Mă strecor prin ceață ca un fur. Pe lângă mine alunecă, aproape nevăzută, iarba îngălbenită de toamnă. Lumea pare a nimănui. La capătul drumului, un stejar uriaș îmi pare că iese direct din asfaltul negru. Are crengile răsfirate spre cer, ca brațele unui bătrân. E singura siluetă care se decupează clar, în lumea asta spectrală de umbre fluide, singurul urmaș al unui codru străvechi, care se întindea, în urmă cu două veacuri, pe această vale, unde s-au așezat coloniștii șvabi. Când au venit aici nemții, i-au zis Eichenthal - Valea Stejarilor, dar din codrii de odinioară nu a mai rămas nimic. Pădurea a fost tăiată și transformată în case. Singur, stejarul acesta uriaș a fost cruțat și lăsat așa, în mijlocul câmpului, ca să vorbească despre vremurile în care el și frații lui domneau pretutindeni.
Astăzi, ca o răzbunare a locului, în satul întemeiat de ei nu mai trăiește niciun șvab. Au plecat cu toții înapoi în Germania, încă din anii '70, iar în locul lor au venit ruteni din Maramureș. Așa a devenit Eichenthal, Sălbăgelul Nou. În urmă au rămas doar casele, case mari, nemțești, cu gospodării trainice, aliniate cu rigla, străjuind marginea drumului.
În satul șvăbesc nu a existat niciodată o biserică ortodoxă. Doar o capelă reformată, pe care creștinii neoprotestanți au cumpărat-o după 1990, ca să ridice pe locul ei o casă de rugăciune. Puținii ruteni rămași ortodocși, șaisprezece familii, s-au rugat în casele lor, încăpățânându-se să reziste, să nu-și lase legea moștenită din moși strămoși. În casă săvârșea preotul, când și când, slujba de liturghie, în casă se cununau, își botezau pruncii și își prohodeau morții. Înainte de a-i întâlni pe câțiva dintre ei, nu-mi puteam închipui că ortodoxia se poate trăi și așa, neclintit, cu o îndârjire senină, cu o încăpățânare luminoasă, în răspăr cu necazurile, bolile și nenorocirile de tot felul. Care, nu numai că nu i-au ocolit, ba dimpotrivă, parcă au lovit în ei mai abitir decât în ceilalți oameni. Dar credința lor a rămas aceeași. Au învățat, rugându-se împreună, că la Dumnezeu poți să privești mai limpede printre lacrimile durerii, doar să nu-ți pierzi nădejdea.
Fluturele albastru
Pe Răducu l-am îndrăgit pe loc. Strălucește în el o frumusețe pe care o întâlnești mai rar la oraș. Răzbate din toată făptura lui, din obrăjorii rumeni, din părul bălai, din ochii verzi, din felul în care te privește, din gesturile firești și neprefăcute, față de tine, un străin. Are doar patru ani, dar a cunoscut deja suferința. E o minune că sufletul i-a rămas senin! Deși tatăl lui mult iubit a murit, el îl simte încă în preajma lui. Îl mai sună, câteodată, de pe telefonul vechi și stricat, pe care i l-a dăruit bunica, vorbește cu el minute în șir. În clipele acelea, durerea se răspândește în toată casa. Durerea părinților care și-au văzut băiatul răpus de cancer, topindu-se sub ochii lor, încet, ani de-a rândul.
"M-am rugat mult și am plâns! Și după atâta rugăciune, l-am visat pe băiatul meu. Era ud tot și era tare supărat. «De ce ești atât de ud?», l-am întrebat. «De la lacrimile voastre, mamă! Să nu mă mai plângeți!». Și a tăiat aerul cu mâna, așa, poruncitor."
Vaselena Boiciuc e slăbuță și distinsă, cu o noblețe în cuvinte și gesturi. A muncit întreaga viață să-și crească cei șase copii, iar în urmă cu patru ani, mezinul i s-a prăpădit de cancer. I-a rămas pe drumuri băiețelul, Răducu, pe care mama nu l-a mai vrut. Așa că acum îl crește ea, împreună cu soțul ei, ajutată de o fiică. De durerea pierderii fiului nu s-a consolat nici acum. Dar credința nu și-a pierdut-o. Împreună cu alte câteva familii, ea e sufletul micuței parohii din sat. Ea are grijă de micuțul paraclis improvizat în școală. Deretică în timpul săptămânii, pentru ca duminica totul să sclipească de curățenie.
Înainte să existe acest paraclis, în camera în care stăm de vorbă, preoții au slujit de mai multe ori Sfânta Liturghie. Au făcut și botezuri când a fost nevoie. Așa că Vaselena L-a avut pe Hristos în mijlocul casei. Totuși, El nu a cruțat-o... "Noi ne rugăm întruna și Domnul ne iubește, de asta ne trimite încercări și necazuri pentru păcatele noastre și ale strămoșilor", spune femeia. "Trebuie să tragă cineva după păcate... Eu am avut mult de suferit în viață, dar nimic n-a fost ca moartea copilului. Am fost paralizată, operată de două ori, dar mai greu decât să-ți moară copilul nu-i nimic! Să nu tragă nimeni, nimeni pe pământul ăsta, așa durere! Dacă nu aș lua tratament, cred că aș muri. Odată am zis că nu mai pot și gata! Am venit acasă, m-am așezat în genunchi în camera asta și-aproape am urlat: «Doamne, de ce? Numa' pe al meu l-ai găsit, când sunt pe pământ atâția ticăloși?». Atât am zis, că pe urmă a intrat Răducu în casă și ținea pe dosul palmei un fluturaș: «Bunică, bunică», a strigat. «Uite-l pe tata, a venit să mă vadă». Am amuțit. Oare nu era un semn de la Dumnezeu? Fluturașul ăla albastru de pe mânuța copilului... Am oftat și m-am liniștit. Dumnezeu îmi trimite semne. De aia ne și străduim să facem o biserică în sat. Am strâns ceva bani de la credincioși, da tot ne mai trebuie. Cu ajutorul Domnului om găta-o. Să fie și de sufletul băiatului meu..."
Cum a învins moartea părintele IUSTIN ALBAI
Catapeteasma e simplă, sărăcăcioasă chiar. Nici măcar lemn, doar panouri de rumeguș presat, pe care sunt prinse icoanele Mântuitorului și ale Maicii Domnului. Un altar "de campanie", improvizat într-o sală a școlii din sat. Și totuși, așa amărât cum e, paraclisul acesta micuț poartă în el bucurie. Un colț de primăvară, într-o iarnă grea. Hristos e aproape, să-l atingi cu mâna. "Și El a fost sărac", spune șoptit Vaselena, "s-a născut într-o iesle, pe paie, și a crescut în casa unui tâmplar. Aici, în altarul acesta sărac, Domnul e mai acasă decât în marile catedrale. Simt eu că e aici, cu noi". La fel crede și părintele Iustin Albai, care și-a petrecut toată copilăria într-un sat din Banat. "Eu dormeam cu bunicul, sora cu bunica, toți în aceeași cameră. Și aveam un perete cu o icoană și ne așezam cu toții în fața ei și ne rugam. Nu cred să fi existat o noapte în copilărie în care să nu mă fi rugat lui Dumnezeu. De atunci s-a întipărit în mine dragostea de Mântuitorul și de biserică. Au fost, cu siguranță, multe momente în care Domnul a făcut câte o minune în sufletul meu, momente în care L-am simțit foarte aproape, acolo, în casa noastră modestă. Așa am ajuns să-mi doresc să fiu preot. Așa că am urmat seminarul, apoi facultatea și, în cele din urmă, am fost hirotonit preot misionar. Dar după doi ani de preoție, Dumnezeu, pentru păcatele mele, mi-a trimis o mare încercare... Am fost diagnosticat cu un cancer și a fost nevoie de o intervenție chirurgicală, care mi-a lăsat și sechele. Din cauza lor vorbesc mai greu. Dar au trecut de atunci opt ani și sunt viu. Eu abia după ce am trecut prin suferință am înțeles că fără de Dumnezeu nu poți să faci nimic. Am înțeles că boala aceasta e rezultatul păcatelor mele. Dar nu am căzut într-o extremă, într-o stare negativă, să nu mai am nădejde în Dumnezeu. Nu! Eu am crezut tot timpul, am avut o atitudine optimistă, care m-a ajutat foarte mult să trec peste boală. Chiar dacă eram epuizat după operație, la momentul vizitei mă chinuiam să mă ridic din pat, mă spălam pe față, făceam tot ce puteam ca să stau în picioare, ca atunci când vine doctorul, să vadă că sunt bine, să-mi dea drumul acasă. Mă aștepta fetița mea, care pe atunci era tare mică. Mereu m-am rugat Domnului să mă ajute, să-mi mai dea câțiva ani de trăit, ca să o pot crește. Și m-a vindecat Dumnezeu."
Omul cel bun
- Care a fost cea mai importantă armă a dumneavoastră în lupta cu boala?
- Să nu cad în deznădejde! Pentru că dacă ajungi ca ea să te cuprindă, greu mai scapi. E foarte important ca în afară de rugăciune, să ai lângă tine un om care să te întărească, care să te ridice, să-ți întindă o mână de ajutor când ești deprimat. Eu am avut tot timpul în care am stat la spital un asemenea om, un domn profesor din Cluj, care m-a ajutat foarte mult. Nu era un om foarte credincios, nu se ruga foarte mult, dar făcea bine tuturor celor din jur. Stătea cu fiecare de vorbă, deși, poate, era uneori mai bolnav decât cei pe care îi ajuta. Îmi aduc aminte că-mi spunea mereu: "Să știi că cel mai important lucru în viață este să faci bine, să ajuți pe cineva." Și era bucuros mereu, zâmbea totdeauna, glumea, orice s-ar fi întâmplat. Îmi aduc aminte că atunci când eram la spital, imediat după operație, intubat și nu mă puteam hrăni, el a venit la mine și mi-a spus: "Măi, da tu ești bine! Tu nu ai nimic, ce te gândești? Gata, o trecut totul! S-o scos de acolo tot ce era rău, ș-acu ești perfect sănătos. Lasă că ieși de aici curând și mergem să bem o bere împreună." Și m-a făcut să cred că sunt, într-adevăr, sănătos. Mă simțeam tot mai bine și îmi spuneam că, până la urmă, Dumnezeu este cel care hotărăște cum și cât trăiește fiecare dintre noi. Doamne feri, sunt unii care se culcă seara sănătoși și peste noapte fac un infarct și mor. Și atunci, eu de ce să mă preocup atâta de sfârșitul meu? Nici n-am mai mers la control de trei ani de zile. Am fost operat în 2007 și, în prima perioadă, mă tot cătam, mă uitam în zona palatină, unde fusesem operat, nu care cumva să-și fi revenit cancerul. Dar perioada aceea a trecut. Nici nu vreau să mă mai gândesc sau să mai aud de rău. Dar am avut și alt ajutor, să știți. L-am avut pe Sfântul Nicolae, în care credeam încă din copilărie. Îmi zisese bunica să-mi aleg un sfânt care îmi e mai aproape de suflet, iar eu l-am ales pe el și i-am și închinat o zi pe săptămână, joia, în care să-i fac întotdeauna acatistul. M-am rugat tot timpul sfântului și lui Dumnezeu, pentru sănătate și iertarea păcatelor, dar nu am insistat cu rugăciunea pentru vindecarea mea de cancer. Pentru că dacă ai boala asta, eu nu cred că trebuie să te gândești prea mult la ea, nu trebuie să te gândești la rău în general, pentru că dacă te gândești la rău, și răul vine la tine. Îl atragi cumva. Trebuie să te gândești la bine, să îți propui mereu să faci ceva, să te întrebi mereu cum poți să-ți ajuți aproapele. Cu ce poți tu, nu neapărat cu bani. Acesta este cel mai important lucru. Eu am simțit în acea perioadă că orice om care trecea pe lângă mine, chiar dacă nu-l cunoșteam, era important pentru mine. Parcă orice om care vorbea cu mine mă ajuta, într-un fel greu de explicat. Și, odată ieșit din spital, orice lucru mi se părea important. Trăiam foarte intens fiecare moment.
Poate de aceea, după ce m-am vindecat, mi-a și dat Dumnezeu parohia asta. Eu nu am avut niciodată o parohie bogată, cu credincioși mulți și biserică frumoasă. Am fost mereu preot misionar. Când am venit aici, în sat, nu era nici măcar acest paraclis. Nu aveam unde să fac slujbă, așa că m-am apucat și, cu doi meșteri, am renovat încăperea aceasta din școală și am început să fac Sfânta Liturghie. Poate că dacă nu ar fi fost domnul Mihai și ceilalți credincioși, nici nu aș fi îndrăznit să mă apuc de o biserică nouă. Dar ei au spus că trebuie să avem și noi un sfânt lăcaș, așa cum are orice sat românesc. Și, cu jertfa lor și cu ajutorul domnului Mihai am pornit la drum.
Domnul Mihai
Am crezut tot timpul că "domnul Mihai", de care îmi vorbiseră și Vaselena, și părintele, e un sponsor înstărit și generos. Mă așteptam să întâlnesc un domn în vârstă, îmbrăcat la costum, cu care să am o discuție seacă. Am întâlnit însă un țăran simplu, la fel ca toți cei din sat, care și-a vândut tot pământul moștenit de la părinți, ca să pornească biserica, cu banii lui. Are trei copii, ar fi putut să le lase lor banii. E paralizat, nu-și poate mișca mâna deloc, abia merge, târând după el un picior. S-ar fi putut gândi la spital, la medicamente, la grija zilei de mâine. Dar el a vrut doar să dăruiască din ce nu avea, din lipsurile, din sărăcia lui.
"Domnul Mihai mi-a tot spus că el are un pământ și, dacă-i ajută Dumnezeu să-l vândă, apăi, cu el o să putem porni biserica. Dar eu mă gândeam că e foarte greu, cu două-trei mii de lei, cât o fi luând el pe pământ, să începem."
32.500 lei. Atât a luat pe pământ. La vremea aceea, erau cam zece mii de euro. O mică avere pentru domnul Mihai. Cei mai mulți bani pe care i-a avut vreodată în viață. Părintele își amintește limpede că nu a vrut să-și țină din ei nimic. "O zis cătră mine - «Părinte, când o veni omu cu banii, vă rog să veniți dumneavoastră să îi luați. Pe toți! Eu din ei nu vreau să-mi opresc nici măcar un leu pentru pâine.» Și așa a făcut! Cumpărătorul a venit cu banii la paraclis, iar domnul Mihai nici nu s-a atins de ei. Și cu banii aceștia am turnat fundația și am început lucrările la biserică. Nu a trebuit să plătim muncitori, pentru că au venit oamenii și au lucrat. Fiecare a pus umărul".
Domnul Mihai zâmbește aproape tot timpul. Un zâmbet în care luminează o bucurie și o pace care nu sunt din această lume. Iradiază stând, așa, lângă tine. Când te uiți în ochii lui albaștri îți dai seama că privesc deja dincolo de această lume. Că sunt ochii unui om pe care rugăciunea îi ține mereu senini. "Demult, în vremea comunismului, să tot fie 30 de ani, am cumpărat o Biblie. Și așa de drag mi-a fost de ea, că în anul acela am citit-o toată. Ș-apăi, mi-a spus un credincios că în fiece an trăbă să citești Scriptura. Ș-apăi, poate că nu în fiece an, dar cam la un an jumate, o gat. De zece ori tot cred s-o fi citit! Eu am fost șofer și am umblat prin tot Banatul, dar sat fără biserică nu am întâlnit, decât aici. Păi ce sat mai e și ăsta, m-am întrebat când m-am mutat acu zece ani, venind de la mine, din Maramureș? Există o casă de adunare penticostală, dar mie nu îmi trebuie altă credință. Așa m-am născut, așa am să mor - ortodox." Și când spune asta, domnul Mihai retează cu brațul sănătos aerul, de parcă ar avea în mână o sabie. Și pentru o clipă, ochii săi blânzi și liniștiți se înăspresc.
"Eu am un obicei, să citesc în fiecare zi un acatist. Ș-apăi, după ce citesc, zic «Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!» și «Maica Domnului, miluiește-mă pe mine păcătosul!». Ș-apăi stau așa, în liniște, că atunci când mă rog îmi place să nu mă deranjeze muierea. Și-n liniștea aia, mi-a dat Domnul un gând. Măi, dac-aș putea oricumva să-mi vând pământul pă care-l am și să ne-apucăm de-o biserică? Și m-a ajutat Dumnezeu, de m-a și sunat după aia un cumpărător și tare m-am bucurat. Că nu am vrut de pă pământ nici măcar un leu. Am vrut să meargă toți la biserică. Că astăzi sunt mulți lupi răpitori care încearcă să-i amăgească pe oameni cu credințe de tot felul. Dar dacă ai inimă tare, nu te lași. E greu să trăiești fără să-ți poți mișca o mână, dar dacă ai credință, orice ar fi, nu te lași. Eu îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru boală. Că el mi-a trimis-o să mă îndrept. Să vin pe calea cea bună. Am primit necazurile pentru păcatele mele și ale strămoșilor. Dar nu m-am supărat niciodată pe Dumnezeu. Ba chiar i-am mulțumit mereu că-mi încearcă credința".
(Fotografiile autorului)
Dacă doriți să ajutați la terminarea bisericii din Sălbăgelul Nou puteți vira bani în contul: Parohia Ortodoxă Sălbăgelul Nou RO84BTRLRONCRT0268624901