Nicolai, omul codrului

"Formula AS" în Munţii Buzăului

Pădurea vrăjită

O stâncă imensă, numită Căteasca, se ridică în faţa ferestrelor lui Nicolai Gavrilă. Casa lui e înconjurată doar de păduri şi piscuri tenebroase. Omul din faţa mea e de-un calm nemaiîntâlnit. Fiecare vorbă şi gest de-ale lui sunt precise, limpezi, fără niciun ascunziş sau reţinere. Da, ştie ce se spune în sat despre el, că este "Omul munţilor". I se potriveşte porecla. Aşa e, aşa trăieşte. Nu trec câteva zile, fără să pornească singur în păduri, la distanţe foarte mari. Aproape toa­tă viaţa şi-a petrecut-o prin codri. Acolo se simte cel mai bine. Ştie în amănunt toate pus­tietăţile din jur, aproape arbore cu ar­bore, stâncă cu stâncă. Toate călăuzele de azi, toţi profesorii şi ghizii turistici ce îm­pân­­zesc zona aceasta fabuloasă, renumită în toată Europa pentru străvechile biserici ru­pestre şi fenomenele stranii care se petrec aici, au avut cândva de învăţat de la el. "Până nu plec, nu pot!... Mă atraje pădu­rea. Mă cheamă", zice, privind spre lizie­rele um­broase, pline de taină. "Când intru acolo, simt că vine o putere în mine. O ener­jie mai puternică, da. Şi nu obosesc. Vă spun! Merg zeci de kilometri într-o zi, până hăt, şi tot mă încarc. Eu am vorbit cu mulţi care-o fost aicea şi mi-o zis: «Domnule, nu ştiu ce am, da' în pădurile astea parcă nu obo­sesc». Îi ceva aicea... Nu ştiu ce, da' îi..."
Într-adevăr, trăisem şi eu experienţa asta, în urmă cu vreo 12 ani, atunci când colindasem întreg acest Athos Românesc, aproape 25 de kilometri, căutând împreună cu profesorul de istorie Dumitru Nica, toate cele douăzeci de grote miraculoase, sanc­tua­re rupestre din vremuri neolitice sau din primele creştinări ale geţilor, risipite prin tainiţele stâncoase ale Muntelui şi, într-ade­văr, nu simţisem nicio oboseală. Eu, seden­tarul şi îndărătnicul, 25 de kilometri într-o singură zi!... Mi se păruse cu neputinţă, când am aflat spre seară cât de mult merse­sem, dar profesorul mi-a zis că li s-a mai în­tâmplat şi altora. Ba mai mult, că, uneori, acelaşi drum, parcurs o dată în doar jumătate de oră, altădată-ţi ia ore întregi şi anevoioase, de urcuş. Că-n arealul ăsta stâncos dintre Colţi şi Bozioru timpul nu curge în di­rec­ţii egale, ci se produc adevărate "falii temporale", ce prilejuiesc chiar şi apariţii stranii, din alte timpuri sau lumi.
Grotele astea, Nicolai le ştie de mult. El este cea mai veche călăuză a locului. A umblat peste tot, încă din anii copilăriei, împreună cu tatăl său. Primele amin­tiri sunt de când avea vreo cinci-şase ani, şi el îl ducea cu calul prin păduri, la pas, dintr-un loc în altul, acolo unde avea treabă. Mergeau tăcuţi, călare. Ade­sea, se-ntâmpla noaptea, înainte de răsărit. Bărbatul în spate, ţinându-şi între braţe copilul, mânând calul încet, prin pustietăţi, vorbind doar "când vedeau lu­cruri". Îi arăta urme de sălbăticiuni şi forme de arbori, îl învăţa cum să se obişnuiască cu întunericul şi animalele, cum să se ghideze după stelele de pe cer şi cum să folosească cel mai bine timpul, ca să ajungă dintr-un loc în altul. Îi spunea că munţii ăştia, ai Bu­zăului, găuriţi de biserici în stâncă şi chilii rupeste, în care altădată au trăit sfinţi, sunt ocrotiţi de o anume "putere", care face mintea omului să fie mai clară şi să nu se teamă.
Astăzi, drumurile lui sunt mult mai singuratice, departe de locurile umblate de turişti sau yoghinii care vin să se încarce energetic în vechile sanctuare. El nu mai caută de mult nici inscripţii, nici trovanţi, nici vestitele comori ale străbunilor, pe care joacă flăcări şi focuri vii, ce nu s-au stins de secole. Drumurile sale sunt pentru lucruri mult mai neînsemnate: o râcâială de urs, o urmă de mistreţ, zborul unei păsări mari, pe care n-a mai văzut-o prin aceste ţinuturi... Toate astea îl cheamă. Arborii, să îi privească până sus şi să vadă "ce forme dau" în creşterea lor către cer. Lucruri din astea. "Să văd eu ce mai e în cutare loc sau în altul..." Pădurea însăşi. Pădurea pe care tatăl său i-o arătase atunci în copilărie, desluşindu-i tainele cele adânci. Ţine minte cum odată treceau amândoi pe aici, peste vârful Corâiului, înspre Gura Teghii, şi acolo au văzut nişte fagi foarte mari strânşi laolaltă, şi tatăl său s-a oprit şi i i-a arătat şi l-a întrebat dacă îşi dă seama "cât sunt de vii" copacii aceia de sute de ani. A pus mâna pe tulpina groasă şi udă a unuia dintre ei şi i-a spus "uite". "Era frumoşi fagii ăia, adunaţi roată, drepţi, bătrâni. Atuncea tata mi-a zis că pădurea trebe să fie tot aşa cum îi o biserică pentru oameni. Că înainte vreme, când bătrânii n-aveau biserică aproape, când lucra la pădure şi era duşi, ei se-nchina la copacii ăştia vechi, ca-ntr-o biserică mare. Singuri, în je­nunchi. Aşa o fost timpurile, condiţiile". A fost aceas­ta, poate, singura metaforă rostită vreodată de tatăl său. Pădurea ca o biseri­că... Acum doi ani, trecând iarăşi pe aici, singur, a vă­zut cu ochii lui cum urcau oamenii cu nişte "taf"-uri mari spre fagii cei bătrâni. "Pe toţi i-au tăiat. A rămas cioatele lor acolo. Cioatele lor, acoalea... Ăia nu tre­buia tăiaţi, trebuia ocrotiţi. Era bătrâni, mari, era prea fru­moşi. Nu trebuia tă­iaţi..." În ziua aceea, ve­nind în urma taf-urilor şi văzând cioatele acelea ră­mase din fosta pă­dure, lui Neculai i s-a făcut rău. S-a lăsat în genunchi, lângă trun­chiurile abia tă­iate şi a început să plângă ca un copil.

"Fluieră, omule, să nu te mânce sălbăticiunile!"

E calm. Pare că nimic nu-l mai impresionează. Totul i se pare normal. Cât timp a vorbit, o albină l-a înţepat în buza de jos, şi el doar a pus o secundă mâna acolo, apoi a vorbit mai departe. Buza începe să i se umfle tare, dar el tot nu zice nimic. Doar când Leanca, trecând întâmplător pe acolo, îl întreabă speriată ce-a păţit, el a zice şoptit: "Eh, lasă. Trece. Veninul de albi­nă e bun..." Nevasta lui e altfel. Mărunţică şi agitată, îngrijorată pentru tot ce mişcă în jur. "Îi mai zic: măi omule, nu te mai duce în pustia aia. Nu te mai duce, bărbatule, că ţi-or rămâne oasele pe-acoalea. Da'el 'ce că nu poate. Mă gândesc că dac-ar trece luna şi el nu s-ar duce acoalea, cre'c-ar muri. Cre' că-l ducem la spital, de inimă ra. Şi merge mut. Nu vorbeşte, nu fluieră, nu cântă. I-am spus: băi bărbatule, fluieră! Fluieră bă, zi ceva, să fugă sălbăticiunile, că alea o să te mănânce pe tine. El, «nu, că vreau să le văd!». Că dacă le vede e o bucurie... Şi vine pe urmă şi îmi po­vesteşte. Tot pe unde-o fost îmi povesteşte... "
Într-adevăr, asta e marea bucurie a lui Nicolai Ga­vrilă: să vină acasă şi să îi povestească ne­vestei ce-a văzut prin sihăstriile muntelui. Doar ei poate să-i spună, căci pe alţii nu-i prea mai interesează. Să-i povestească, şi ea, eventual, să îl mai şi certe, pentru cât de departe s-a dus, în locuri atât de primej­dioase. "Îi spun ce-am văzut pe-acolo. C-am văzut un cârd de mistreţi, o căprioară... Că s-a prăbuşit un mal, că s-a tăiat nişte copaci în cutare loc, c-am auzit o pasăre nemaiau­zită cum cântă... Uite, s'tămâna trecută am mers după nişte zmeură sus, pe la Piatra Îngăurită, îi acolo o grotă din vremea daci­lor, cu cruci de Malta pe ea. Şi, cam pân faţa la peşteră, numa' ce-a apărut o pasăre mare, uriaşă aşa. N-am prins-o bine s-o văd, s-o descriu, c-a intrat în ramuri. Da' mă uitam şi zic: ia uite măi, ce pasăre solidă!... Lu­cruri din astea văd. Păsările, toate le des­cifrez după cântec. Care-i privighetoare, cum face pe mai multe glasuri, schimbă mereu, care-i mierla - «cşiucşiucşiucşiuu» -, care-i ghionoaia, cum dă cu ciocu-n fagii uscaţi şi-i găureşte rotund, de răsună pă­durea, uliu' care face sus: «Heaaauu, heaauu!» şi se-nvârtesc prin cer, unii le zice stăncuţe... "
Ca toate păsările face Nicolai, fără să se ruşineze de glasurile astea ale naturii pe care le ştie de copil, atât de precis, de sălbatic, încât te gândeşti că ar putea să le vorbească păsărilor, şi nu mă mir când aud că adesea acestea îi şi răspund din depărtări, uimite parcă de incredibila asemănare.
Aşa îi povestea şi tatălui său în copilărie, când ieşea din păduri în Poiana Largă, acolo unde aveau grajdurile şi fâneţele. Se puneau la masă, făceau rugăciunea, şi în timp ce mâncau, el povestea. Mâncau tăcuţi, sub cerul vineţiu, pe care încă se mai zăreau stele. Neculai stătea în faţa tatălui şi-i spunea ce a văzut în drum, prin pădure. Iar tatăl îl asculta tăcut, oprindu-se din când în când din mâncat, cu privirea pironită în blid. Şi-i zicea că n-a făcut bine, că trebuia să fie mai atent în cutare loc, sau încuviinţa din cap alteori, de parcă ar fi ştiut. Îl asculta atent şi tăcut şi mânca. Pe urmă se ridica de la masă şi mergea să-şi spele farfuria în izvor, cumpănind încă cele auzite. Iar apoi îl chema iar la muncă. Mama lui Nicolai murise de când era de patru ani (apare doar într-una din fotografii, veselă, mai înaltă decât el, ţinându-i o palmă pe umăr), apoi au venit comuniştii şi i-au luat averea agonisită de-o viaţă. "Tata a fost sărac de fel, n-a avut teren. Da'a muncit de tânăr şi a cumpărat pământ, mult pământ. Şi când a zis şi el hop, a venit comuniştii şi i-a luat tot. L-a băgat la chiaburi şi l-a arestat şi l-a schingiuit şi l-a batjocotit toţi, i-a luat animalele şi l-a stors cu dări pe pământ, da'el le-a plătit şi-a muncit mai departe, fără să zică nimica. În '60 s-a făcut Colec­tivu' şi s-a terminat cu toate. De dragu'boilor, am stat la colectiv zece ani. Nu m-am îndurat să-i las. Boii noştri, Breazu şi Ghiorean, să-i văd acolo, chinuiţi de toţi nepricepuţii. De mic, eu am fost cu animalele. Cu boii m-am pomenit, cu ei m-am crescut... De aia m-am dus la colectiv, să fiu lângă ei. Şi-am stat acolo atâta timp, de mă schingiuia şi mă batjocorea toţi proştii, toţi dehăinaţii, toţi beţivii. Mă bătea că-s fiu de chia­bur şi mă înjura şi-mi dădea numa' comenzi la mun­cile ăle mai urâte. Zece ani... Pe urmă, când s-a ter­mi­nat cu boii, am plecat la pădure. În '70. Am urcat să lucrez la pădure, la forestieră, şi n-am mai coborât din munte cinsprezece ani. Asta a fost viaţa mea..."
Astăzi, Nicolai Gavrilă îi spune nevestei sale, din ce în ce mai des, că ar vrea să cumpere un car şi o pereche de boi. El face toate muncile gospodăriei, îşi coseşte singur, aduce cu spatele fânul, căci Leanca e bolnavă cu picioarele, nu mai poate. "Hai, nevastă să luăm o pereche de boi", zice mereu, neînduplecat. "Bărbatule, eşti nebun? Ce să faci cu o pereche de boi, când nu mai avem pământ, când nimeni nu mai lucră azi cu boii? Ne facem de râsu' lumii..." Dar el nu se lasă. Zice că-ntr-o zi tot o să-şi ia. O pereche de boi şi un car de lemn. Ba chiar şi un cal i-ar plăcea să îşi cumpere. Are bani strânşi şi-o să-şi ia. Chiar dacă nu îi mai sunt de folos. Doar aşa, ca să fie ca înainte.

Când se "cască" timpul

Urcăm amândoi, prin păduri. Vrea să-mi arate "locul lui", de pe pintenul stâncii Căteasca, unde şade el uneori cocoţat şi-şi priveşte tot satul de sus, şi asta "parcă îi face o mare plăcere". E în cer locul ăsta, un cleanţ de piatră ascuţit, "de unde se vede toată lumea micuţă, cum circulă pe drum liniştită, pântre case - una-nvălită cu ţiglă, alta cu tablă - pe toţi îi văd sub picioarele mele, micuţi, şi bisericile din sat şi oamenii şi mi-e atât de drag să-i văd, că parcă aş fi părintele tuturora..." E greu de ajuns acolo, o muncă aproape de alpinist. Mă iau după paşii lui, pe râpi mohorâte, uluit de forţa acestui bărbat de 75 de ani, care merge mut, nu răspunde, nici dacă insişti, în timpul urcuşu­lui, şi se opreşte doar atunci când are să-ţi arate cu mâna întinsă ceva special, aparte, "locurile lui", care sunt peste tot: pe toate înălţimile dimprejur: Broscaru, Corâiu, Vârfu Caloianului, al Oii, al Cireşului, Sa­maru, Vârfu Zbolii, cel mai înalt, pe care a găsit o piatră uriaşă, perfect pătrată, parcă necioplită de mâini omeneşti. Dincolo sunt Crucea Spătarului, Vârful Go­ţilor sau Culmea Martirei, cu toate peşterile lor mis­terioase... Şi iarăşi urcăm, printre stâncile dez­velite, tot mai abrupte, pline încă de chihlimbar. Apoi Nicolai îmi arată locul unde, în 1970, un munte s-a prăbuşit, peste un întreg detaşament de deţinuţi aduşi la căutat ambră. Au fost mulţi răniţi şi trei morţi, pe care abia după săptămâni i-au găsit sub stânci. "Chi­lim­baru' i-a îngropat. S-a zis c-a fost ca un fel de bles­tem". Sunt locuri primej­dioase, mă avertizează să păşesc cât se poate de exact pe urmele sale, căci muntele "e slab", ar putea şi azi să se prăbu­şească, oricând. S-au întâm­plat multe pe aici, prin pă­durile astea. Blesteme, dar şi puteri bune, care te fac, efectiv, să "zbori" peste munţi, fără să-ţi dai seama când a trecut timpul. Necu­lai nu le-a băgat în seamă, însă a auzit. Că dincolo, la peşteri, au dispărut oameni. Au dispărut, pur şi simplu, fără să li se mai găsească urmele. Acum câţiva ani, un vecin de-al lui, MitriţăDragomir - tot călăuză, bun ştiutor al munţilor - a fost găsit mort la mare distanţă de drumul pe care trebuia să meargă de obicei, unde­va, în zona satului Nucu. "O putere" l-a rătăcit. Omul a mers zile-ntregi, cu minţile sfărâmate, până ce a murit de disperare şi frică. Însuşi profesorul Nica mi se jurase că a văzut în copilărie, împreună cu-n alt fe­cior, fantoma unui soldat îmbră­cat în uniformă din alte epoci, mergând pe un drum dinspre Bo­zioru, pentru ca apoi să se risipească, chiar sub ochii lor. Sau despre alţi patru flăcăi cio­bani, care-au văzut, în zona nu­mită "La Cruce", o horă de fete frumoase, ce n-a dispărut decât atunci când tuspatru s-au pus în genunchi şi s-au rugat la Dum­nezeu ca să scape cu viaţă... Nicolai a trăit, şi el, o asemenea întâmplare, pe care n-a putut s-o mai uite, deşi e vreme lungă de-atunci. N-o va uita nicio­dată, până-n mormânt. A­vea deja 15 ani şi era îm­preună cu tatăl său. "Stă­team în munte, pe locu' unui sat părăsit şi acolo aveam cazanele unde fă­ceam rachiu, pe marginea la un drum pe care rar tre­cea careva. Şi mă trimite pe mine tata, într-o seară, c-o dumigeană din aia mare, de zece litri, să merg până acasă. «Te duci, de­şărţi rachiu', da vii repede 'napoi, ca s-o punem p-ailaltă, care-i la foc!...» Am mers, am deşărtat şi m-am întors noaptea, pe drumu' ăla prin pădure. Era primăvară, prin aprilie, după mine s-o luat un câine mare, «floriu» (cu pete de diferite culori) din vecini, un câine rău tare. Îl ştiam. Îl ţineau închis, că nu putea trece nimenea pângă el fără să-l muşte. Da'nu ştiu cum a scăpat, şi noroc că pe mine mă cunoştea, că m-ar fi rupt imediat. Mai aveam cred vreo douăjcinci de metri până să ajung la tata, unde aveam cazanele. Şi cum urcam eu pe-o pantă, aşa, mi-a părut că mi se aude un zgomot. Ceva cântări, aşa ceva... Urcam pe drum, cu câi­nele după mine. Deja se lumina de ziuă, vedeam destul de bine. Şi din ce urcam, din ce mi se părea mai aproape. Când s-a terminat panta şi-am ieşit în şes, cam la câţiva paşi, în faţa mea, a apărut lume-n drum. A apărut de acolo, parcă de după o salcie. Eu eram pe centrul drumului şi ei venea, venea. Şi din ce venea, umplea drumu'! Era mulţi, femei şi bărbaţi, parcă vorbea între ei şi nici nu m-au văzut că-s acolo. Nu-mi era teamă - urât, cum se zice - da' m-am ferit de pe mijlo­cu' dru­mului, să-i las să treacă. Domnule, şi atunci am văzutcâinele: era printre ei! Ba pe piatra aia, ba pe muşuroiu' ăla, pe-acolo, pe nimeni nu muşca, de parcă nici n-ar fi fost ei acolo. Şi nici ei parcă nu-l băgau în seamă. Atunci, cum ţineam eu dumigeana în săcuţ, pă umăr, m-am aplecat şi-am prins toporaşu în mână. Şi-am zis în gându'meu, de pe marginea drumului: «mă, dacă se face vreunu' la mine, dau cu toporu' şi-i tai picioa­rele!». Da' ei nici nu mă vedea, mergea mai de­parte pe drum, îi auzeam cum vorbesc, dar parcă nu le ştiam vorbele. Şi nimeni din ei nu se uita înapoi, când a trecut de mine la vale. Îi urmăream cum trec, c-o mergătură «nănăcească» aşa, în răspăr parcă. M-am dus la tata care era acolo, lângă cazane şi l-am întrebat: «A trecut, acuma, cineva, de vale?» Era imposibil să nu-i vadă, să nu-i audă, nu se putea! Şi tata s-a uitat la mine, cât eram de speriat şi a înţeles. A pus degetul la gură şi mi-a zis să nu zic nimica. Pe urmă a zis că n-a tre­cut nimeni. Ştia din bătrâni că există «iele» şi când le vezi, e bine să nu vorbeşti despre ele, să nu zici la nimeni nimica, în veci. În locul ăla a fost nişte du­huri, oameni veniţi din alte lumi. Câteodată «se cască timpu'» şi atuncea poţi să îi vezi. Şi numa' târziu, du­pă ce mi-a făcut molifte un preot de-aici, venit din Basarabia, abia atuncea mi s-a dat voie să vor­besc."

Moartea unui descântător

Tatăl lui Nicolai ştia toate as­tea. Şi i le-a spus şi lui, de când îl ducea pe cal, copil, prin păduri. Despre duhuri, despre marea pu­tere a tăcerii, despre schimnicii care-au trăit prin peşterile astea şi n-aveau voie să rostească decât cel mult şapte cuvinte pe zi. Abia pe la 15 ani a aflat că tatăl său a fost un fel de descântător al aşezării. Că-n cămeruţa un­de-i primea câteodată pe unii săteni, el "dădea cu bobii", meşteşug pe care-l prinsese sus în munte, la Jghiaburi, de la nişte rudari bătrâni. Într-o zi, Nicolai a intrat acolo, la el, şi l-a văzut cum face. A­vea 41 de bobi de porumb, pe care-i "menea", învârtin­du-i cu mâna stângă, pe me­suţa de ursit, în timp ce şop­tea un descântec pe care ni­cio­dată n-a reuşit să-l înţeleagă deplin: "«Patrujunu' de bobi număraţi, patrujunu' de fraţi, s-alergaţi, să cău­taţi...» Şi tot ursea el acolo. Pe urmă trăgea din ei trei grămăjori, aşa, la nimereală, şi din fiecarea gră­măjoaie «mulgea» câte patru bobi, până ce rămâ­neau mai puţin de patru într-însele, pe care-i punea deoparte, la rând, şi acolo citea..." O magie a nume­relor pe care Nicolai n-a desluşit-o niciodată, şi pe care tatăl său o împlinea cu atâta cre­dinţă, încât mul­tora dintre oameni li se împlineau pro­feţiile lui. Iar pentru asta, el, copilul, era mândru. "Ve­deai câte o femeie sau un om cum venea la dânsu' ne­căjiţi şi-i zicea: «Nea'Stane, uite, mi-am pierdut por­tofelu' plin cu bani... Mi s-o îmbolnăvit băiatu'... Am necazuri cu nevasta...» Şi el citea în bobi şi se ruga şi le zicea: «Într-o săptămână o să-ţi găseşti porto­felu'... Băiatu' tău o să se facă bine în trei luni...»". Se uita la ei lung, rece - printr-înşii parcă - şi, într-adevăr, prezicerile lui se dovedeau a fi adevărate. Iar oamenii, tot mai mulţi, veneau să îi mulţumească. A murit acum 40 de ani, într-o amiază luminoasă de august, a anului 1975, doar cu el la căpătâiul patului, şi atunci, pentru prima oară, lui Nicolai i s-a părut că tatăl său i-a zâmbit. Pe urmă i-a zis: "Măi băiete, du-te mă până la grajdu' de la capre şi-ndreaptă gar­du' ăla, că s-o prăbuşit şi stă să cadă pe noi..." Iar el a încuviinţat din cap şi s-a dus. Acolo, în fundul gră­dinii, a văzut că gardul era drept, şi atunci a înţeles. Când s-a întors, tatăl său era mort, singur, cu lumâna­rea aprinsă în mâini, şi încă părea că zâmbeşte.

*

Cuminte, cu palmele pe genunchi, Nicolai Gavrilă stă pe o bancă înconjurată de flori, privind muntele din faţa ogrăzii lui. Peste Căteasca se lasă umbrele înserării. Îşi aminteşte că odată, în copilărie, tatăl său i-a spus că acolo, sus, există nişte duhuri ale pădurii, care îi ocrotesc pe copii. Atunci n-a crezut. Acuma, spre sfârşitul vieţii, e sigur că asta este chiar taina bucuriei pe care a ştiut s-o găsească, pierdut în natură, departe de în­volburările lumii.