Un talent unic într-o generație, Amy Winehouse a fost o cântăreață ce a captat atenția întregii lumi. Un artist de jazz, în cel mai autentic sens al cuvântului - a scris și a cântat din suflet, folosindu-se de harul său muzical, pentru a-și analiza propriile probleme. Combinația dintre sinceritatea ei pură și talentul său excepțional a creat unele dintre cele mai adorate melodii ale epocii moderne. Succesul ei imens a venit la pachet cu o invazie a reprezentanților mass media, care, împreună cu relațiile ei defectuoase și stilul de viață precar, au marcat începutul declinului ei tragic. Amy Winehouse a decedat în urma unei intoxicații cu alcool, în iulie 2011, la vârsta de 27 de ani. În 15 august 2011, Amy ar fi trebuit să concerteze la București, dar cu aproximativ două luni înainte de această dată, a anulat întregul turneu.
Documentarul "Amy" este mai mult decât cronica unei morți anunțate. Regizorul Asif Kapadia (a crescut la fel ca și Amy, în nordul Londrei) a folosit imagini de arhivă și peste 100 de interviuri nepublicate cu prietenii cei mai buni ai cântăreței, cu tatăl și mama ei, cu manageri, producători și doctori. Vreme de doi ani de zile a adunat înregistrări sonore și video nedifuzate, notițe din jurnale de zi, convorbiri telefonice și fotografii inedite făcute de paparazzi. Rezultatul a fost un film extrem de modern, emoționant și energic, care pune în evidență lumea în care trăim, într-un mod unic. Dar nu doar calitatea interviurilor și a materialelor video dau unicitate filmului AMY, ci și modul în care acesta abordează povestea lui Amy Winehouse.
"În realitate era o tipă grozavă. Inteligentă, uimitoare"
Rep.: Mulțumim, Asif Kapadia, pentru acest film. Ne-ai emoționat foarte tare.
AK: Mă bucur! Într-un fel, exact la asta am visat. Pentru mine, cel mai important lucru, atunci când relizez un film este să fac publicul să simtă. Și să nu uite că a văzut filmul. Cu o poveste ca a lui Amy Winehouse, dacă nu emoționezi publicul, înseamnă că nu ți-ai atins scopul, că ai ratat. A fost foarte interesant să lucrez la acest film. Când am început să arătăm filmul prietenilor, ne întrebam: oare o să meargă? Ne-a ieșit un film "de arătat"? Oare îi pasă cuiva? Mi s-a părut interesant că multă lume a fost emoționată când a văzut scene cu ea, mai tânără și fericită. Pentru că n-o văzuseră niciodată fericită. Plângeau doar pentru că o vedeau așa, în ideea că nu știau că a avut și zile bune. Oare nu e trist că pentru ei, Amy a fost toată viața tristă și nefericită? În realitate, era o tipă grozavă, era inteligentă, era uimitoare. Într-un timp foarte scurt, a ajuns însă dintr-o extremă în cealaltă. Aproape că-mi doresc ca publicul să se simtă șocat, poate revoltat. Asta e lumea în care trăim. O acceptăm așa cum e? Chiar ne place? Vrem să continuăm astfel? Sau poate că putem schimba ceva? Putem face ca lumea asta să nu mai fie atât de nemiloasă cu tinerii dezorientați, ca Amy?
Rep.: Cum te-ai hotărât să faci filmul?
AK: Îi știam muzica. Nu am văzut-o niciodată live. Aveam câteva albume, dar nu eram un fan înrăit. Sunt londonez, la fel era și ea. Știam cine e. Mi-a plăcut ideea de a face un film despre cineva de-aproape. Dar îmi puneam tot felul de întrebări. Nu înțelegeam ce caută pe scenă. De ce se întâmplau toate alea? Ce căuta într-un canal? De ce era în situația aia și de ce nu făcea nimeni nimic? O mulțime de întrebări.
Rep.: Au trecut patru ani de la dispariția ei. Te-ai gândit vreodată că ar fi prea devreme pentru film?
AK: Oarecum da, la început. Dar îți dai seama, la un moment dat, că nu toate filmele trebuie să vorbească despre ceva ce s-a petrecut acum douăzeci, treizeci sau o sută de ani, sau despre al doilea război mondial. Uneori, e important să spui: "Asta se întâmplă acum, chiar la ușa mea, chiar pe strada mea. S-au adunat o mulțime de ziariști, e o tipă înăuntru și nu poate ieși din casă." De aceea era important să facem filmul acum. Pentru că majoritatea celor cu care am vorbit încă nu s-au împăcat cu ideea dispariției ei, mulți dintre ei nu și-au revenit. Erau furioși, sufereau, încă, și nu-i ascultase nimeni. Majoritatea celor cu care am vorbit nu au scris o carte despre asta, nu au scris pe un blog sau pe rețele de socializare, nu au vândut o poveste, ei sufereau, pur și simplu, pentru o persoană la care au ținut sincer, căreia i s-au întâmplat toate aceste lucruri, în văzul tuturor, și căreia nimeni nu i-a dat ascultare. Nimeni nu a oprit-o, nimeni nu a oprit totul din a deveni public. De aceea mi s-a părut atât de important să facem filmul acum. Pentru a da voce acestei dureri înăbușite.
Rep.: De ce ai ales să folosești doar vocile personajelor intervievate și nu i-ai filmat pe de-a-ntregul? Ce ai căutat să transmiți cu asta?
AK: Pentru că voiam să o văd pe Amy. Filmul este despre ea. Voiam să-i văd ochii, fața. Nu mă interesează să văd neapărat persoanele care vorbesc. E un film despre ea? Atunci pe ea vreau să o văd! Are un chip expresiv, te face să vrei să o vezi. Când iau interviuri, eu nu le filmez. Pentru că persoanele intervievate nu sunt obișnuite cu camera de filmat, nu se simt comod în fața camerei, și poate că nu vor fi sincere, de aceea nu folosesc camera de filmat. Suntem împreună, într-o încăpere cu luminile stinse, avem un microfon între noi și vorbim, pur și simplu. Și nu am neapărat o listă cu întrebări. Sau dacă am, nu le citesc niciodată, vorbim liber. Vorbim despre orice vor ei. A devenit aproape un fel de terapie. Pentru cei mai mulți, chiar a fost terapie; unii au plâns, au povestit, apoi mi-au spus: "Putem să ne mai vedem? Sunt atât de multe lucruri pe care nu ți le-am spus! Ar trebui să vorbești cu cutare sau cutare... Am zis că nu am materiale, dar am niște fotografii, am și un mesaj lăsat pe telefon, am un filmuleț, am mai multe filme, nici măcar nu știu unde e materialul filmat, dar îl găsesc undeva, în laptopul meu...". Discuțiile acestea, fără cameră de filmat, m-au ajutat să le câștig încrederea. E destul de invaziv să le pui oamenilor o cameră de filmat în față. Sunt oameni obișnuiți, nu vor să fie filmați.
"Multe din ceea ce făcea Amy erau un strigăt de ajutor"
Rep.: Spui că este o poveste despre ceva ce se întâmplă în lume chiar acum: rănile nu s-au vindecat încă. Oare există și alte Amy Winehouse, care se confruntă cu aceleași probleme? Putem vedea documentarul tău ca pe un semnal de alarmă asupra unei generații sau asupra unui stil de viață?
AK: Nu știu. În ultima vreme, am lucrat mult și am fost departe de știri. Nu știu cine sunt starurile pop ale momentului. Dar îmi amintesc că am luat cina cu niște oameni de afaceri americani și, la un moment dat, au început să facă glume despre când o să moară Justin Bieber și alte răutăți. Mă gândeam: "Ce oribil să spui asta!". Vorbeam despre Amy Winehouse și cineva m-a întrebat: "De ce vrei să faci un film despre o drogată?". Există tipul ăsta de percepție, desconsiderarea celuilalt. Se întâmplă, probabil, și-n țara ta, se întâmplă peste tot. Nu știu cine sunt, dar nu e vorba numai de persoane faimoase. Se întâmplă peste tot. E foarte ușor să faci asta. Ce m-a șocat a fost faptul că erau foarte tineri. Prietenii ei, pe care i-am cunoscut, au împlinit acum 30 de ani, s-au mai maturizat puțin. Aveau doar 21-22 de ani. Ea avea o jumătate de milion de lire. Nimeni nu o refuza, putea face orice voia. Cât am făcut filmul, am aflat că foarte mulți copii deveniți celebri în filme au murit. Medicul lui Amy îmi trimitea de fiecare dată e-mail: "Încă unul și încă unul." În lumea filmului, există sindromul copilului-actor celebru. Copii care ajung staruri la Hollywood, la numai 11 ani. De curând, s-a sinucis un copil care juca într-un show de televiziune celebru în Statele Unite. Se întâmplă des. Se întâmplă tot timpul. Agentul meu din America a văzut una dintre primele versiuni ale filmului și mi-a spus că a fost prima dată când s-a simțit vinovat din cauza meseriei lui. I-am spus: "Foarte bine!" (râsete) Ei reprezintă mulți dintre acești tineri talentați. Le cunosc foarte bine numeroasele probleme. Gândiți-vă numai... cât de mulți jurnaliști sunt implicați în poveștile astea... E vorba și de un sentiment de vină la final. Într-un fel, suntem cu toții parte din povestea aceasta. Mai ales londonezii. Toți cunoscuții mei din Londra au fost cumva legați de Amy. Toți cei pe care-i cunosc au cunoscut-o sau știu pe cineva care a cunoscut-o sau măcar a întâlnit-o o dată. Am prieteni care-mi spun: "Da, am văzut-o zăcând în canal." Nu era privită deloc bine. Și te gândești: "Ne-am văzut mai departe de ale noastre." Pare incredibil!
Nu am vorbit despre asta cu mulți, dar cred că multe din ceea ce făcea Amy erau un strigăt de ajutor. Striga după cineva care să oprească totul. Copiii fac uneori asta. Se iau la bătaie la locul de joacă și unul spune: "Bine, am să mă bat cu tine, dar o să aștept să vină profesoara să ne oprească." Dar profesoara n-a mai venit să-i oprească. Și au tot continuat și, foarte ciudat, li s-au și făcut poze în timp ce se băteau.
O să mă abat puțin de la discuție. M-am dus la Magnum (agenție foto), să văd o expoziție de fotografii vechi. Era acolo o fotografie făcută de un jurnalist, una foarte proastă. Cum se face că e o fotografie faimoasă? Îți dai seama că poza a fost făcută în Africa de Sud, în timpul Apartheidului. Se trage în fotograf, iar el chiar în acea clipă face poza aceasta. Fotografiase mulți protestatari de culoare, care scandau împotriva Apartheidului. Pe când îi fotografia, în timp ce se trăgea asupra lor, poliția s-a întors asupra lui. Atunci a făcut poza de la expoziție. În agonie, a văzut trei fotografi de știri venind înspre el. Unul dintre ei a fugit mai departe, al doilea i-a făcut o poză, apoi a încercat să-l ajute. Părea să spună: "Dumnezeule, tu-mi faci poză ACUM!". Pare ciudată toată povestea. Un fotograf surprinde oameni asupra cărora se trage, iar când se trage chiar asupra lui, în loc să primească ajutor, i se face o poză. Suntem cu toții parte din mass media. În loc să-l ajute, îl fotografiau.
* Documentarul a fost adus în România de distribuitorul "Independența Film", care ne-a pus la dispoziție și interviul cu regizorul filmului, Asif Kapadia.
Text editat de: