Secretul LIVIEI MAIORESCU

Ciprian Rus
- Titu Maiorescu, temutul și respectatul mentor al societății literare "Junimea" din Iași, are, în ciuda rezistentei sale celebrități, și părți necunoscute ale vieții. Una din ele e legată de Livia, strălucita lui fiică, domnișoară de onoare a Reginei Elisabeta, un personaj cu un destin fabulos, despre care am luat cunoștință în călătoria pe care am făcut-o în toamna aceasta în Țările Baltice. Și pe care abia aștept să v-o povestesc -

Talentata domnișoară L. M.

Ion Creangă i-a dedicat "d-șoarei L. M." cartea sa de căpătâi, "Amintiri din copilărie". Și nu pentru că tânăra de doar 18 ani ar fi fost fata celebrului său tată, Titu Maiorescu, inspiratorul so­cie­tății literare "Juni­mea", ci pen­tru că Livia a fost, de fapt, mul­tă vreme, argintul viu al ce­na­clu­­lui, întâiul cititor și cel mai onest confident al talentaților scriitori ce de-abia debu­tau în ma­rea literatură. Nu încape îndoială că ea va fi fost cea care l-a îmbol­dit la scris pe marele poves­titor și tot ea îl va fi aju­tat pe Crean­gă la tran­scrierea și la corectarea po­veștilor născute din năzbâtiile sale de la Hu­mulești. Un an mai târ­ziu, în 1882, vine rândul lui Vasile Alec­sandri să-i dedice Liviei poe­zia "Iar­na vine", citită la o ședință a "Ju­nimii"
Încă înainte să fi împlinit 20 de ani, Livia e o asiduă colaboratoare a tatălui său. Copiază texte, îl spri­jină când vine vorba de tipărirea cuvân­tărilor și a lucrărilor sale literare și traduce ea însăși pentru cele­bra revistă "Convorbiri literare", schițe de Mark Twain, lucrări de Mite Kremnitz sau nu­vele, în nem­țește, ale lui Ioan Slavici. Multe din­tre marile opere ale literaturii noastre, născute în fer­voarea întâlnirilor "Junimii", trec prin mâinile deli­cate ale Liviei, înainte de a cunoaște consacrarea unei tipărituri. Bunul său gust, ca și talentul muzical, deopotrivă pianistic și vocal, o transformă într-o veri­tabilă maestră de cere­monii la serbările organi­zate de familie și o impun chiar și pe scenele tea­trale, unde se ocupă de aranja­mentele muzicale ale unor comedii și spectacole de revistă, semnate de Max Rosetti și Iacob Negruzzi. E nelipsită de la ma­rile evenimente culturale de la Iași, Sinaia sau Bu­curești, cunoaște îndeaproape boema artistică, e prietenă cu Mihai Eminescu, căruia îi poartă mereu de grijă, ca unui frate mai mare și mai zvăpăiat, dar nu-i e străină nici încâlcita lume politică a Capitalei, în care tatăl său juca un rol de primă mână.
Fără a fi o frumusețe, fragilă fizic și emoțional din pricina unor suferințe din copilărie, dar din cale afară de talentată și rafinată, încăpățânată în părerile ei până la a-l scoate din minți pe Titu Maiorescu, Livia e o prezență remarcabilă în lumea bună a Ro­mâniei, pe la 1880. Nu miră pe nimeni, prin ur­mare, când sofis­ticata Regină Elisabeta alege să o aducă la curtea lui Carol I, ca domnișoară de onoare. Cele două pe­trec mult timp împreună, iar Livia o ajută pe scriitoa­rea-regină cu traduceri, ajustări și sfaturi la multe din lucrările sale. Vocea sa unică, acom­pa­niată de pianul tânărului Zdislaw Lubicz, muzicia­nul polonez al Casei Rega­le, încălzește multe din serile în care rigidul Carol se frământa, închis în sine, cu gândul la soarta țării sale...

Întrebări fără răspuns

Brusc, însă, la 24 de ani, Livia Maiorescu pără­sește în trombă scena publică din România, în care nu doar prietenii, dar și cârtitorii, îi prevedeau un viitor minunat. În plin scandal matrimonial între părinții săi, Titu Maiorescu și Clara Kremnitz, soldat cu un divorț răsunător, Livia pleacă la Berlin alături de mama sa. Nimeni nu înțelege gestul. E no­tat cu sur­prindere în presa vre­mii, apoi nu­mele Liviei dispare, treptat, până a se pierde cu totul. Scurta fișă bio­gra­fică a Liviei Ma­iorescu re­ține doar ală­turarea unui nume străin, Dymsza, cu so­noritate polonă, și faptul că a murit în România, fiind îngropată la București. Nu știam nimic din toate acestea când, ajuns în toamna aceasta la Vil­nius, în Lituania, în cău­tare de vechi urme ro­mâ­nești, m-am trezit față-n față cu numele Maio­rescu. "Fiica celebrului vostru politician și om de cultură a locuit mulți ani aici, în Lituania, la mo­șia Ilzenberg, unul dintre cele mai frumoase locuri din țara noastră. Trebuie nea­părat să vizitați pala­tul ei", am fost îndem­nat, nu o dată, la Vilnius, unde România are prie­teni apropiați. Stârnit de entuziasmul litua­nienilor și, mai ales de res­pectul cu aer de religiozitate pe care-l purtau unui per­sonaj complet necunos­cut la noi acasă, am hotărât să a­daug urmelor isto­rice pe care le căutam, și pe acelea ale Liviei Ma­iorescu, dis­părută complet din peisajul cul­tural ro­mâ­nesc.
Care e misterul ple­cării sale precipitate din Româ­nia? Cum se poate ca o tânără atât de bine inte­grată în so­cie­tatea românească de sfâr­șit de secol să dispară, pur și simplu, din Bucureștiul literar și din anturajul Casei Regale a Româ­niei? Ce drame și ce po­vești a lăsat în urmă și ce destin îi era hărăzit de­parte de țară, vreme de mai bine de jumătate de secol? Am pornit la drum cu o broșurică despre fosta moșie de la Ilzenberg, unde a trăit Livia Maiorescu. Deși sărace, informațiile erau, oricum, mult mai bogate decât se știe la noi despre fos­ta domnișoară de onoare a Reginei Elisabeta. O imagine din carte m-a urmărit tot drumul, și mai apoi, încă multă vre­me. O fotografie de la Berlin, de pe la 1890, făcută la doar câțiva ani după enig­matica sa plecare din România. Așa am simțit atunci, că trebuie să iau urma acelei imagini...

Fotografia de la Berlin

A trecut o jumătate de oră și încă nu-și poate lua ochii de la fotografie. Nicicând nu-și văzuse fiica mai fru­moasă și mai fericită. Gheața din su­fletul rigidului Ma­iorescu se topește, pe dată, în două lacrimi mari, de cum des­chide plicul primit din îndepăr­tatul Berlin. În joaca lacrimilor, ochii Liviei scapără și mai și! Se despărțise de fiica lui de câțiva ani buni, de fapt de când divorțase de mama ei, Clara Krem­nitz. Era mult venin în spa­tele acestei du­ble rupturi, iar plecarea precipi­tată a celor două în Ger­mania, în loc să vindece, nu fă­cuse decât să adâncească rănile. Se mai văzu­seră de vreo două ori de atunci, în încer­carea de a și-o reapropia pe Livia. Părinte corect, muncea pe brânci, ca să nu întârzie, fie și cu o zi, renta viageră consistentă pe care i-o promisese, ba chiar trecuse, fără tă­gadă, pe spezele lui, costisitoarele tra­ta­mente ale Clarei. Apoi, se strădui­se, cât putuse, să fie un tată grijuliu, călătorise împreună cu Livia la Praga, bătuseră împreună cele mai bune magazine și pinacoteci, petrecuseră seri lungi de lecturi, dar nimic nu putea să șteargă eticheta de părinte trădător, pe care Livia i-o pusese de multă vreme deja. Fiica pactizase total cu mama ei, Clara, în fața in­fi­delităților publice ale lui Titu Maio­rescu, despre care vuia Bucu­reș­tiul, că ar avea un fiu nelegitim cu Mite Krem­nitz, cumnata sa. Ba, se înver­șu­nase și mai mult, după ce el își "reparase" viața la București, imediat după divorț, în brațele Anei Rosetti, în vreme ce ele trăiau izolate și ne­consolate la Berlin.
Dar acum, de când deschisese scrisoarea abia sosită, chipul aspru al tatălui se luminase de-un zâm­bet duios. Privește fotografia din plic: Livia e seni­nă, îmblânzită, cu ochi nespus de frumoși, surâde vag. De-a stânga ei, sprijinit de masa învelită în bro­carduri scumpe, stă un bărbat în toată puterea cuvân­tului: înalt, chipeș, cu mustață răsucită, cu mâna pe­trecută protector și afectuos peste brațul Liviei. Se vede, din prestanța lui, că e om cultivat. Îl chea­mă Eugeniusz Dymsza și e proaspătul soț al fiicei sale. Un nobil polon, cu averi întinse prin Lituania, vestit inginer și mare poliglot! Fragila Livia își găsise, în sfârșit, liniștea alături de acest aristocrat luminat, cu 10 ani mai în vârstă decât ea. E greu să-ți imaginezi că un om precum Maiorescu, neclintit în morga lui academică, temutul rector al Universității bu­cureștene, ar fi putut lăcrima, fie și de unul singur. Dar dacă nu a făcut-o, cu siguranță că semnul bucu­riei ascunse i-a adus zâm­be­tul în suflet și pe obraz. Destinul îi oferise Liviei un dar neaștep­tat.

Agonie și extaz

Parlamentar, deja, de două decenii, fost ministru al Cultelor și rector în funcție al Univer­si­tății Bu­curești, Titu Maiorescu este, în 1892, anul căsătoriei fiicei sale, Livia, cu Eugeniusz Dymsza, în plină ascensiune pu­blică în România, pregătindu-și tere­nul pentru marile sale viitoare demnități - ministru al Justiției, ministru de Externe și Premier al Româ­niei. În Ger­mania, în schimb, acolo unde s-au cu­nos­­cut Livia și Euge­niusz, fosta soție a lui Titu Maiores­cu, Clara, e în plină agonie. Ul­tima dorință înainte de a muri e și ultima ei bu­curie, la capătul u­nei vieți pline de dra­ma­tism: își vede fata cea dragă, care i-a fost mereu ală­turi, așezată la casa ei. Se stinge la numai două săp­tămâni după căsătorie, discret, nu cumva să-i fie povară Liviei în noua ei viață...
Din țară, de la București, filosoful și omul politic Titu Maiorescu le scrie Liviei și lui Euge­niusz că ține neapărat să-i vadă cât mai degrabă cu putință. Îi și vizitează pe însurăței la Berlin, anul următor. Maiorescu e profund impresionat de ținuta fizică și intelectuală a ginerelui său. Descendent al unei fa­milii bogate și influente, Eugeniusz Dymsza absol­vise celebra Facultate de Drumuri și Comuni­cații de la Sankt Petersburg și bătuse, până la aproa­pe 40 de ani, în lung și în lat Rusia țaristă, de la Marea Nea­gră până în Caucaz și de acolo până la Marea Bal­tică. Construise mari porturi și căi ferate de impor­tanță strategică pentru acele vremuri, la sfârșit de secol XIX. Atentă și credincioasă, Livia îl va urma mereu pe iubitul ei soț, tot timpul pe drumuri, între Crimeea, Sankt Petersburg, Viena și Berlin. Cum par­te a familiei sale locuia în centrul Europei, cele­brul inginer decide să cumpere o pro­prietate undeva pe la mijloc, pe drumul dintre Sankt Petersburg și Berlin. Alege moșia de la Ilzenberg, în Lituania de azi. Ca să o cumpere, împrumută o sumă colosală la vremea aceea, semn al puterii și al respectului de care se bucura, și, într-o zi frumoasă de toamnă, o ia pe Livia și o conduce, ceremonios, din caleașca de la marginea drumului prăfuit, direct în "Para­dis".

Bun venit în "Paradis"!

Va fi fost, ca și acum, o toamnă răcoroasă și se­ni­nă, ziua în care Euge­niusz a adus-o prima oară pe Livia la Ilzenberg. E un cer de limpezimea cris­­talului, iar pădurile de pini și mes­teceni freamătă de adierile Mării Baltice. Gonim de câteva ore dinspre Riga, în jos, spre granița Letoniei cu Lituania. De la o vreme, copacii se strâng ca într-o îmbrățișare pe deasupra dru­mului îngust pe care înaintăm. Intrăm, parcă, într-un tunel al timpului. Razele de soare ce scapără printre frunze dau peisajului irizări ireale. Drumul e absolut pustiu. Nu tre­buie decât să ridici picio­rul de pe accelerație, să pui o muzică melan­co­li­că, să scoți cotul pe geam și să-ți pierzi gân­durile în bătaia privirii! Miroase a "Paradis", acel paradis spre care te îmbie, în Lituania, toți cei care află că ești din Ro­mâ­nia. Paradisul Liviei Maiores­cu, paradisul pe care chipeșul Eugeniusz i l-a făcut ca­dou iubitei sale soții.
"Știți cumva unde e Do­meniul Ilzenberg?", în­treb un bătrân înalt, cu plete albe, ce-și face de lucru cu un pumn de chei zdravene, ca Sfântul Petru la porțile Raiului. "Căutați «Paradisul»? E aici, pe stânga, cum treceți de graniță", îmi arată moșul. Pă­șesc pe direcția mâinii sale, rămasă înțepenită, în urma mea. Mai fac doi pași și, brusc, dau de o for­fotă de nedescris. Echipe de muncitori lucrează la ultimele finisaje ale unui gard somptuos. Merg de-a lungul lui și ajung în fața unei porți impresionante. "Ilzen­ber­go Dvaras" - "Domeniul Il­zenberg". Apăs pe clanță: ușa se deschide și mă invită, scâr­țâind a nou, să pășesc în plină poves­te.

Înapoi, pe vremea Doamnei Livia

Domeniului Ilzenberg i s-a dus vestea și în Litua­nia, și în Letonia. Amintirile lumi­noa­se din primele decenii ale secolului XX n-au putut fi șterse de râvna criminală a comuniștilor, care, și în Țările Balti­ce, la fel ca și la noi, au transformat în CAP-uri vechile palate nobiliare. Dar, dincolo de evocările pe care le găsești la tot pasul, faima Ilzen­berg-ului a revenit în atenția publică acum câțiva ani, când unul dintre cei mai bogați oameni din Lituania a cumpărat do­meniul, vechi de exact 500 de ani, cu gândul neabătut de a-i reda strălu­cirea de odinioară. Nimeresc taman în zar­va ultimelor retu­șuri. "În două săptămâni e inaugu­rarea", îmi spu­ne, într-o engleză de Cambridge, un inginer tânăr, care-și diriguiește oa­menii în sfânta zi de duminică. Are în mână planurile din interbelic ale pa­latului și mi le arată mândru. "Totul va arăta la fel cum era pe vremea doamnei Livia!".
Înălțat pe două niveluri și înghițit, la propriu, de o mare de verdeață, pa­latul Ilzenberg a găzduit, în jumă­tate de mileniu, multe sindrofii de lux. Mai cu seamă după prelua­rea sa de către influentul nobil Eugeniusz Dymsza și de ele­ganta sa soție român­că, Ilzen­berg a magnetizat întreaga elită a Europei Centrale și de Nord, dar și a Rusiei. Dar nu palatul în sine, deservit, în vremurile bune, de o armată de slugi pricepute, era marea atrac­ție a locului, ci domeniul dimprejur, un veritabil spec­tacol în aer liber. Ca și pe vremea distinsei pro­prie­tare a moșiei, oricine e liber și acum să viziteze locul, fără urmă de îngră­dire... Traseul începe chiar din spatele conacului, unde meș­terii de azi au refăcut superba balustradă de fier și marmură, care folosea drept punct de belvedere spre uriașul lac care e ini­ma proprietății. Stând la un ceai sau la o cafeluță, dis de dimineață, din acest mic balcon natural puteai plănui în tihnă clipe de neuitat. În zilele toropi­toare de vară, o baie te-ar fi ademenit numai­decât. La apus de soare, ar fi mers o plimbare cu barca, vâslind de voie în locuri tainice, parcă dinadins create de natură ca să ascundă fiorul primelor săru­tări. Apoi, în după-amieze melan­colice, nimic nu ar fi mai potrivit decât o lungă plimbare pe una dintre numeroasele insulițe. La una dintre ele, nu mai mare decât un salon de dans, poți ajunge la pas, străbătând o pasarelă arcui­tă peste luciul ce scapără orbitor în lumina soarelui de septembrie. Puzderie de copaci contorsionați, unii după ceilalți, ca într-o pasionantă scenă de tango, umplu "ringul".

"Afacerea" Lubicz-Maiorescu

Mă așez pe o margine a insulei și pri­vesc în larg. Din loc în loc, plăcuțe scrise în lituaniană marchea­ză arborii se­culari ai proprietății, martori încă vii ai vremurilor când Livia Maiorescu își purta pe aici nostalgiile și doru­rile numai de ea știute. La ce se va fi gândit Livia, în lungii ani de singu­rătate de după marile lovituri pe care le-a primit de la viață, la sfâr­șitul Primului Război Mondial? Căci anii de pribe­gie din calea ororilor războiului s-au suprapus peste moar­tea tatălui său, Titu (în 1917), și cea a soțului său, scumpul de Eugeniusz (în 1918), cei doi băr­bați care i-au marcat viața, fără să stingă, însă, exis­tența ascunsă, adânc în suflet, a unui alt "erou" al vieții ei, Zdislaw Lubicz, pianistul Casei Regale a României, omul pentru care plătise așa de greu cu exilul. Se va fi gândit și la el Livia? La tânărul uscățiv, cu mâini lungi și degete frumoase, pe care-l admira, în secret, în timpul recitalurilor de la Palat? Și-au îm­preu­nat prima oară mâinile pe când exersau un vals, la ceas de seară, pentru o mare recep­ție. A doua zi, în tim­pul recitalului, simțea că se sufocă de emoție. Când spiritele s-au încins, în sfârșit, sub efectul șampa­niilor scumpe, și când dezordinea a cuprins palatul, cei doi tineri s-au furișat împreună, departe de ochii lumii, într-un cotlon ascuns. Dar aventura sa fier­binte, la ceas de noapte, în Palatul Peleș, cu șarman­tul muzician polonez, n-a scăpat ochilor vigilenți ai ofițerilor lui Ca­rol. "Afacerea Lubicz-Ma­iorescu" a devenit, pe dată, secret de stat în Ro­mânia. Un secret atât de bi­ne păzit (date fiind posi­bilele sale reper­cu­siuni asupra onoa­rei coroanei regale, la care Carol ținea ca la ochii din cap, și asupra carierei politice a lui Titu Ma­io­rescu)... în­cât a stat mușa­ma­lizat vreme de aproa­pe un secol și jumătate (până la recenta apari­ție a "Jurnalului" Re­gelui Ca­rol I!). Zia­rele de can­can abia așteptau să scape vreo pi­can­terie! Dar Ca­rol I și Titu Maio­rescu lu­crea­ză curat și îi pedepsesc exem­plar pe cei doi amo­rezi. Deta­liile le aflăm as­cunse printre mii de însemnări a­cri­bioase și plic­ti­sitoare, în jur­na­lul rege­lui. A­colo se afla ma­rele secret al dis­pa­riției Liviei din Româ­nia! În data de 30 septembrie 1886, pe când se afla cu întreaga curte la Sinaia, Carol notează în jurnal: "Lubicz, care ar fi venit pentru muzică, a fost găsit seara târziu în castel, aici, în rendez-vous cu Ma­iorescu. Istorie incompletă, care va trebui ținută secretă. A fost concediat".
Incertitudinea asupra poveș­tii planează câteva zile. Era lim­pede că pianistul Zdislaw Lu­bicz avea o aven­tură cu cineva de la castel, însă nu era încă des­tul de clar cu cine anume. Întrea­ga po­veste se petrece pe fondul neîn­țe­legerilor dintre Titu Maio­rescu și soția sa, Clara, de care, de alt­fel, are să divorțeze chiar în ace­le zile. Într-o însemnare ulte­rioară din jurnalul său, din 31 decembrie 1886, regele con­sem­nează că s-a găsit asupra lui Lu­bicz o scri­soa­re compro­miță­toa­re. "Bucu­rești. Vineri, 19/31 de­cembrie 1886. Ceață, frig umed. Elisa­beta anunță că la Lu­bicz a fost găsită o scrisoare prin care Li­via e total compro­misă. După-amia­za, audiențe. L. Maiorescu demisionează din postul de dom­­nișoară de onoa­re, părinții știu totul. Ea pleacă din Bucu­rești, îm­preună cu ma­ma ei".
A fost Livia victima unui a­ran­jament strategic între rigidul Rege Carol I și versatilul Titu Maio­rescu, care ținea, deopo­tri­vă, la imaginea sa, dar care își dorea liniște pentru noul său mariaj, departe de Clara și de intransigenta Livia? Nu vom ști nicio­dată și, probabil, nici Livia, marea doamnă a Ilzenberg-ului, nu va fi știut asta... În însem­nările sale zilnice, la fel de seci ca ale Regelui, Titu Maio­rescu nu pomenește un cuvânt despre scandalul amoros de la Sinaia. Con­semnează că a fost primit în audiențe de cuplul regal chiar în zilele acelea tulburi, dar nu dă detalii. Notea­ză doar, rece, ple­ca­rea Clarei și a Liviei la Berlin, cu un Orient-Fulger care a întâr­ziat două ore! Și mai spune că, în preziua plecării, Regina Eli­sabeta i-ar fi trimis Li­viei, prin­tr-o persoană de încredere, un mic cadou: un portret al ei, cu me­sajul: "Mai tare ca soarta!"...

*

Amintirea Liviei Maiorescu e cât se poate de vie la Ilzenberg. Discreta fiică a lui Titu Maio­rescu a fost, vreme de trei decenii, unica stăpână a celui mai râvnit loc din Lituania. La Ilzenberg, la granița Leto­­niei cu Lituania, când spui România, spui Livia Maio­rescu-Dymsza. Iar când spui Livia Maiorescu-Dymsza, spui ra­fi­na­ment, spui eru­­diție și spui no­blețe. Bătrânul care îmi ară­tase drumul către palat își amintește po­veș­tile rămase de pe vremea Vero­ni­­kăi, cea care, în pe­rioada inter­be­lică, i-a servit Li­viei drept bucătă­reasă. "Stăpâna Li­via era o cântă­reață desă­vâr­șită, a cântat pen­tru Re­gina Ro­mâ­niei. Își fermeca oas­pe­ții cu extraor­di­nare concerte de pian, serile erau o desfătare pentru mu­safiri! Stăpâna era foarte cultivată, vor­bea rusă, poloneză, franceză, engleză, germană și un pic de lituaniană. Lumea și-o amintește ca pe o persoană extrem de omenoasă, de cumsecade, făcea mereu cadouri pentru copiii slu­gilor sale. A fost foarte iubită aici, și acum se țin concerte de pian în me­moria serilor sale magice de la palatul Ilzen­berg". Aici, la Ilzenberg, departe de de țară, dar avându-l alături pe scumpul de Eugeniuz, căruia i-a dăruit trei copii, Livia a trăit cei mai frumoși ani ai săi. Într-un vechi album de familie găsit de noii proprie­tari ai palatului, vezi în ochii senini ai celor două nepoțele ale sale, toată îm­plinirea Liviei și toată magia Ilzenberg-ului de altă­dată.
Livia a trăit la moșie, până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. S-a refugiat apoi la București, alături de cele două fiice și de cele două nepoate, care aveau să învețe la școli românești, du­pă care își vor pierde urma în Polonia. Livia se stinge la Câmpulung Mus­cel, în 1946, dar e înmor­mântată, con­form propriei dorințe, alături de tatăl său, Titu, în Cimitirul Bellu din Capitală. După 60 de ani, tatăl cel sever și fiica sa cea încăpățânată, care a trebuit să pribegească o viață în căutarea feri­cirii, s-au reconciliat în­tru eternitate. "Mai tare ca soar­ta!", ca în mesajul secret al Reginei Elisabeta...