Un dascăl mare, de şcoală veche: NICOLAE SIMACHE

- În rândurile care urmează voi aşterne povestea exemplară a unui profesor care, astăzi, nu s-ar mai putea împlini. De sub "pulpana" lui a ieşit Nichita Stănescu -

Oaspeţi de zile mari

De 25 de ani încoace, imaginea dascălului din România, cândva venerabilă şi im­punătoare, s-a degradat tot mai mult. Niciun gu­vern nu s-a sinchisit vreodată de soarta acestor oameni, niciun mi­nis­tru n-a catadicsit să facă ceva pentru rea­bilitarea dem­ni­tăţii lor. Batjocoriţi cu salarii mi­zere, umi­liţi perma­nent prin cam­panii tot mai făţişe de compro­mitere a lor, învăţătorii şi profesorii de azi au devenit pentru mulţi dintre elevii lor doar nişte bieţi oropsiţi ai soar­tei, vrednici de milă sau chiar de dispreţ. Conform unui studiu efec­tuat anii trecuţi pentru Ministerul Educaţiei, peste 70 de mii de pro­fesori români au fost, cel puţin o dată, jigniţi, ame­ninţaţi sau chiar loviţi de către elevi sau părinţi. Studiul a fost făcut în 1200 de şcoli, cu un număr total de 586.000 de elevi. Dintre aceştia, 2400 au recunoscut că şi-au insul­tat sau înjurat profesorii, iar a­proape 200 au mărturisit, unii din ei cu mândrie, că au bătut, cel puţin o dată, un cadru didactic. Internetul e plin de articole şi chiar filme în care sunt prezentate aseme­nea incidente: elevi care îşi umilesc în faţa clasei profesorii, alţii care îi înjură de mama focului sau îi iau de-a dreptul la pumni. Până în 1989, adică în plin regim totalitar, un ase­menea incident era de necon­ceput, iar atunci când, totuşi, aşa ceva se întâmpla într-un oarecare colţ al ţării, urmările erau drastice pentru elevul în cauză. Până şi în anii negri ai dicta­turii, dascălul era res­pectat, iar demnitatea lui era apărată.
Printre amintirile mele cele mai dragi din vremea copilăriei sunt şi minunatele seri în care părinţii mei primeau în vizită câţiva musafiri speciali, oameni de vază ai oraşului. În vremea aceea, tatăl meu era di­rector şi profesor de fizică la un liceu din Ploieşti, iar oaspeţii şi prietenii lui cei mai apropiaţi erau tot oameni de catedră, profesori renumiţi la diferite licee de top ale oraşului. Ghighi Constantinescu, Cloşca Stănescu, Gheorghe Milica au rămas şi astăzi nume memorabile ale învăţământului ploieştean. Au fost cei mai valoroşi profesori de limba şi literatura ro­mână. Orele lor erau adevărate regale de cultură şi oratorie, care cuminţeau chiar şi pe cei mai ignoranţi şi năbădăioşi elevi. Au format mii de oameni, au înnobilat caractere, au înălţat destine, au plămădit personalităţi de marcă ale culturii române. Timp de cinci ani, Gheorghe Milica a fost profesorul cel mai drag şi cel dintâi mentor al lui Nichita Stănescu. În acei ani, privilegiul de a fi elev la clasa acestor pro­fesori celebri era, mai ales pentru cei cu înclinaţii literare, garanţia unui destin împlinit. Nu aveam decât vreo opt, nouă ani, atunci când aceşti oameni obiş­nuiau să vină în casa noastră.Însă de fiecare dată, prezenţa lor mă fascina. Aveau un aer specta­culos, o strălucire aparte, un rafinament misterios al gestului, o sonoritate impunătoare a glasului şi-o intonaţie stranie a rostirii. Stăteau toţi împreună până spre dimineaţă, ciocnind, în răstimpuri, pa­ha­rele aburite cu vin, vorbind încontinuu şi cu aceeaşi ardoare despre orice, de la genialitatea lui Eminescu sau unele inexactităţi ale lui Călinescu în Istoria Literaturii Române, până la mici bârfe banale sau bancuri cu Ceauşescu, de la metodele ideale de pre­dare a lecţiei, până la depănarea unor amintiri mai vesele sau mai triste, iscându-se adesea dispute fur­tunoase, atunci când nu aveau aceleaşi păreri. Iar eu rămâneam ore în şir să-i ascult, fără să pricep mai nimic din toate poveştile lor, până când se făcea prea târziu şi eram trimis la culcare, lăsând chiar şi atunci uşa întredeschisă pentru a-i mai asculta puţin, înainte de a adormi. Iar ceea ce-mi atră­gea tot timpul atenţia, la fie­care din aceste întâlniri ale lor, era un nume pe care îl ros­teau adesea, mereu parcă cu o anume evlavie în glas: Nicolae Simache, un fost coleg de-al lor, profesor de istorie, ca­re murise cu câţiva ani în urmă. Îl pomeneau însă mereu, povesteau despre el ca despre un personaj de legendă, evocându-l cu o vene­raţie aşa de profundă, încât, în mintea mea de copil, luase alura unui zeu. Mi-l imaginam me­reu ca pe un om vi­guros, cu privirea as­pră şi pătrunzătoare şi aproape înfricoşător de sever. Au trecut apoi anii şi într-o zi am des­coperit pe peretele unui muzeu din Plo­ieşti o fotografie cu el. Nu semăna nici pe departe cu ceea ce-mi închi­puisem. Ba, dimpotrivă, omul acela din poză era înalt, uscăţiv, cu un chip ascuţit, ca un Don Quijote în costum şi cravată, cu privirea blândă şi un nas uriaş. Imaginea aceea a produs o iluminare în mintea mea. Suprapusă peste amintirile din anii copilăriei, m-a îndemnat să aflu povestea acelui profesor al cărui nume semăna de minune cu înfăţişarea lui: Simache!

Un Aron Pumnul al lui Nichita

Nu mi-a fost deloc greu să-i aflu povestea. Sunt destule mărturii scrise ale unor foşti elevi, mulţi dintre ei ajunşi deja ilustre personalităţi ale culturii române.
Iată ce spune Nichita Stănescu, care povesteşte, printre altele, despre felul în care Nicolae Simache l-a convins să-şi schimbe numele de poet, cu care semna până atunci.
"Profesorul meu de istorie, Nicolae Simache, un strălucit savant şi un uriaş pedagog, care ne-a for­mat pe toţi în spiritul dragostei de ţară, dar nu numai atâta, ci şi într-un spirit de înaltă curăţenie morală, mi-a zis într-o zi, văzând că mă semnez peste tot cu numele din catalog, adică Stănescu Hristea: «Mă, tu faci publicistică, Stănescu Hristea este un nume de soldat mort la Mărăşeşti, n-o să te citească nimeni. Te cheamă şi Nichita, ia pune-l tu înainte, că se izbeşte aiurea cu Stănescu, şi te ţine minte toată lumea». Şi-atunci am semnat Nichita, deşi tatei nu i-a prea plăcut numele ăsta, că era după socră-său. Pe urmă, m-am obişnuit cu el şi aşa a rămas: Nichita Stănescu."
Şi tot Nichita Stănescu îşi aminteşte de un alt moment: "O frază magnifică, pe care profesorul nostru, Nicolae Simache, ne-a spus-o când eram elev. Ca să ne facă să înţelegem mai bine ce s-a întâmplat în Iliada, văzând că noi zumzăiam prin bănci, s-a răstit deodată la noi: «Copii! Voi nu vă daţi seama că a fost vorba de o bătaie pe rupte dintre două sate?». Şi din momentul acela, nu ne-am mai luat ochii de la el şi am ştiut cum să înţelegem istoria."
Dar cele mai multe mărturii despre Ni­colae Simache aparţin unui alt elev de-al său, Mircea Gociman, prieten apropiat cu Nichita.
"Când Simache a intrat prima oară în clasă", povesteşte Gociman în evocările sale, "s-a făcut linişte instantaneu. Toată lumea ştia că în timpul facultăţii a fost stu­dentul preferat al lui Nicolae Iorga, fiind singurul discipol al său care avea acces, oricând, la uriaşa bibliotecă personală a marelui istoric. În toţi cei şapte ani cât l-am avut profesor, niciodată nu a făcut apel la linişte, nu era nevoie, chiar dacă în clasă era uneori ru­moare, era suficient să-şi arunce privirea pes­te ochelari şi toa­tă lumea amuţea. (...) Vorbea superb, şi pe lângă naraţiunea is­to­rică, se folosea cu mare măestrie de o mulţime de paran­teze, mici cancanuri sau poveşti amuzan­te, având o putere fabuloasă de a recrea trecutul istoric. Şi uite aşa, te trezeai treptat în Roma antică, în Atena sau Sparta, trăind alături de oamenii acelor vremuri. Când povestea, cu intonaţia lui vibrantă, despre cum îl rupeau în două cămilele turcilor pe Ioan Vodă cel Cumplit, ochii lui scânteiau de lacrimi şi răsufla înteţit. Când vorbea despre uciderea lui Mihai Viteazul, ochii îi fulgerau a mânie, iar la re­latarea întâmplărilor de la Rovine sau Călugăreni, se lumina cu totul la chip, de parcă intra într-o tran­să. Iar noi, elevii, uitam să mai scriem şi rămâneam cu gura căscată, trezindu-ne cu regret din toată visa­rea asta la sunetul clopoţelului."

Singur ca un sihastru

Multă cerneală a curs în memoria acestui gigantic profesor. Dar nicăieri nu apare, nici măcar în treacăt, vreun indiciu despre viaţa lui intimă. Se ştie doar că trăia singur, ca un ascet, într-o cămăruţă din podul Muzeului de Istorie din Ploieşti (al cărui director şi ctitor era), într-o permanentă dezordine boemă, înconjurat de sute de cărţi aruncate aiurea prin toată odaia, că purta mereu un costum ponosit şi aceiaşi pantofi scâlciaţi, şi că umbla mai tot timpul flămând, uitând să-şi cumpere mâncare, iar toate astea - nu din pricina sărăciei, pentru că avea o leafă mai mult decât decentă, ci pentru că, pur şi simplu, grija pen­tru confortul, aspectul şi chiar sănătatea lui aproape că nu exista. Cât despre motivele celibatului său, nimeni n-a îndrăznit vreodată să-l întrebe, iar dacă cineva ar fi făcut-o, cu siguranţă că n-ar fi primit niciun răspuns. N-a fost văzut niciodată în compania unei femei. Trăia într-o abstinenţă totală, ca un si­hastru chinuit de tot ce-i lumesc. Se ştie doar că, în tinereţe, trăise două mari iubiri, amândouă încheiate dramatic. Prima s-a petrecut în vremea studenţiei, când a cunoscut-o pe domnişoara Alexandrescu, o fată frumoasă şi educată, dintr-un sat de lângă Bu­zău, cu care s-a logodit.Tatăl ei, un om aspru şi ex­trem de bogat, le-a promis încuviinţarea căsătoriei, punând însă o singură condiţie: ca după absolvirea Facultăţii de Litere şi Filosofie, tânărul Simache să facă şi Facultatea de Drept, urmând ca apoi să prac­tice avocatura, înscriindu-se în barou. Zis şi făcut. Viitorul mire a absolvit şi Dreptul, însă a refuzat cariera de avocat, ocupând un post de profesor, mo­tiv pentru care drasticul socru şi-a ţinut zile la rând fata încuiată în camera ei, silind-o să rupă imediat logodna. A suferit amarnic bietul Simache, dar după cum s-a văzut, nu atât de tare încât să-şi sacrifice vo­caţia de dascăl.
A doua iubire a venit ceva mai târziu, când tânărul profesor s-a îndrăgostit nebuneşte de Maria, o studentă la Litere care locuia în Ploieşti. Timp de aproape doi ani, a trăit alături de ea cea mai frumoasă poveste de dragos­te. A fost pentru pri­ma şi ultima oa­ră când Simache începuse să-şi ne­gli­jeze proaspăta ca­rieră didactică. Lip­sea de la ore sau mergea nepregătit, nu prea mai citea, nu mai avea chef de nimic, doar pentru a-şi petrece tot mai mult timp împreună cu femeia pe care o adora. Dar, după doar un an şi ceva, o mare nenorocire a căzut peste ei: iu­bita lui s-a îmbol­nă­vit de tubercu­lo­ză. Luni de zile au umblat disperaţi, la cei mai renumiţi doc­tori din ţară, în­cercând toate lea­cu­rile pământului. În zadar. Într-o noapte de toamnă, Maria s-a stins uşor, ca o stea căzătoare, lă­sân­du-l pe Simache cu sufletul răvăşit. A fost ultima şi cea mai mare iubire din viaţa lui. Din ziua aceea, se pare, a re­nunţat să mai caute, jurându-şi, parcă, să rămână sin­gur pentru tot restul vieţii. Colegi de-ai lui povesteau că de atunci, în fiecare an, la data când ea a murit, cumpăra un buchet de flori de câmp din spatele Halelor, se urca într-un autobuz şi mergea acolo, la mormântul Mariei, ză­bovind până seara, cu amintirea încă vie a ei.

Căutătorul de comori

Cutreierăm împreună străzile labirintice ale Ploieştiului, printre ur­lete de claxoane şi tre­cători posaci, ca doi că­lători în timp, rătăciţi într-o lume anapoda. Îmi arată oraşul, un oraş imaginar, plămădit din resturi de amintiri. Acolo unde e casa aia în care stau ascunse nişte birouri de firmă, el vede crâşma de-acum vreo jumătate de secol, loc de pierzanie pentru toată boema de atunci a oraşului. Vizavi, unde acum câţiva amă­râţi îşi potolesc setea cu o halbă de bere, el vede frizeria lui Manea, unde toată protipendada Plo­ieş­tiului îşi spilcuia fa­voriţii, în urmă cu mai multe decenii. Pentru el, nimic din jurul nostru nu-i ceea ce pare. Pă­şeşte agale, cu un aer nos­talgic, rotindu-şi bra­ţele în toate direcţiile, de parcă ar spulbera cu ele tot decorul ăsta sumbru şi rece, vrând să clă­deas­că în locul lui oraşul viu de altădată, cu oameni luminoşi şi locuri însufleţite. E oraşul amintirilor lui, singurul pe care îl recunoaşte şi în care se simte pe deplin fericit.
Îl cheamă Alexandru Bădulescu şi, vreme de peste patru decenii, a fost cel mai apro­piat colaborator al profesorului Sima­che. I-a ascultat toa­te ofurile, i-a cu­noscut toate tabie­tu­rile, i-a văzut toa­te feţele, sprijinin­du-l ca pe cel mai bun prieten al lui, de câte ori era la a­nanghie. L-a cu­nos­cut în 1953, când Simache, faimosul profesor de atunci, a fost numit direc­tor al Muzeului Re­gional de Istorie din Ploieşti, urmând să activeze în conti­nuare, prin cumul, şi ca dascăl la Li­ceul "I. L. Cara­gia­le". De fapt, muze­ul pe care avea să-l conducă nici nu prea exista. Totul se rezuma doar la câ­teva lucruşoare în­ghesuite într-o casă numită "Hagi Pro­dan". Aşadar, mu­zeul trebuia de fapt inventat, iar cel care avea misiunea asta era chiar el, noul director, Simache, ales tocmai pentru că toată lumea ştia că e o somitate în domeniul istoriei. "A fost prima noastră întâlnire", îmi povesteşte Ale­xandru Bădulescu, oprindu-se în dreptul unei clădiri cu porţi înalte, de fier. "Eu eram atunci inspector la Secţiunea de Artă, Cultură şi Învăţământ, din cadrul Regiunii Ploieşti. Ţin minte că m-a frapat foarte tare nasul lui enorm, care stârnea peste tot zâmbete şi ironii. Circula prin oraş chiar şi o poezioară pe tema asta. Era aşa: «La un colţ de stradă, apare un nas/ Hop şi dom' Simache, după-un sfert de ceas». A venit atunci şi m-a rugat mai întâi să-l sprijin în căutarea unui nou sediu pentru muzeu. I-am oferit câteva variante, iar el a ales casa asta pe care o vedeţi."
În faţa noastră, stă parcă gata să cadă o hardughie dărăpănată, declarată astăzi "monument istoric", dar care arată mai degrabă ca o cazarmă abandonată. "Aici a vrut Simache să facă muzeul", continuă în­so­ţitorul meu, încercând în zadar să urnească porţile înalte prinse cu lanţuri. "Am fost de acord, şi imediat a început o muncă titanică, de amenajare a clădirii şi, mai ales, de căutare şi achiziţionare a expona­telor. Muncea, bietul de el, pe rupte, zi şi noapte. Umbla prin tot judeţul, ca un călător pribeag, era prezent şi dirija munca pe toate şantierele arheo­logice, chiar el a deschis două asemenea şantiere, la Budureasca şi Târgşor, îşi mobiliza elevii să-l ajute la săpături, primea în fiecare seară zeci de oameni care încercau să-i vândă tot felul de lucruri pe care el singur le evalua, cumpărând uneori chiar şi obiecte fără nicio valoare, doar pentru a-i mulţumi pe bieţii oameni, care veneau din cine ştie ce colţ al judeţului, cu speranţa că pot câştiga nişte bani. Pentru că se făcuse vâlvă mare, erau anunţuri în toate ziarele, şi toată lumea zicea: «Ai prin casă ceva vechi, hai la Simache, să vindem». În fiecare noapte, stătea şi sorta obiectele, îl vedeam cum le aşează frumos în pungi, aranjându-le, pe urmă, pe categorii. Apoi, spre dimineaţă, făcea procese verbale pentru fiecare achiziţie în parte, muncea cu o minuţiozitate incredibilă, niciodată nu greşea so­cotelile, nici măcar cu o centimă. Eu eram cel care îi aproba toţi banii de achiziţii, şi nu erau deloc puţini, dar aveam totală încredere în el, chiar dacă după doar câteva luni, bugetul pe care îl cerea s-a triplat. Ştiam clar un singur lucru: că e cel mai serios şi corect om pe care l-am întâlnit în viaţa mea."
Dar, deşi Simache muncea pe brânci pentru viito­rul muzeu, nu şi-a neglijat nici măcar o singură dată activitatea lui de profesor sau pe cea de director al internatului de elevi. Nu dormea nopţi la rând, mânca numai covrigi, uneori tari ca piatra, iar în vacanţe, nu ieşea cu zilele din muzeu. Încă de la în­ceput, şi-a ales o că­măruţă din podul clă­dirii, pe care a ame­na­jat-o cu o saltea şi câteva rafturi, trans­for­mând-o în dormi­tor. Acolo dormea, acolo citea, acolo îşi concepea toate planu­rile pentru viitorul mu­zeu. În cămăruţa asta înghesuită de cărţi a locuit până la sfârşitul vieţii. "În ruptul capului nu voia să plece de-acolo", îşi aminteşte Alexandru Bădulescu, arătân­du-mi cu mâna o fe­restruică sub acope­rişul clădirii. "Parcă-l aud: «Cum să plec, domnule? Cum să las toate comorile astea de izbelişte? Nici vor­bă, stau aici să le păzesc până mor». Asta era obse­sia lui, să nu fure cineva din lucrurile alea adunate cu mâna lui. Nu conta că exista un paznic plătit, nu avea încredere în nimeni. La un moment dat, am primit ordin de la partid să-i rezolv problema asta locativă. Adică, să-i caut o locuinţă. Am găsit o gar­sonieră spaţioasă undeva, lângă Hale, şi am venit la el să-l pun să semneze contractul. Am crezut că-i fac o bucurie. De unde, nici n-a vrut să audă. Nimic nu-l putea urni de-aici. A trebuit să-i falsific eu semnătura şi să-i dau garsoniera cu forţa. Şi asta a fost degeaba, pentru că niciodată nu s-a mutat acolo. Şi-a dus doar câteva lucruşoare personale şi-atât. Toată viaţa lui a locuit în cămăruţa asta de-aici."

Ctitorul de muzee

Pe 9 ianuarie 1955, după aproape doi ani de mun­că uluitoare, profesorul Simache a deschis por­ţile noului muzeu. Adunase peste 200.000 de piese de mare valoare, din toate domeniile: istorie, etno­grafie, arte plastice, documente de sute de ani, obi­ecte ceramice, cărţi vechi, manuscrise, ţesături, ceasuri, toate obţinute cu o râvnă colosală şi o per­severenţă de neimaginat. Acea zi de ianuarie a fost pentru el cea mai frumoasă sărbătoare. Îmbrăcat în acelaşi costum ponosit, cu nelipsitul fular ciuruit de molii care-i acoperea gâtul lung şi subţire, Nicolae Simache îşi întâmpina oaspeţii cu lacrimi de bucu­rie, oferindu-le explicaţii cu o fervoare nebună. Toa­te ziarele vremii îl lăudau, toată elita judeţului era uluită de minunea pe care a făcut-o, iar el plutea în al nouălea cer. "Imediat după inaugurare", îmi po­vesteşte Alexandru Bădulescu, "a venit iar la mine şi mi-a zis: "Domnule, ajutaţi-mă mai departe, pen­tru că vreau să mai fac şi alte muzee." Ce a urmat ar trebui consemnat în toate manualele de istorie.
Timp de două decenii, Nicolae Simache a des­co­perit mii de piese şi documente istorice de o valoare colosală, a scris sute de lucrări de istorie şi a înfiinţat 24 de muzee, multe dintre ele pline, şi astăzi, de vizi­tatori: "Muzeul Ceasului" (care îi poartă numele, fiind o mândrie a ploieştenilor), "Muzeul Memorial Nicolae Iorga" din Vălenii de Munte, "Muzeul Haş­deu" din Câmpina, "Muzeul Tiparului" din Târ­go­vişte, "Muzeul I. L. Caragiale" din Ploieşti, "Muzeul Cezar Petrescu" din Buşteni.
"Este incredibil cât putea să muncească omul ăsta", îmi povesteşte mai departe Alexandru Bădu­lescu. "N-a avut niciodată măcar o zi de concediu, nu cred că a văzut vreodată marea. Erau doar două momente pe an, de Paşte şi de Crăciun, când mă suna şi-mi spunea că pleacă la fraţii lui, în comuna Cosminele, comuna în care s-a născut. Dar nici acolo nu stătea mai mult de două, trei zile. N-avea niciodată astâmpăr. N-avea nicio dorinţă pentru persoana lui, nu-şi cumpăra nicio­dată nimic, toţi banii lui se duceau pe cărţi. Avea un singur cos­tum, din care nu ie­şea niciodată. Îmi aduc aminte că în 1967, când am inau­gurat «Muzeul Tipa­ru­lui» din Târgovişte, am fost anunţat că o să vină Ceauşescu. Am intrat puţin în panică, pentru că nu puteam să-l las pe Simache acolo în cos­tumul ăla înve­chit. Ţin minte că am fost cu el la un ma­gazin din Ploieşti şi l-am îmbrăcat din cap până în picioare, ca pe un adevărat di­plomat. Şi-a ales sin­gur un costum bleu­marin, cu dungi albe şi subţiri, două că­măşi de mătase, cra­vată, nişte pantofi şi ciorapi. Se uita în oglindă şi parcă nu-i venea să creadă, râdea ca un copil. În timpul vizitei lui Ceauşescu, Simache a fost strălucitor. Atunci când a luat din vitrină «Liturghierul lui Macarie», prima carte tipărită în Ţara Româ­nească, la 1508, şi a început să vorbească despre el, i-a lăsat pe toţi cu gura căscată. Ceauşescu venise cu Maurer, Paul Nicu­lescu Mizil şi Manea Mă­nescu. Cu toţii se uitau la Si­mache de parcă erau vrăjiţi. Ţin minte că la sfârşit, Maurer m-a luat deo­parte şi mi-a spus că n-a mai auzit niciodată o asemenea lec­ţie de istorie, cu atâtea infor­maţii şi spusă cu atâta patos."

O stea căzătoare

În 1969, când împlinea 64 de ani, Simache a fost silit să iasă la pensie, din învăţământ. Era la un an după ce primise titlul de "profesor emerit". A fost momentul cel mai dureros al vieţii lui. Toată lumea credea că despărţirea asta o să-i aducă sfârşitul. Mai ales că, în acelaşi an, umbla vorba că trebuie să renunţe şi la funcţia de director al muzeului. Într-adevăr, pentru el, o ase­menea lovitură ar fi fost totuna cu moartea. Se ştie că nu era deloc iubit de către oa­menii Securităţii sau ai Partidului. Tot timpul a stârnit invidia lor. Îl ve­deau doar ca pe un mare răsfăţat al soartei, cu bugete uriaşe pe mână, lăudat de toată lumea, slăvit tot timpul prin ziare, fără nici măcar să fie membru de partid. Aşa că, în acel an 1969, s-au hotărât să-i vină de hac. I-au trimis pe cap sumedenie de controale, au încercat să-i însce­neze tot felul de porcării. "Bie­tul de el, mi se văita în fiecare zi că ăştia îl omoară cu zile, că-i vor cu orice preţ capul." Până la urmă, Alexandru Bădu­lescu, promovat între timp în func­ţia de vicepre­şedinte al Inspectoratului de Cultură Prahova, s-a hotărât să intervină "sus de tot", şi din acel moment Nicolae Simache a fost lăsat în pace. Dar toate şica­nele astea, unele chiar violente, au lăsat în sufletul lui urme grele.
"Într-o dimineaţă, era octombrie 1971, a venit la mine la birou şi mi-a zis că nu se simte prea bine. Fusese cu o seară înainte într-o vizită, unde mân­case nişte tocăniţă de ciuperci. Era convins că de-acolo i se trage. I-am zis să mergem la doctor, dar nici n-a vrut să audă. Zilele următoare s-a simţit tot mai rău. Ţin minte că atunci se pregătea să inau­gureze «Muzeul Ceasului». După vreo două luni, în ianuarie '72, deja era alb ca varul şi abia mai stătea pe picioare. L-am dus aproape cu forţa la spital şi, după analize, doctorii l-au internat de urgenţă. Era un cancer de pancreas. N-am vrut să-i spunem, n-a aflat niciodată ce are, iar el le cerea tot timpul doctorilor să-l lase să plece, că are o grămadă de treabă, că mai e puţin şi trebuie să deschidă muzeul. Am chemat de la Bucureşti cei mai buni specialişti, i-am făcut rost de cele mai bune medicamente, aduse din Olanda. Îl vizitam mereu, ţin minte că, într-o seară, mi-a spus că nu prea era mulţumit de Muzeul lui Iorga, de la Văleni. Că un asemenea geniu merita mult mai mult. Îmi amintesc că în sea­ra aia, când am plecat spre casă, am văzut pe cer o stea căzătoare. Pe 17 ianuarie, dimineaţa, am primit de la spital telefon că a murit. Asistenta din salonul lui mi-a povestit că s-a stins uşor, fără chinuri. Şi că nici în ultimele lui momente, parcă nu realiza că e sfârşitul. La înmormântare au participat mii de oameni din toată ţara. Dar din familia lui n-a venit nimeni."

Epilog

Se lasă uşor seara şi forfota străzii s-a mai poto­lit. Alexandru Bădulescu îmi zâmbeşte tăcut, cu un aer nostalgic. Are 86 de ani, iar amintirile lui sunt tot mai departe de lumea posacă de azi. Nimeni nu mai ştie ce poveşti ascunde clădirea asta hodorogită din faţa noastră. Şi probabil că nimeni nu mai ştie cine a fost Nicolae Simache. Aici, în Ploieşti, a ră­mas doar un nume de stradă, un nume de muzeu şi un nume de şcoală. Atât, un nume sec, despre care aproape nimeni nu mai ştie nimic.

(Mulţumiri domnilor Bogdan Stoicescu, Octa­vian Onea şi Ioan Groşescu, pentru sprijinul acor­dat în realizarea acestui reportaj.)