiorescu lucrează curat și îi pedepsesc exemplar pe cei doi amorezi. Detaliile le aflăm ascunse printre mii de însemnări acribioase și plictisitoare, în jurnalul regelui. Acolo se afla marele secret al dispariției Liviei din România! În data de 30 septembrie 1886, pe când se afla cu întreaga curte la Sinaia, Carol notează în jurnal: "Lubicz, care ar fi venit pentru muzică, a fost găsit seara târziu în castel, aici, în rendez-vous cu Maiorescu. Istorie incompletă, care va trebui ținută secretă. A fost concediat".
Incertitudinea asupra poveștii planează câteva zile. Era limpede că pianistul Zdislaw Lubicz avea o aventură cu cineva de la castel, însă nu era încă destul de clar cu cine anume. Întreaga poveste se petrece pe fondul neînțelegerilor dintre Titu Maiorescu și soția sa, Clara, de care, de altfel, are să divorțeze chiar în acele zile. Într-o însemnare ulterioară din jurnalul său, din 31 decembrie 1886, regele consemnează că s-a găsit asupra lui Lubicz o scrisoare compromițătoare. "București. Vineri, 19/31 decembrie 1886. Ceață, frig umed. Elisabeta anunță că la Lubicz a fost găsită o scrisoare prin care Livia e total compromisă. După-amiaza, audiențe. L. Maiorescu demisionează din postul de domnișoară de onoare, părinții știu totul. Ea pleacă din București, împreună cu mama ei".
A fost Livia victima unui aranjament strategic între rigidul Rege Carol I și versatilul Titu Maiorescu, care ținea, deopotrivă, la imaginea sa, dar care își dorea liniște pentru noul său mariaj, departe de Clara și de intransigenta Livia? Nu vom ști niciodată și, probabil, nici Livia, marea doamnă a Ilzenberg-ului, nu va fi știut asta... În însemnările sale zilnice, la fel de seci ca ale Regelui, Titu Maiorescu nu pomenește un cuvânt despre scandalul amoros de la Sinaia. Consemnează că a fost primit în audiențe de cuplul regal chiar în zilele acelea tulburi, dar nu dă detalii. Notează doar, rece, plecarea Clarei și a Liviei la Berlin, cu un Orient-Fulger care a întârziat două ore! Și mai spune că, în preziua plecării, Regina Elisabeta i-ar fi trimis Liviei, printr-o persoană de încredere, un mic cadou: un portret al ei, cu mesajul: "Mai tare ca soarta!"...
*
Amintirea Liviei Maiorescu e cât se poate de vie la Ilzenberg. Discreta fiică a lui Titu Maiorescu a fost, vreme de trei decenii, unica stăpână a celui mai râvnit loc din Lituania. La Ilzenberg, la granița Letoniei cu Lituania, când spui România, spui Livia Maiorescu-Dymsza. Iar când spui Livia Maiorescu-Dymsza, spui rafinament, spui erudiție și spui noblețe. Bătrânul care îmi arătase drumul către palat își amintește poveștile rămase de pe vremea Veronikăi, cea care, în perioada interbelică, i-a servit Liviei drept bucătăreasă. "Stăpâna Livia era o cântăreață desăvârșită, a cântat pentru Regina României. Își fermeca oaspeții cu extraordinare concerte de pian, serile erau o desfătare pentru musafiri! Stăpâna era foarte cultivată, vorbea rusă, poloneză, franceză, engleză, germană și un pic de lituaniană. Lumea și-o amintește ca pe o persoană extrem de omenoasă, de cumsecade, făcea mereu cadouri pentru copiii slugilor sale. A fost foarte iubită aici, și acum se țin concerte de pian în memoria serilor sale magice de la palatul Ilzenberg". Aici, la Ilzenberg, departe de de țară, dar avându-l alături pe scumpul de Eugeniuz, căruia i-a dăruit trei copii, Livia a trăit cei mai frumoși ani ai săi. Într-un vechi album de familie găsit de noii proprietari ai palatului, vezi în ochii senini ai celor două nepoțele ale sale, toată împlinirea Liviei și toată magia Ilzenberg-ului de altădată.
Livia a trăit la moșie, până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. S-a refugiat apoi la București, alături de cele două fiice și de cele două nepoate, care aveau să învețe la școli românești, după care își vor pierde urma în Polonia. Livia se stinge la Câmpulung Muscel, în 1946, dar e înmormântată, conform propriei dorințe, alături de tatăl său, Titu, în Cimitirul Bellu din Capitală. După 60 de ani, tatăl cel sever și fiica sa cea încăpățânată, care a trebuit să pribegească o viață în căutarea fericirii, s-au reconciliat întru eternitate. "Mai tare ca soarta!", ca în mesajul secret al Reginei Elisabeta...