Biserica lacrimilor

Ultimul stejar

Mă strecor prin ceaţă ca un fur. Pe lângă mine alu­necă, aproape nevăzută, iarba în­gălbenită de toamnă. Lumea pare a ni­mănui. La capătul drumului, un stejar uriaş îmi pare că iese direct din asfaltul negru. Are crengile răsfirate spre cer, ca braţele unui bătrân. E singura siluetă care se decupează clar, în lumea asta spectrală de umbre fluide, singurul urmaş al unui codru străvechi, care se întindea, în urmă cu două veacuri, pe această vale, unde s-au aşezat coloniştii şvabi. Când au venit aici nemţii, i-au zis Eichenthal - Valea Stejarilor, dar din codrii de odinioară nu a mai rămas nimic. Pădurea a fost tăiată şi transformată în case. Singur, stejarul acesta uriaş a fost cruţat şi lăsat aşa, în mijlocul câm­pului, ca să vorbească despre vre­murile în care el şi fraţii lui domneau pretutindeni.
Astăzi, ca o răzbunare a locului, în satul întemeiat de ei nu mai trăieşte niciun şvab. Au ple­cat cu toţii înapoi în Germania, încă din anii '70, iar în locul lor au venit ruteni din Maramureş. Aşa a devenit Eichen­thal, Sălbăgelul Nou. În urmă au rămas doar casele, case mari, nemţeşti, cu gos­po­dării trainice, aliniate cu rigla, stră­juind marginea drumului.
În satul şvăbesc nu a existat niciodată o biserică ortodoxă. Doar o capelă re­for­mată, pe care creştinii neoprotestanţi au cumpărat-o după 1990, ca să ridice pe locul ei o casă de rugăciune. Puţinii ru­teni rămaşi ortodocşi, şaisprezece fami­lii, s-au rugat în casele lor, încăpăţânân­du-se să reziste, să nu-şi lase legea moş­te­nită din moşi strămoşi. În casă săvârşea preotul, când şi când, slujba de liturghie, în casă se cununau, îşi botezau pruncii şi îşi prohodeau morţii. Înainte de a-i întâl­ni pe câţiva dintre ei, nu-mi puteam în­chipui că ortodoxia se poate trăi şi aşa, neclintit, cu o îndârjire senină, cu o încă­păţânare luminoasă, în răspăr cu necazu­rile, bolile şi nenorocirile de tot felul. Care, nu numai că nu i-au ocolit, ba dim­potrivă, parcă au lovit în ei mai abitir decât în ceilalţi oameni. Dar credinţa lor a rămas aceeaşi. Au învăţat, rugându-se împreună, că la Dumnezeu poţi să pri­veşti mai limpede printre lacrimile dure­rii, doar să nu-ţi pierzi nădejdea.

Fluturele albastru

Pe Răducu l-am îndrăgit pe loc. Stră­luceşte în el o frumuseţe pe care o întâl­neşti mai rar la oraş. Răzbate din toată făptura lui, din obrăjorii rumeni, din părul bălai, din ochii verzi, din felul în care te priveşte, din gesturile fireşti şi neprefăcute, faţă de tine, un străin. Are doar patru ani, dar a cunoscut deja sufe­rinţa. E o minune că sufletul i-a rămas senin! Deşi tatăl lui mult iubit a murit, el îl simte încă în preajma lui. Îl mai sună, câteodată, de pe telefonul vechi şi stricat, pe care i l-a dăruit bunica, vorbeşte cu el mi­nute în şir. În clipele acelea, durerea se răspândeşte în toată casa. Durerea părinţilor care şi-au văzut băia­tul răpus de cancer, topindu-se sub ochii lor, încet, ani de-a rândul.
"M-am rugat mult şi am plâns! Şi după atâta ru­găciune, l-am visat pe băiatul meu. Era ud tot şi era tare supărat. «De ce eşti atât de ud?», l-am întrebat. «De la lacrimile voastre, mamă! Să nu mă mai plân­geţi!». Şi a tăiat aerul cu mâna, aşa, poruncitor."
Vaselena Boiciuc e slăbuţă şi distinsă, cu o no­bleţe în cuvinte şi gesturi. A muncit întreaga viaţă să-şi crească cei şase copii, iar în urmă cu patru ani, mezinul i s-a prăpădit de cancer. I-a rămas pe dru­muri băieţelul, Răducu, pe care mama nu l-a mai vrut. Aşa că acum îl creşte ea, împreună cu soţul ei, ajutată de o fiică. De durerea pierderii fiului nu s-a consolat nici acum. Dar credinţa nu şi-a pierdut-o. Împreună cu alte câteva familii, ea e sufletul micuţei parohii din sat. Ea are grijă de micuţul paraclis im­provizat în şcoală. Deretică în timpul săptămânii, pen­tru ca du­minica totul să sclipească de curăţenie.
Înainte să existe acest paraclis, în camera în care stăm de vorbă, preoţii au slujit de mai multe ori Sfânta Liturghie. Au făcut şi botezuri când a fost nevoie. Aşa că Vaselena L-a avut pe Hristos în mijlocul casei. To­tuşi, El nu a cruţat-o... "Noi ne rugăm întruna şi Dom­nul ne iubeşte, de asta ne trimite încercări şi ne­ca­zuri pentru păcatele noastre şi ale strămoşilor", spune femeia. "Trebuie să tragă cineva după păcate... Eu am avut mult de suferit în viaţă, dar nimic n-a fost ca moartea copilului. Am fost paralizată, operată de două ori, dar mai greu decât să-ţi moa­ră copilul nu-i nimic! Să nu tra­gă ni­meni, nimeni pe pământul ăsta, aşa durere! Dacă nu aş lua tratament, cred că aş muri. Odată am zis că nu mai pot şi gata! Am venit acasă, m-am aşezat în genunchi în camera asta şi-aproape am urlat: «Doamne, de ce? Numa' pe al meu l-ai găsit, când sunt pe pământ atâ­ţia ticăloşi?». Atât am zis, că pe urmă a intrat Răducu în casă şi ţinea pe dosul palmei un fluturaş: «Bunică, bunică», a strigat. «Uite-l pe tata, a venit să mă vadă». Am amuţit. Oare nu era un semn de la Dum­ne­zeu? Fluturaşul ăla albastru de pe mânuţa co­pilului... Am oftat şi m-am liniştit. Dumnezeu îmi trimite semne. De aia ne şi stră­duim să facem o biserică în sat. Am strâns ceva bani de la credincioşi, da tot ne mai trebuie. Cu ajutorul Domnului om găta-o. Să fie şi de sufletul băiatului meu..."

Cum a învins moartea părintele IUSTIN ALBAI

Catapeteasma e simplă, sărăcăcioasă chiar. Nici măcar lemn, doar panouri de rumeguş presat, pe care sunt prinse icoanele Mântuitorului şi ale Maicii Dom­nului. Un altar "de campanie", improvizat într-o sală a şcolii din sat. Şi totuşi, aşa amărât cum e, paraclisul acesta micuţ poartă în el bucurie. Un colţ de primă­vară, într-o iarnă grea. Hristos e aproape, să-l atingi cu mâna. "Şi El a fost sărac", spune şoptit Vaselena, "s-a născut într-o iesle, pe paie, şi a crescut în casa unui tâmplar. Aici, în altarul acesta sărac, Domnul e mai acasă decât în marile catedrale. Simt eu că e aici, cu noi". La fel crede şi părintele Iustin Albai, care şi-a petrecut toată copilăria într-un sat din Banat. "Eu dor­meam cu bunicul, sora cu bunica, toţi în aceeaşi ca­meră. Şi aveam un perete cu o icoană şi ne aşezam cu toţii în faţa ei şi ne rugam. Nu cred să fi existat o noapte în copilărie în care să nu mă fi rugat lui Dum­nezeu. De atunci s-a întipărit în mine dra­gostea de Mân­tui­torul şi de biserică. Au fost, cu sigu­ran­ţă, mul­te momente în care Domnul a făcut câte o minune în su­fletul meu, momente în care L-am simţit foarte a­proape, aco­lo, în ca­sa noastră modes­tă. Aşa am ajuns să-mi doresc să fiu preot. Aşa că am urmat se­minarul, apoi facul­tatea şi, în cele din urmă, am fost hiro­tonit preot misionar. Dar după doi ani de preoţie, Dumnezeu, pentru păcatele me­le, mi-a trimis o mare încercare... Am fost diagnos­ticat cu un cancer şi a fost ne­voie de o intervenţie chirurgicală, care mi-a lăsat şi sechele. Din cauza lor vorbesc mai greu. Dar au trecut de atunci opt ani şi sunt viu. Eu abia după ce am trecut prin suferinţă am înţeles că fără de Dumnezeu nu poţi să faci nimic. Am înţeles că boala aceasta e rezultatul păcatelor mele. Dar nu am căzut într-o extremă, într-o stare negativă, să nu mai am nădejde în Dumnezeu. Nu! Eu am crezut tot timpul, am avut o atitudine optimistă, care m-a ajutat foarte mult să trec peste boală. Chiar dacă eram epuizat după operaţie, la momentul vizitei mă chinuiam să mă ridic din pat, mă spălam pe faţă, făceam tot ce puteam ca să stau în picioare, ca atunci când vine doctorul, să vadă că sunt bine, să-mi dea drumul acasă. Mă aştepta fetiţa mea, care pe atunci era tare mică. Mereu m-am rugat Domnului să mă ajute, să-mi mai dea câţiva ani de trăit, ca să o pot creşte. Şi m-a vindecat Dumnezeu."

Omul cel bun

- Care a fost cea mai importantă armă a dum­neavoastră în lupta cu boala?

- Să nu cad în deznădejde! Pentru că dacă ajungi ca ea să te cuprindă, greu mai scapi. E foarte impor­tant ca în afară de rugăciune, să ai lângă tine un om care să te întărească, care să te ridice, să-ţi întindă o mână de ajutor când eşti deprimat. Eu am avut tot tim­pul în care am stat la spital un asemenea om, un domn profesor din Cluj, care m-a ajutat foarte mult. Nu era un om foarte credincios, nu se ruga foarte mult, dar făcea bine tuturor celor din jur. Stătea cu fiecare de vorbă, deşi, poate, era uneori mai bolnav decât cei pe care îi ajuta. Îmi aduc aminte că-mi spunea mereu: "Să ştii că cel mai important lucru în viaţă este să faci bine, să ajuţi pe cineva." Şi era bucuros mereu, zâmbea totdeauna, glumea, orice s-ar fi întâmplat. Îmi aduc aminte că atunci când eram la spital, imediat după operaţie, intu­bat şi nu mă puteam hrăni, el a venit la mine şi mi-a spus: "Măi, da tu eşti bine! Tu nu ai nimic, ce te gân­deşti? Gata, o trecut totul! S-o scos de acolo tot ce era rău, ş-acu eşti perfect sănătos. Lasă că ieşi de aici curând şi mergem să bem o bere împreună." Şi m-a făcut să cred că sunt, într-adevăr, sănătos. Mă simţeam tot mai bine şi îmi spuneam că, până la urmă, Dumnezeu este cel care hotărăşte cum şi cât trăieşte fiecare dintre noi. Doamne feri, sunt unii care se culcă seara sănătoşi şi peste noapte fac un infarct şi mor. Şi atunci, eu de ce să mă preocup atâta de sfârşitul meu? Nici n-am mai mers la control de trei ani de zile. Am fost operat în 2007 şi, în prima perioadă, mă tot cătam, mă uitam în zona palatină, unde fu­sesem operat, nu care cumva să-şi fi revenit cancerul. Dar perioada aceea a trecut. Nici nu vreau să mă mai gândesc sau să mai aud de rău. Dar am avut şi alt ajutor, să ştiţi. L-am avut pe Sfântul Nico­lae, în care credeam încă din copi­lărie. Îmi zisese bunica să-mi aleg un sfânt care îmi e mai aproape de suflet, iar eu l-am ales pe el şi i-am şi închinat o zi pe săptă­mâ­nă, joia, în care să-i fac întotdea­una acatistul. M-am rugat tot tim­pul sfântului şi lui Dumnezeu, pen­tru sănătate şi iertarea păca­te­lor, dar nu am insistat cu rugăciu­nea pentru vindecarea mea de can­cer. Pen­tru că dacă ai boala asta, eu nu cred că trebuie să te gândeşti prea mult la ea, nu trebuie să te gândeşti la rău în general, pen­tru că da­că te gân­deşti la rău, şi răul vine la tine. Îl atragi cum­va. Trebuie să te gândeşti la bine, să îţi propui mereu să faci ceva, să te întrebi me­reu cum poţi să-ţi ajuţi aproa­pele. Cu ce poţi tu, nu neapărat cu bani. Acesta este cel mai important lucru. Eu am simţit în acea peri­oadă că orice om care trecea pe lângă mine, chiar dacă nu-l cunoşteam, era impor­tant pen­tru mine. Parcă ori­ce om care vorbea cu mine mă ajuta, într-un fel greu de ex­plicat. Şi, odată ieşit din spital, orice lucru mi se pă­rea impor­tant. Trăiam foarte intens fie­care moment.
Poate de aceea, după ce m-am vindecat, mi-a şi dat Dum­­nezeu parohia asta. Eu nu am avut niciodată o pa­rohie bo­gată, cu credincioşi mulţi şi biserică frumoasă. Am fost me­reu preot misio­nar. Când am venit aici, în sat, nu era nici măcar acest paraclis. Nu aveam unde să fac slujbă, aşa că m-am apu­cat şi, cu doi meşteri, am renovat încăperea aceasta din şcoală şi am început să fac Sfânta Liturghie. Poate că dacă nu ar fi fost domnul Mihai şi ceilalţi credincioşi, nici nu aş fi îndrăznit să mă apuc de o bise­rică nouă. Dar ei au spus că tre­buie să avem şi noi un sfânt lăcaş, aşa cum are orice sat ro­mâ­nesc. Şi, cu jertfa lor şi cu ajutorul domnului Mihai am pornit la drum.

Domnul Mihai

Am crezut tot timpul că "domnul Mihai", de care îmi vorbiseră şi Vaselena, şi pă­rin­tele, e un sponsor înstărit şi ge­neros. Mă aşteptam să întâlnesc un domn în vârstă, îmbrăcat la costum, cu care să am o discuţie seacă. Am întâlnit însă un ţăran simplu, la fel ca toţi cei din sat, care şi-a vândut tot pământul moş­tenit de la pă­rinţi, ca să por­nească biserica, cu banii lui. Are trei copii, ar fi putut să le lase lor banii. E paralizat, nu-şi poate miş­­ca mâna deloc, abia merge, târând după el un picior. S-ar fi putut gândi la spi­tal, la medica­mente, la grija zilei de mâine. Dar el a vrut doar să dă­ruiască din ce nu avea, din lip­surile, din sărăcia lui.
"Domnul Mihai mi-a tot spus că el are un pământ şi, dacă-i aju­tă Dumnezeu să-l vândă, apăi, cu el o să putem porni biserica. Dar eu mă gândeam că e foarte greu, cu două-trei mii de lei, cât o fi luând el pe pământ, să înce­pem."
32.500 lei. Atât a luat pe pă­mânt. La vremea aceea, erau cam zece mii de euro. O mică avere pen­­tru domnul Mi­hai. Cei mai mulţi bani pe care i-a avut vreodată în viaţă. Părintele îşi amin­teşte limpede că nu a vrut să-şi ţină din ei nimic. "O zis cătră mine - «Pă­rinte, când o veni omu cu banii, vă rog să veniţi dum­neavoastră să îi luaţi. Pe toţi! Eu din ei nu vreau să-mi opresc nici măcar un leu pentru pâine.» Şi aşa a făcut! Cumpărătorul a venit cu banii la paraclis, iar dom­nul Mihai nici nu s-a atins de ei. Şi cu banii aceştia am turnat funda­ţia şi am început lucră­rile la biserică. Nu a tre­buit să plătim muncitori, pentru că au venit oamenii şi au lucrat. Fiecare a pus umărul".
Domnul Mihai zâmbeşte aproape tot timpul. Un zâmbet în care luminează o bucurie şi o pace care nu sunt din această lume. Iradiază stând, aşa, lângă tine. Când te uiţi în ochii lui albaştri îţi dai seama că privesc deja dincolo de această lume. Că sunt ochii unui om pe care rugăciunea îi ţine mereu senini. "Demult, în vremea comunismului, să tot fie 30 de ani, am cum­părat o Biblie. Şi aşa de drag mi-a fost de ea, că în anul acela am citit-o toată. Ş-apăi, mi-a spus un credincios că în fiece an trăbă să citeşti Scriptura. Ş-apăi, poate că nu în fiece an, dar cam la un an ju­mate, o gat. De zece ori tot cred s-o fi citit! Eu am fost şofer şi am umblat prin tot Banatul, dar sat fără bise­rică nu am întâlnit, decât aici. Păi ce sat mai e şi ăsta, m-am întrebat când m-am mutat acu zece ani, venind de la mine, din Maramureş? Există o casă de adunare penticostală, dar mie nu îmi trebuie altă credinţă. Aşa m-am născut, aşa am să mor - ortodox." Şi când spu­ne asta, domnul Mihai retează cu braţul sănătos aerul, de parcă ar avea în mână o sabie. Şi pentru o clipă, ochii săi blânzi şi liniştiţi se înăspresc.
"Eu am un obicei, să citesc în fiecare zi un acatist. Ş-apăi, după ce citesc, zic «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul!» şi «Maica Domnu­lui, miluieşte-mă pe mine păcătosul!». Ş-apăi stau aşa, în linişte, că atunci când mă rog îmi place să nu mă deranjeze muierea. Şi-n liniştea aia, mi-a dat Dom­nul un gând. Măi, dac-aş putea oricumva să-mi vând pământul pă care-l am şi să ne-apucăm de-o biserică? Şi m-a ajutat Dumnezeu, de m-a şi sunat după aia un cumpărător şi tare m-am bucurat. Că nu am vrut de pă pământ nici măcar un leu. Am vrut să meargă toţi la biserică. Căastăzi sunt mulţi lupi răpitori care încearcă să-i amăgească pe oameni cu credinţe de tot felul. Dar dacă ai inimă tare, nu te laşi. E greu să trăieşti fără să-ţi poţi mişca o mână, dar dacă ai credinţă, orice ar fi, nu te laşi. Eu îi mulţu­mesc lui Dumnezeu pentru boală. Că el mi-a trimis-o să mă îndrept. Să vin pe calea cea bună. Am primit necazurile pentru păcatele mele şi ale strămoşilor. Dar nu m-am supărat niciodată pe Dumnezeu. Ba chiar i-am mulţumit mereu că-mi încearcă credinţa".

(Fotografiile autorului)

Dacă doriţi să ajutaţi la terminarea bisericii din Sălbăgelul Nou puteţi vira bani în contul: Parohia Ortodoxă Sălbăgelul Nou RO84BTRLRONCRT0268624901