Ianuarie. Ninsoarea de cu o seară înainte nu se potolise încă spre dimineață. Mă trezesc fără prea mult entuziasm și caut să găsesc ceva de care să mă agăț, ca să pot intra în rutina de zi cu zi. Îmi propun să-mi aduc aminte de copilărie, de zăpezile care acopereau întreg orașul și atunci știam că voi avea cele mai frumoase zile de vacanță.
Nu exista rutina, chiar dacă zilele, poate, se rostogoleau la fel, dar niciodată asemănătoare. Rutina... Dau să mă îmbrac și observ o modificare într-o zonă a corpului meu. Nu dau importanță "semnalului de alarmă" și urmez treburile din ziua respectivă, fără îngrijorare.
Zilele trec una după alta, "semnul" e tot acolo, dar parcă mai scobit în trupul meu. Începe să se nască îngrijorarea, dar nu atât cât să mă miște din rutina zilnică. Iar rutina...
Semne firave de dezgheț și tremurul crengilor dezgolite în bătaia vântului blând mă scot din amorțeală și ceva sau cineva îmi șoptește: a venit Primăvara... Mă bucur de anotimp, dar îngrijorarea crește. Nu știu ce ar putea fi, și mintea mea refuză să scoată din "sertarele" pline de informații acumulate până atunci - un răspuns. Încet, simt că nu mă mai pot bucura de nimic, până nu aflu ce anume a "sculptat" în trupul meu o formă pe care nu o pot defini. Îmi fac curaj și împărtășesc îngrijorarea mea mamei și soțului meu. Urmează investigațiile medicale și mi se dă de înțeles că e ceva serios. Plâng - de mila mea, de disperare, de ce va urma...
Ajung la Doamna doctor Agata Petrescu. Minionă, delicată ca o floare de mai, mă primește, și pentru că vede neliniștea mea, mă încurajează. Investigația arată o problemă severă, care nu suportă amânare. Delicatețea, dar și hotărârea cu care îmi recomandă ce am de făcut, îmi trezesc mintea și trupul. Trebuie să-mi adun forțele și să mă salvez.
A fost primul duș rece, dar atât de necesar, ca să-mi iau soarta în mâini și să pornesc la luptă. Aveam un "invadator" neașteptat, care deja câștigase o bătălie - intrase în trupul meu. Acum, după mai bine de trei ani, îmi amintesc cu multă recunoștință față de Dumnezeu, că mi-a scos în cale un om hotărât, foarte bine pregătit profesional, și care să-mi dea curajul de a porni într-un război nu mare, nu mic - cu boala.
Fusesem, iată, smulsă brutal, din rutina de zi cu zi, și toate au rămas pe loc: serviciul, planuri de viitor, vacanța din acel an și multe altele... Luam drumul Bucureștiului, împreună cu soțul meu, care lucra asiduu în a-și menține masca de "o să fie bine", dar în interiorul lui deja se iscase uraganul... Mama rămăsese acasă, ca să ia legătura mai puternic cu Dumnezeu, pentru "a-i bate la ușă" și a implora ajutor.
Au urmat procedurile, operația și restul... Soțul meu mă veghea de la 500 de kilometri, iar când putea, evada de la sarcinile zilnice, luând drumul Capitalei. Mama făcea "ordine" în familia noastră - destul de numeroasă - și-i pusese pe toți la rugăciune. Dumnezeu deschisese o ușă, dar nu atunci, ci în ziua în care m-a primit Doamna doctor Agata Petrescu. Ar fi de prisos să vă spun ce a urmat, de fapt, altceva vreau să vă împărtășesc. Îngerii sunt peste tot, lângă noi toți, trebuie doar să-i recunoaștem. Dar asta nu e tot... Mă întorsesem acasă, pentru a urma tratamentul ce se impunea, și Dumnezeu, când a deschis prima ușă, știa că va mai urma încă una, ce se va deschide. Cea care avea să mă ducă la Doamna doctor Iulia Sava, cu care, de atunci, mă însoțesc în lupta mea plină de speranță. Umăr la umăr ne-am propus să reușim. Forța și optimismul ei mi le-a insuflat și mie. Sunt momente de îngrijorare, sunt momente în care mă mai gândesc la ce a fost și nu-mi doresc să se mai repete, dar când te sprijini pe oameni puternici, care știu ce au de făcut, sigur nu ai cum să cazi.
Sunt recunoscătoare lui Dumnezeu, familiei mele și îngerilor mei - în persoanele Doamnelor doctor Agata Petrescu și Iulia Sava de la Spitalul Județean "Ioan cel Nou" de la Suceava, pentru șansa pe care am avut-o de a-i avea alături, pe întreg parcursul drumului.
Când Dumnezeu închide o fereastră, o ușă se deschide, în același timp.
Anda Tănăsescu - Suceava