Pr. prof. dr. VASILE VLAD - "Roagă-te și fă ce vrei, dar roagă-te!"

Despre neliniște și rugăciune

Părintele Vasile Vlad e un preot cu barba în­că­runțită, dar cu inima tânără. Un om deli­cat și atent, în gesturi și în cuvinte, cu o cul­tură profundă și o limbă română vie, care nu se lasă închisă între pereții limbajului profesional "de lemn". Și, mai presus de orice, este un duhovnic mult căutat și dorit, pentru că oricât ar părea de șocant, îndrăz­nește să vadă în orice păcat al credin­cioșilor lui o căutare a lui Dumnezeu. Un drum rătăcit care nu și-a găsit încă o țintă adevărată care trebuie să ducă la cer.

"În creștinism se vorbește despre fericire. Despre «da», nu despre «nu»"

- Părinte Vasile Vlad, so­cietatea românească pare debusolată, dar bise­ricile sunt toate pline și oamenii caută sprijin la Dumnezeu. Cum percepeți neliniștea aceasta a lumii în care trăim?

- Neliniștea vremurilor noastre cred că se datorează faptului că omul nu s-a gă­sit pe sine și se tot caută în lumea din jurul lui. Pro­blema apare în momentul când omul caută într-o di­rec­ție greșită, pentru că atunci neliniștea lui crește. Noi, ca preoți, observăm lucrul acesta din plin, pentru că realizăm - nu numai că oamenii sunt neliniștiți, dar constatăm că sunt în criză. Neliniștea aceasta a lor este vecină cu frica, cu angoasa. Pe mă­sură ce omul se împlinește într-o direc­ție potrivnică firii lui, adică în absența lui Dumnezeu, parcă tot mai mult se tulbură. Deși se realizează economic, poate și ierarhic, pe sca­ra socială, omul nu-și găsește liniștea. Gândiți-vă la atâția oameni bogați care se sinucid. De ce o fac? Oa­meni care se reali­zează pe toate planurile vieții ime­dia­te dar, când ajung realizați, nu au ce face cu ei înșiși.

- Cum putem scăpa de neliniște?

- Fundamental, neliniștea aceasta izvorăște din faptul că omul nu se împlinește ca icoană a lui Dum­nezeu. El este o icoană a lui Dumnezeu, în sensul în care este un alt "eu" decât Dumnezeu. Omul este o re­plică a lui Dumnezeu. Libertatea Lui, pe care El o are nelimitată, necondiționată, este libertatea din mi­ne. Sfințenia Lui este dorul meu după sfințenie. Bunătatea Lui este aspirația mea spre bunătate, iubirea Lui este dorința mea fundamentală de dragoste, dorul meu de a iubi și de a fi iubit, de a mă dărui celorlalți. În mo­men­tul în care nu trăiesc pe aceste coordonate ale icoa­nei dumnezeiești din mine, intru în criză. Când pe Dumnezeu Îl simțim departe, când Îl simțim ca pe o lege care vine să mă opreseze, să mă limiteze, în­seam­nă că nu L-am găsit de fapt și căutăm într-o di­recție greșită.

- În religia noastră, ortodoxă, Dumnezeu nu ne iese în cale totdeauna cu flori. E aspru, mai degrabă restrictiv, iar biserica spune și ea nu și iar nu...

- Moralismul acesta ieftin - nu curvi, nu fura, nu minți - aceste nu-uri nu aparțin creștinismului. În creștinism se vorbește despre fericire, se vorbește des­pre iubire, despre sfințenie, despre libertate, despre bucurie, despre faptul de a fi, despre "da", nu despre "nu". Sfântul Augustin a avut o experiență profundă cu un copilaș care încerca să mute cu o cană apa din ocean, într-o gropiță făcută pe țărm. Iar când sfântul l-a întrebat - "Ce faci?", el a răspuns - "Mut marea în groapa mea." Atunci sfântul a realizat că, de fapt, asta încerca și el: să îl cuprindă pe Dumnezeu, care este de necuprins și de neatins. Și spune: "Te-am găsit târziu, Frumusețe pururea veșnică și nouă! Tu erai în mine, dar eu nu eram în mine. Tu erai aproape, iar eu te căutam departe." Dumnezeu este în noi, dar coborâ­rea în noi presupune ca sinele nostru să nu devină un lăcaș al celui rău. Părintele Rafail Noica spunea că și cel care păcătuiește nu caută păcatul în sine, ci caută să se fericească. El nu caută moartea, caută viața, nu caută răul, pentru rău, ci merge într-o direcție greșită. Eu cred că ar trebui să îi preluăm pe oameni așa cum sunt, fără să îi judecăm în sensul de osândire, și să încercăm să îi ducem acolo unde trebuie duși. Ăsta e rostul preotului, să fie părinte; or, a fi pă­rinte înseamnă a naște, a concepe, a crește. Deci, un părinte este cel care concepe copilul, moșește nașterea lui și, în același timp, realizează creșterea lui. Asta vrea Dumnezeu de la noi - vorbesc de preoți -, trebuie să concepem și să naștem oameni întru împărăția ceru­rilor. Preotul ar trebui să fie ca și Hristos, un fel de catapeteasmă. Într-o biseri­că, catapeteasma este cea care aduce la un loc altarul cu naosul, Cerul cu pă­mân­tul, este un element de tre­cere, arată Cerul în biserică, îl descoperă, îl coboară și îl împărtășește. În al doilea rând, preo­tul îl dăruiește oamenilor pe Dum­nezeu. Ce sunt Tainele bisericii, decât for­mele în care, în chip sen­sibil, pipăi­bil, Dumne­zeu se dă nouă? Și atunci, preo­tul are această dublă dimensiune: o dată, să fie un om al Tai­nelor dumne­zeiești și, pe de altă parte, să fie el catape­teas­ma aceea prin care trece omul înspre Cer.

"Trăim un paradox. Oamenii vin spre biserică și uneori pleacă flămânzi"

- Părinte, oare pentru vremurile și firea omu­lui din ziua de azi, credeți că felul în care bise­rica se deschide spre oameni ar trebui schimbat, ajustat, făcut altfel?

- Felul în care îl împărtășești pe Hristos vea­cului 21 ar trebui să fie cu totul altul decât l-au împărtășit părinții în veacul 17 sau 18. Cred că și biserica, și cu­vântul preotului, trebuie să își asume lumea, adică tre­buie să vorbești în graiul culturii de astăzi, să te adre­sezi problematicii de acum, omului real de astăzi, omului mass-media, omului din lumea virtuală, omu­lui care nu are sens, dar caută unul. Și atunci, tre­buie să te faci, vorba Sfântului Apostol Pa­vel, tuturor de toate. A te face tuturor de toate înseam­nă să cobori și să te înalți la nivelul fiecăruia. Sigur, nu devii spe­cialist în medicină, când vorbești sau spove­dești un medic, dar nu poți să fii nici în afară de cu­noașterea medicală a secolului XXI. Adică pe fiecare trebuie să îl "pescuiești" - asta este expresie biblică: te voi face pescar de oa­meni - din "heleșteul" Lui. Ve­deți, noi trăim și un paradox: oamenii vin spre bise­rică și une­ori pleacă flămânzi. Adică, nu ne ducem noi să îi căutăm la "balta" lor, în "he­leșteul" lor, în apa lor, mai mult sau mai puțin cristalină, ci vin ei spre biserică, ne caută și, de mul­te ori, ne simțim co­pleșiți. Gân­diți-vă la feno­menul Prislop. Acum zece ani, acolo nu era un pele­rinaj, iar acum vin la sfâr­șit de săptămână și până la 100.000 de oameni, cu alte cuvinte vin "peștii" la tine, iar tu nici mă­car nu trebuie să te duci să îi mai cauți. Și, iacătă, Prislopul ne depășește. Cine îi preia pe cei 100.000 de oameni? Cine le spune un cuvânt? Eventual, îi preia părintele Arsenie și bunătatea lui Dumnezeu, dar asta nu re­zolvă responsabi­lita­tea noas­tră, a preoților, nu ne scutește pe noi să fim res­pon­sabili, câtă vreme, iacătă, vine poporul lui Dum­nezeu către biserică, iar biserica nu e ca­pabilă să-i deschidă porțile.

"Pasul rugăciunii trebuie pregătit"

- Rugăciunea e calea cea mai simplă prin care omul, uneori chiar înainte să ajungă în biserică, ajunge la Dumnezeu. E o cale simplă și, în același timp, foarte complicată, la fel ca întrebarea pe care vreau să v-o pun: cum să ne rugăm?

- Rugăciunea nu este altceva decât firescul uma­nului. A nu te mai ruga înseamnă să cazi din firea ta. Omul se roagă, ori că este creștin, ori că nu este creș­tin. Nu știu dacă ateii se roagă, dar și ei caută binele de pe poziția proprie. Orice formă de bunătate, de lumină, orice formă de sete de dragoste, orice sete de omenie este în cele din urmă tot o expresie a chipului dumnezeiesc din om și, deci, o rugăciune.
În registrul creștin, însă, rugăciunea nu este un simplu act omenesc, ci este o împreună lucrare dintre Dumnezeu și om. Este lucrarea lui Dumnezeu în om și a omului în Dumnezeu. Cum ajung eu la rugăciunea asta de însoțire între mine și Dumnezeu? Părinții care au experimentat rugăciunea până acolo, încât s-au odihnit în Lumina Sfintei Treimi, spun că ceasul rugă­ciunii trebuie pregătit, că ar exista niște pași care ar trebui să ne ducă la o rugăciune autentică.
Un prim pas ar fi meditația duhovnicească, prin care mintea mea este adunată din împrăștiere, pentru a sta în fața lui Dumnezeu. Poate ați observat că noi, în momentul în care mergem să ne rugăm, suntem inundați de gânduri, suntem împrăștiați, nu putem zice nici măcar un "Tatăl nostru", fără ca mintea să alerge în douăzeci de părți. Ca să mă pot ruga, nu trebuie să încep prin a mă pune în genunchi, pentru că risc să fiu cu mintea la piață. Dacă eu mă mut, să zicem, de la un film de pe televizor, direct la rugăciune, mintea mea va fi ocupată de imagini din film. Dar dacă mă mut la rugăciune de la o pagină de carte duhovnicească, de la un fragment din Biblie, deja mintea mea a fost câști­gată de meditația respectivă, care a adunat-o, într-un fel, pentru Dumnezeu. Sfântul Teofan Zăvorâtul avea un cuvânt foarte greu, spunea că trebuie să învățăm cuvinte ale Mântuitorului pe de rost, pentru că Duhul care le-a inspirat se va imprima în tine. Și spune Sfân­tul Teofan Zăvorâtul că așa cum animalul mănâncă dintr-odată și după aceea rumegă hrana și o face dătătoare de viață prin asimilare, tot așa și Scriptura nu trebuie să fie o lectură de suprafață, ci una repeti­tivă până la învățare, în așa fel încât Cuvântul și Duhul ei să se imprime în tine.
Apoi, este foarte important al doilea pas, ca să te apropii de rugăciune, concomitent cu meditația: cea­sul de dinaintea ei. Despre el vorbește Sf. Ioan Ca­sian: "Tot ceea ce faci în ceasul de dinaintea rugă­ciu­nii te va cuceri și te va ocupa în vremea rugă­ciunii." Apoi tot părinții ne spun că este foarte impor­tant locul rugăciunii. Ei vorbesc despre faptul că locul unde mă rog trebuie să fie o replică a bisericii. Trebuie să am conștiința că acolo vine Dumnezeu. Așa cum biserica este locul de intersectare dintre văzut și nevă­zut, dintre Dumnezeu și om, dintre cer și pământ, tot la fel camera mea, locul rugăciunii mele, trebuie să fie un fel de biserică domestică, un fel de biserică adusă în casa mea. Icoana de pe peretele casei este cea care recuperează spațiul sacru, recuperează prezența lui Dumnezeu în lume.
Rugăciunea este un dialog între om și Dumnezeu: eu vorbesc, Dumnezeu mă ascultă; Dumnezeu vor­bește, eu ascult. Este un dialog, nu este un monolog. Or, în momentul în care vorbim despre un dialog, vor­bim despre o prezență. Dacă acolo unde mă rog e patul desfăcut și un aer irespi­rabil, dacă nu am acolo o icoană, o candelă, pot să fiu stânjenit în fața Dom­nului. Locul trebuie să fie propice rugăciunii, trebuie să mă adune.
Urmează apoi așezarea la rugăciune, cum stau cu trupul. Ne putem ruga stând în picioare sau în ge­nunchi sau chiar cu mâinile ridicate, așa cum citim în Pateric despre avva Arsenie cel Mare, care stătea cu mâinile ridicate de cu seară și până răsărea soarele. Trupul este foarte important la rugăciune, pentru că fiecare formă trupească, fiecare manifestare a lui la rugăciune este, de fapt, o formă de mărturisire a cre­dinței. Ne putem ruga și prin semnul crucii, prin meta­nie, prin închi­nă­ciune. Ele mă pot duce la sta­rea de a mă deschide și apoi a începe vorbirea cu Dumnezeu.

- Odată pregătirea împli­nită, cum ne rugăm, efectiv?

- Noi, creștinii, ne rugăm adeseori cu cuvintele bisericii, pentru că biserica este însăși viața mea, este viața lui Dum­nezeu, viața lui Iisus Hristos întrupat, viață dumnezeiască înomenită, care mi se dă mie. Este chiar Viața vieții mele! Și atunci, biserica nu este ceva pe lângă viața mea, ci este însăși viața mea. Deci, mă rog cu cuvintele bisericii: am canonul de pocăință către Mântuitorul, am Paraclisul Maicii Domnului, am Ceaslovul, rugăciunea de dimineață și de seară, care sunt toate ale bisericii. Dar există și formule libere în rugăciune. Am vorbit până acum de formulele fixe, pentru că ele sunt cuvintele bisericii, care se odihnesc întru mine. Dar există și o rugăciune spusă cu cuvin­tele mele, în care zvâcnește inima mea. Dacă am copi­lul bolnav, strig simplu la cer și spun: "Doamne, dă-i sănătate!". Deci, mă rog și cu cuvintele mele, iar cu­vin­tele mele trebuie să prindă, chiar dacă, la un mo­ment dat, ele sunt doar cereri - "Doam­ne, dă-mi!", "Doamne, fă-mi!". Ele sunt stri­gătul copilu­lui către Tatăl său, pentru că eu prin botez devin copi­lul lui Dumne­zeu. Și, fiind Tatăl meu, îi spun: mă doa­re, mi-i foa­me, mi-i frig, nu am bani, nu sunt liniș­tit, nu sunt realizat familial. Îi spun totul!

"Roagă-te cum poți, ca să ajungi să te rogi cum trebuie"

- Odată dialogul pornit, cum facem să ajungem prin rugă­ciune la Dumnezeu? Să-l înduplecăm pen­tru nevoințele noas­tre?

- Rugăciunea deja este o ajungere în Dum­nezeu. Când încep să mă rog, eu sunt deja în Dumnezeu. E o vorbă pe care o spunea și pă­rintele Teofil Părăian: "Roa­gă-te cum poți, ca să ajungi să te rogi cum tre­buie." Rugăciunea are și ea etapele ei. Roagă-te cum poți, dar roagă-te, pentru că, în timp, rugăciunea te va învăța să te rogi. Aș para­fra­za un cuvânt al Fericitului Au­gustin, care zice: "Iubeș­te și fă ce vrei." Eu aș trans­fera la rugăciune aceste cuvinte: "Roagă-te și fă ce vrei, dar roagă-te!" Rugă­ciunea trebuie să fie și ritmică, deasă, dar în același timp să nu fie sub nevoile vieții fiziologice. Ea trebuie să se repete pe parcursul zilei, dar, în același timp, trebuie să îmi rezerv timp pentru ea. Dimi­neața, ca să pot ajunge la cursuri sau la ser­viciu, pun cea­sul să sune cu 10 mi­nute, un sfert de oră mai de­vre­me, pentru a-mi face rugăciunea. Ru­gă­ciu­nea trebuie să fie in­clusă între nevoile vi­tale. Câtă vre­me ru­gă­ciunea rămâne un ele­ment fugitiv, dacă nu am vreme să mă întâl­nesc cu Dumne­zeu, să vorbesc în tih­nă cu El, dacă e doar un pa­saj, un ele­ment de tre­cere spre ceva, atunci între­barea este dacă într-o astfel de rugăciune mă întâl­nesc cu adevărat cu Dom­nul. Ce ar fi dacă noi ar trebui să ne întâlnim cu cineva și am veni mereu la în­tâlniri spu­nând: "N-am timp, tre­buie să fug!"? Sigur, nu am rămas nici neîn­tâlniți, că ne-am zărit o clipă, dar nici nu ne-am întâl­nit cu ade­­vă­rat. De aceea, rugă­ciu­nea necesită răga­zul ei - timp investit, cu alte cuvinte. Cine se roagă doar înainte de culcare, atunci când pică de somn, nu se roagă cu adevărat. Rugăciu­nea serii nu se săvârșește când sunt uzat fizic, când nu mai rezist tru­pește, și adorm acolo, cu capul pe Ceas­lov, ci trebuie să rup o jumătate de ceas, când sunt încă odihnit, ca să stau de vorbă cu Dumnezeu. Așa cum ofer televi­zo­rului, știrilor, un spațiu de un ceas zilnic, să îi ofer și lui Dumnezeu, zilnic, spațiul de a vorbi cu El, un ceas.
Aș face o asemănare între cum ne rugăm noi și cum se roagă cei din Muntele Athos. Am fost o sin­gură dată acolo, și lucrul cu care am plecat din Sfântul Munte a fost că am întâlnit o lume altfel așezată. E o lume în care monahii mănâncă pentru ca să se poată ruga, se culcă pentru ca să se poată ruga și lu­crează ca să se poată ruga. În lumea noastră e invers, noi ne rugăm ca să mâncăm, să putem dormi liniștiți, ne rugăm ca să lucrăm cu spor. Adică, sensul vieții mele nu Îl are în vedere în primul rând pe Dum­nezeu, ci are în vedere valori măr­ginite, ale vremelniciei. Or, când investiția mea fundamentală, sen­sul meu fundamental, este înspre valori trecătoare, atunci mă fac și eu trecă­tor, nu mă asemăn cu Dumnezeu. De aceea, athoniții se aseamănă tot mai mult cu Dumne­zeu, pentru că toa­te care le fac, le fac ca să Îl întâlnească pe Dom­nul.
Îmi e tare drag un credincios care trăiește aici, în oraș, și are familie, copii, și care îmi spunea la un moment dat: "Părinte, abia aștept să treacă noaptea, să mă ridic din somn, să mă pot ruga. Abia aștept să vin de la serviciu și să mă pot ruga." Deci, se poate și altfel. Și ca el sunt mulți, să nu ne închipuim că sunt puțini. Adică, în momentul în care, vorba Mântui­to­rului, ai găsit un măr­găritar de mult preț în­tr-o țarină, vinzi tot ce ai ca să cumperi acea țarină. Cu alte cuvinte, aplicat la rugăciune, în momentul în care L-ai întâlnit pe Dumnezeu în rugăciune, subor­do­nezi prioritățile, re­a­ran­­jezi ordinea valo­rilor. Când ai întâlnit veșnicia, unde te mai gră­bești?

- Vă pun, poate, o întrebare cam îndrăz­neață, dar importantă pentru credibilitatea lu­crurilor pe care le-ați afirmat. S-a în­tâmplat, vreodată, să vă răspundă Dumne­zeu la rugăciuni în chip concret și puter­nic?

- Dumnezeu e atât de prezent și răspunde, de nu apuci bine să deschizi gura. El caută parcă să te inunde cu prezența Lui, dar tre­buie să fii gata pentru răspun­sul Lui. Pentru că El îți răspunde în chipul în care te recuperează înspre veșnicie, nu în chipul în care vrei să te realizezi tu, uneori pătimaș sau egoist. Eu pot să-I cer somn, și El să-mi dea in­somnie, adică o cruce - ca să realizez după aceea că în nopțile acelea nedor­mite, acolo L-am putut întâlni mai bine, mult mai bine decât L-aș fi întâlnit dormind. De aceea, e greu de spus, și nu știu dacă putem cuan­tifica eficacitatea rugă­ciunii, în sensul acesta, că ea s-a primit. Când ajung la starea de rugăciune, e o stare în care te simți în Hristos, te simți "posedat" - poate e prea greu cuvântul - de Dumnezeu și simți că posezi cele ale Lui, simți că te are Domnul și că și tu Îl ai pe El. E poate, prin comparație, ceea ce simți într-o relație de iubire, când simți că celălalt îți aparține și tu îi aparții, simți că s-a realizat comuniunea. Atunci, sigur că rugăciunea aceasta este o rugăciune împlinită. Dar niciun suspin și nicio rugăciune, indiferent de forma minoră în care s-ar face, nu rămâne fără un răspuns de la Dumnezeu. Rugăciunea este cuiul de care se agață Domnul în viața mea, este cârligul prin care El mă pescuiește. Toate rugăciunile au ecou, nimic nu se pierde până la urmă.

Foto: Cristian Curte, arhiva personală a părintelui Vasile Vlad