Pădurea vrăjită
O stâncă imensă, numită Căteasca, se ridică în fața ferestrelor lui Nicolai Gavrilă. Casa lui e înconjurată doar de păduri și piscuri tenebroase. Omul din fața mea e de-un calm nemaiîntâlnit. Fiecare vorbă și gest de-ale lui sunt precise, limpezi, fără niciun ascunziș sau reținere. Da, știe ce se spune în sat despre el, că este "Omul munților". I se potrivește porecla. Așa e, așa trăiește. Nu trec câteva zile, fără să pornească singur în păduri, la distanțe foarte mari. Aproape toată viața și-a petrecut-o prin codri. Acolo se simte cel mai bine. Știe în amănunt toate pustietățile din jur, aproape arbore cu arbore, stâncă cu stâncă. Toate călăuzele de azi, toți profesorii și ghizii turistici ce împânzesc zona aceasta fabuloasă, renumită în toată Europa pentru străvechile biserici rupestre și fenomenele stranii care se petrec aici, au avut cândva de învățat de la el. "Până nu plec, nu pot!... Mă atraje pădurea. Mă cheamă", zice, privind spre lizierele umbroase, pline de taină. "Când intru acolo, simt că vine o putere în mine. O enerjie mai puternică, da. Și nu obosesc. Vă spun! Merg zeci de kilometri într-o zi, până hăt, și tot mă încarc. Eu am vorbit cu mulți care-o fost aicea și mi-o zis: «Domnule, nu știu ce am, da' în pădurile astea parcă nu obosesc». Îi ceva aicea... Nu știu ce, da' îi..."
Într-adevăr, trăisem și eu experiența asta, în urmă cu vreo 12 ani, atunci când colindasem întreg acest Athos Românesc, aproape 25 de kilometri, căutând împreună cu profesorul de istorie Dumitru Nica, toate cele douăzeci de grote miraculoase, sanctuare rupestre din vremuri neolitice sau din primele creștinări ale geților, risipite prin tainițele stâncoase ale Muntelui și, într-adevăr, nu simțisem nicio oboseală. Eu, sedentarul și îndărătnicul, 25 de kilometri într-o singură zi!... Mi se păruse cu neputință, când am aflat spre seară cât de mult mersesem, dar profesorul mi-a zis că li s-a mai întâmplat și altora. Ba mai mult, că, uneori, același drum, parcurs o dată în doar jumătate de oră, altădată-ți ia ore întregi și anevoioase, de urcuș. Că-n arealul ăsta stâncos dintre Colți și Bozioru timpul nu curge în direcții egale, ci se produc adevărate "falii temporale", ce prilejuiesc chiar și apariții stranii, din alte timpuri sau lumi.
Grotele astea, Nicolai le știe de mult. El este cea mai veche călăuză a locului. A umblat peste tot, încă din anii copilăriei, împreună cu tatăl său. Primele amintiri sunt de când avea vreo cinci-șase ani, și el îl ducea cu calul prin păduri, la pas, dintr-un loc în altul, acolo unde avea treabă. Mergeau tăcuți, călare. Adesea, se-ntâmpla noaptea, înainte de răsărit. Bărbatul în spate, ținându-și între brațe copilul, mânând calul încet, prin pustietăți, vorbind doar "când vedeau lucruri". Îi arăta urme de sălbăticiuni și forme de arbori, îl învăța cum să se obișnuiască cu întunericul și animalele, cum să se ghideze după stelele de pe cer și cum să folosească cel mai bine timpul, ca să ajungă dintr-un loc în altul. Îi spunea că munții ăștia, ai Buzăului, găuriți de biserici în stâncă și chilii rupeste, în care altădată au trăit sfinți, sunt ocrotiți de o anume "putere", care face mintea omului să fie mai clară și să nu se teamă.
Astăzi, drumurile lui sunt mult mai singuratice, departe de locurile umblate de turiști sau yoghinii care vin să se încarce energetic în vechile sanctuare. El nu mai caută de mult nici inscripții, nici trovanți, nici vestitele comori ale străbunilor, pe care joacă flăcări și focuri vii, ce nu s-au stins de secole. Drumurile sale sunt pentru lucruri mult mai neînsemnate: o râcâială de urs, o urmă de mistreț, zborul unei păsări mari, pe care n-a mai văzut-o prin aceste ținuturi... Toate astea îl cheamă. Arborii, să îi privească până sus și să vadă "ce forme dau" în creșterea lor către cer. Lucruri din astea. "Să văd eu ce mai e în cutare loc sau în altul..." Pădurea însăși. Pădurea pe care tatăl său i-o arătase atunci în copilărie, deslușindu-i tainele cele adânci. Ține minte cum odată treceau amândoi pe aici, peste vârful Corâiului, înspre Gura Teghii, și acolo au văzut niște fagi foarte mari strânși laolaltă, și tatăl său s-a oprit și i i-a arătat și l-a întrebat dacă își dă seama "cât sunt de vii" copacii aceia de sute de ani. A pus mâna pe tulpina groasă și udă a unuia dintre ei și i-a spus "uite". "Era frumoși fagii ăia, adunați roată, drepți, bătrâni. Atuncea tata mi-a zis că pădurea trebe să fie tot așa cum îi o biserică pentru oameni. Că înainte vreme, când bătrânii n-aveau biserică aproape, când lucra la pădure și era duși, ei se-nchina la copacii ăștia vechi, ca-ntr-o biserică mare. Singuri, în jenunchi. Așa o fost timpurile, condițiile". A fost aceasta, poate, singura metaforă rostită vreodată de tatăl său. Pădurea ca o biserică... Acum doi ani, trecând iarăși pe aici, singur, a văzut cu ochii lui cum urcau oamenii cu niște "taf"-uri mari spre fagii cei bătrâni. "Pe toți i-au tăiat. A rămas cioatele lor acolo. Cioatele lor, acoalea... Ăia nu trebuia tăiați, trebuia ocrotiți. Era bătrâni, mari, era prea frumoși. Nu trebuia tăiați..." În ziua aceea, venind în urma taf-urilor și văzând cioatele acelea rămase din fosta pădure, lui Neculai i s-a făcut rău. S-a lăsat în genunchi, lângă trunchiurile abia tăiate și a început să plângă ca un copil.
"Fluieră, omule, să nu te mânce sălbăticiunile!"
E calm. Pare că nimic nu-l mai impresionează. Totul i se pare normal. Cât timp a vorbit, o albină l-a înțepat în buza de jos, și el doar a pus o secundă mâna acolo, apoi a vorbit mai departe. Buza începe să i se umfle tare, dar el tot nu zice nimic. Doar când Leanca, trecând întâmplător pe acolo, îl întreabă speriată ce-a pățit, el a zice șoptit: "Eh, lasă. Trece. Veninul de albină e bun..." Nevasta lui e altfel. Mărunțică și agitată, îngrijorată pentru tot ce mișcă în jur. "Îi mai zic: măi omule, nu te mai duce în pustia aia. Nu te mai duce, bărbatule, că ți-or rămâne oasele pe-acoalea. Da'el 'ce că nu poate. Mă gândesc că dac-ar trece luna și el nu s-ar duce acoalea, cre'c-ar muri. Cre' că-l ducem la spital, de inimă ra. Și merge mut. Nu vorbește, nu fluieră, nu cântă. I-am spus: băi bărbatule, fluieră! Fluieră bă, zi ceva, să fugă sălbăticiunile, că alea o să te mănânce pe tine. El, «nu, că vreau să le văd!». Că dacă le vede e o bucurie... Și vine pe urmă și îmi povestește. Tot pe unde-o fost îmi povestește... "
Într-adevăr, asta e marea bucurie a lui Nicolai Gavrilă: să vină acasă și să îi povestească nevestei ce-a văzut prin sihăstriile muntelui. Doar ei poate să-i spună, căci pe alții nu-i prea mai interesează. Să-i povestească, și ea, eventual, să îl mai și certe, pentru cât de departe s-a dus, în locuri atât de primejdioase. "Îi spun ce-am văzut pe-acolo. C-am văzut un cârd de mistreți, o căprioară... Că s-a prăbușit un mal, că s-a tăiat niște copaci în cutare loc, c-am auzit o pasăre nemaiauzită cum cântă... Uite, s'tămâna trecută am mers după niște zmeură sus, pe la Piatra Îngăurită, îi acolo o grotă din vremea dacilor, cu cruci de Malta pe ea. Și, cam pân fața la peșteră, numa' ce-a apărut o pasăre mare, uriașă așa. N-am prins-o bine s-o văd, s-o descriu, c-a intrat în ramuri. Da' mă uitam și zic: ia uite măi, ce pasăre solidă!... Lucruri din astea văd. Păsările, toate le descifrez după cântec. Care-i privighetoare, cum face pe mai multe glasuri, schimbă mereu, care-i mierla - «cșiucșiucșiucșiuu» -, care-i ghionoaia, cum dă cu ciocu-n fagii uscați și-i găurește rotund, de răsună pădurea, uliu' care face sus: «Heaaauu, heaauu!» și se-nvârtesc prin cer, unii le zice stăncuțe... "
Ca toate păsările face Nicolai, fără să se rușineze de glasurile astea ale naturii pe care le știe de copil, atât de precis, de sălbatic, încât te gândești că ar putea să le vorbească păsărilor, și nu mă mir când aud că adesea acestea îi și răspund din depărtări, uimite parcă de incredibila asemănare.
Așa îi povestea și tatălui său în copilărie, când ieșea din păduri în Poiana Largă, acolo unde aveau grajdurile și fânețele. Se puneau la masă, făceau rugăciunea, și în timp ce mâncau, el povestea. Mâncau tăcuți, sub cerul vinețiu, pe care încă se mai zăreau stele. Neculai stătea în fața tatălui și-i spunea ce a văzut în drum, prin pădure. Iar tatăl îl asculta tăcut, oprindu-se din când în când din mâncat, cu privirea pironită în blid. Și-i zicea că n-a făcut bine, că trebuia să fie mai atent în cutare loc, sau încuviința din cap alteori, de parcă ar fi știut. Îl asculta atent și tăcut și mânca. Pe urmă se ridica de la masă și mergea să-și spele farfuria în izvor, cumpănind încă cele auzite. Iar apoi îl chema iar la muncă. Mama lui Nicolai murise de când era de patru ani (apare doar într-una din fotografii, veselă, mai înaltă decât el, ținându-i o palmă pe umăr), apoi au venit comuniștii și i-au luat averea agonisită de-o viață. "Tata a fost sărac de fel, n-a avut teren. Da'a muncit de tânăr și a cumpărat pământ, mult pământ. Și când a zis și el hop, a venit comuniștii și i-a luat tot. L-a băgat la chiaburi și l-a arestat și l-a schingiuit și l-a batjocotit toți, i-a luat animalele și l-a stors cu dări pe pământ, da'el le-a plătit și-a muncit mai departe, fără să zică nimica. În '60 s-a făcut Colectivu' și s-a terminat cu toate. De dragu'boilor, am stat la colectiv zece ani. Nu m-am îndurat să-i las. Boii noștri, Breazu și Ghiorean, să-i văd acolo, chinuiți de toți nepricepuții. De mic, eu am fost cu animalele. Cu boii m-am pomenit, cu ei m-am crescut... De aia m-am dus la colectiv, să fiu lângă ei. Și-am stat acolo atâta timp, de mă schingiuia și mă batjocorea toți proștii, toți dehăinații, toți bețivii. Mă bătea că-s fiu de chiabur și mă înjura și-mi dădea numa' comenzi la muncile ăle mai urâte. Zece ani... Pe urmă, când s-a terminat cu boii, am plecat la pădure. În '70. Am urcat să lucrez la pădure, la forestieră, și n-am mai coborât din munte cinsprezece ani. Asta a fost viața mea..."
Astăzi, Nicolai Gavrilă îi spune nevestei sale, din ce în ce mai des, că ar vrea să cumpere un car și o pereche de boi. El face toate muncile gospodăriei, își cosește singur, aduce cu spatele fânul, căci Leanca e bolnavă cu picioarele, nu mai poate. "Hai, nevastă să luăm o pereche de boi", zice mereu, neînduplecat. "Bărbatule, ești nebun? Ce să faci cu o pereche de boi, când nu mai avem pământ, când nimeni nu mai lucră azi cu boii? Ne facem de râsu' lumii..." Dar el nu se lasă. Zice că-ntr-o zi tot o să-și ia. O pereche de boi și un car de lemn. Ba chiar și un cal i-ar plăcea să își cumpere. Are bani strânși și-o să-și ia. Chiar dacă nu îi mai sunt de folos. Doar așa, ca să fie ca înainte.
Când se "cască" timpul
Urcăm amândoi, prin păduri. Vrea să-mi arate "locul lui", de pe pintenul stâncii Căteasca, unde șade el uneori cocoțat și-și privește tot satul de sus, și asta "parcă îi face o mare plăcere". E în cer locul ăsta, un cleanț de piatră ascuțit, "de unde se vede toată lumea micuță, cum circulă pe drum liniștită, pântre case - una-nvălită cu țiglă, alta cu tablă - pe toți îi văd sub picioarele mele, micuți, și bisericile din sat și oamenii și mi-e atât de drag să-i văd, că parcă aș fi părintele tuturora..." E greu de ajuns acolo, o muncă aproape de alpinist. Mă iau după pașii lui, pe râpi mohorâte, uluit de forța acestui bărbat de 75 de ani, care merge mut, nu răspunde, nici dacă insiști, în timpul urcușului, și se oprește doar atunci când are să-ți arate cu mâna întinsă ceva special, aparte, "locurile lui", care sunt peste tot: pe toate înălțimile dimprejur: Broscaru, Corâiu, Vârfu Caloianului, al Oii, al Cireșului, Samaru, Vârfu Zbolii, cel mai înalt, pe care a găsit o piatră uriașă, perfect pătrată, parcă necioplită de mâini omenești. Dincolo sunt Crucea Spătarului, Vârful Goților sau Culmea Martirei, cu toate peșterile lor misterioase... Și iarăși urcăm, printre stâncile dezvelite, tot mai abrupte, pline încă de chihlimbar. Apoi Nicolai îmi arată locul unde, în 1970, un munte s-a prăbușit, peste un întreg detașament de deținuți aduși la căutat ambră. Au fost mulți răniți și trei morți, pe care abia după săptămâni i-au găsit sub stânci. "Chilimbaru' i-a îngropat. S-a zis c-a fost ca un fel de blestem". Sunt locuri primejdioase, mă avertizează să pășesc cât se poate de exact pe urmele sale, căci muntele "e slab", ar putea și azi să se prăbușească, oricând. S-au întâmplat multe pe aici, prin pădurile astea. Blesteme, dar și puteri bune, care te fac, efectiv, să "zbori" peste munți, fără să-ți dai seama când a trecut timpul. Neculai nu le-a băgat în seamă, însă a auzit. Că dincolo, la peșteri, au dispărut oameni. Au dispărut, pur și simplu, fără să li se mai găsească urmele. Acum câțiva ani, un vecin de-al lui, Mitriță Dragomir - tot călăuză, bun știutor al munților - a fost găsit mort la mare distanță de drumul pe care trebuia să meargă de obicei, undeva, în zona satului Nucu. "O putere" l-a rătăcit. Omul a mers zile-ntregi, cu mințile sfărâmate, până ce a murit de disperare și frică. Însuși profesorul Nica mi se jurase că a văzut în copilărie, împreună cu-n alt fecior, fantoma unui soldat îmbrăcat în uniformă din alte epoci, mergând pe un drum dinspre Bozioru, pentru ca apoi să se risipească, chiar sub ochii lor. Sau despre alți patru flăcăi ciobani, care-au văzut, în zona numită "La Cruce", o horă de fete frumoase, ce n-a dispărut decât atunci când tuspatru s-au pus în genunchi și s-au rugat la Dumnezeu ca să scape cu viață... Nicolai a trăit, și el, o asemenea întâmplare, pe care n-a putut s-o mai uite, deși e vreme lungă de-atunci. N-o va uita niciodată, până-n mormânt. Avea deja 15 ani și era împreună cu tatăl său. "Stăteam în munte, pe locu' unui sat părăsit și acolo aveam cazanele unde făceam rachiu, pe marginea la un drum pe care rar trecea careva. Și mă trimite pe mine tata, într-o seară, c-o dumigeană din aia mare, de zece litri, să merg până acasă. «Te duci, deșărți rachiu', da vii repede 'napoi, ca s-o punem p-ailaltă, care-i la foc!...» Am mers, am deșărtat și m-am întors noaptea, pe drumu' ăla prin pădure. Era primăvară, prin aprilie, după mine s-o luat un câine mare, «floriu» (cu pete de diferite culori) din vecini, un câine rău tare. Îl știam. Îl țineau închis, că nu putea trece nimenea pângă el fără să-l muște. Da'nu știu cum a scăpat, și noroc că pe mine mă cunoștea, că m-ar fi rupt imediat. Mai aveam cred vreo douăjcinci de metri până să ajung la tata, unde aveam cazanele. Și cum urcam eu pe-o pantă, așa, mi-a părut că mi se aude un zgomot. Ceva cântări, așa ceva... Urcam pe drum, cu câinele după mine. Deja se lumina de ziuă, vedeam destul de bine. Și din ce urcam, din ce mi se părea mai aproape. Când s-a terminat panta și-am ieșit în șes, cam la câțiva pași, în fața mea, a apărut lume-n drum. A apărut de acolo, parcă de după o salcie. Eu eram pe centrul drumului și ei venea, venea. Și din ce venea, umplea drumu'! Era mulți, femei și bărbați, parcă vorbea între ei și nici nu m-au văzut că-s acolo. Nu-mi era teamă - urât, cum se zice - da' m-am ferit de pe mijlocu' drumului, să-i las să treacă. Domnule, și atunci am văzut câinele: era printre ei! Ba pe piatra aia, ba pe mușuroiu' ăla, pe-acolo, pe nimeni nu mușca, de parcă nici n-ar fi fost ei acolo. Și nici ei parcă nu-l băgau în seamă. Atunci, cum țineam eu dumigeana în săcuț, pă umăr, m-am aplecat și-am prins toporașu în mână. Și-am zis în gându'meu, de pe marginea drumului: «mă, dacă se face vreunu' la mine, dau cu toporu' și-i tai picioarele!». Da' ei nici nu mă vedea, mergea mai departe pe drum, îi auzeam cum vorbesc, dar parcă nu le știam vorbele. Și nimeni din ei nu se uita înapoi, când a trecut de mine la vale. Îi urmăream cum trec, c-o mergătură «nănăcească» așa, în răspăr parcă. M-am dus la tata care era acolo, lângă cazane și l-am întrebat: «A trecut, acuma, cineva, de vale?» Era imposibil să nu-i vadă, să nu-i audă, nu se putea! Și tata s-a uitat la mine, cât eram de speriat și a înțeles. A pus degetul la gură și mi-a zis să nu zic nimica. Pe urmă a zis că n-a trecut nimeni. Știa din bătrâni că există «iele» și când le vezi, e bine să nu vorbești despre ele, să nu zici la nimeni nimica, în veci. În locul ăla a fost niște duhuri, oameni veniți din alte lumi. Câteodată «se cască timpu'» și atuncea poți să îi vezi. Și numa' târziu, după ce mi-a făcut molifte un preot de-aici, venit din Basarabia, abia atuncea mi s-a dat voie să vorbesc."
Moartea unui descântător
Tatăl lui Nicolai știa toate astea. Și i le-a spus și lui, de când îl ducea pe cal, copil, prin păduri. Despre duhuri, despre marea putere a tăcerii, despre schimnicii care-au trăit prin peșterile astea și n-aveau voie să rostească decât cel mult șapte cuvinte pe zi. Abia pe la 15 ani a aflat că tatăl său a fost un fel de descântător al așezării. Că-n cămeruța unde-i primea câteodată pe unii săteni, el "dădea cu bobii", meșteșug pe care-l prinsese sus în munte, la Jghiaburi, de la niște rudari bătrâni. Într-o zi, Nicolai a intrat acolo, la el, și l-a văzut cum face. Avea 41 de bobi de porumb, pe care-i "menea", învârtindu-i cu mâna stângă, pe mesuța de ursit, în timp ce șoptea un descântec pe care niciodată n-a reușit să-l înțeleagă deplin: "«Patrujunu' de bobi numărați, patrujunu' de frați, s-alergați, să căutați...» Și tot ursea el acolo. Pe urmă trăgea din ei trei grămăjori, așa, la nimereală, și din fiecarea grămăjoaie «mulgea» câte patru bobi, până ce rămâneau mai puțin de patru într-însele, pe care-i punea deoparte, la rând, și acolo citea..." O magie a numerelor pe care Nicolai n-a deslușit-o niciodată, și pe care tatăl său o împlinea cu atâta credință, încât multora dintre oameni li se împlineau profețiile lui. Iar pentru asta, el, copilul, era mândru. "Vedeai câte o femeie sau un om cum venea la dânsu' necăjiți și-i zicea: «Nea'Stane, uite, mi-am pierdut portofelu' plin cu bani... Mi s-o îmbolnăvit băiatu'... Am necazuri cu nevasta...» Și el citea în bobi și se ruga și le zicea: «Într-o săptămână o să-ți găsești portofelu'... Băiatu' tău o să se facă bine în trei luni...»". Se uita la ei lung, rece - printr-înșii parcă - și, într-adevăr, prezicerile lui se dovedeau a fi adevărate. Iar oamenii, tot mai mulți, veneau să îi mulțumească. A murit acum 40 de ani, într-o amiază luminoasă de august, a anului 1975, doar cu el la căpătâiul patului, și atunci, pentru prima oară, lui Nicolai i s-a părut că tatăl său i-a zâmbit. Pe urmă i-a zis: "Măi băiete, du-te mă până la grajdu' de la capre și-ndreaptă gardu' ăla, că s-o prăbușit și stă să cadă pe noi..." Iar el a încuviințat din cap și s-a dus. Acolo, în fundul grădinii, a văzut că gardul era drept, și atunci a înțeles. Când s-a întors, tatăl său era mort, singur, cu lumânarea aprinsă în mâini, și încă părea că zâmbește.
*
Cuminte, cu palmele pe genunchi, Nicolai Gavrilă stă pe o bancă înconjurată de flori, privind muntele din fața ogrăzii lui. Peste Căteasca se lasă umbrele înserării. Își amintește că odată, în copilărie, tatăl său i-a spus că acolo, sus, există niște duhuri ale pădurii, care îi ocrotesc pe copii. Atunci n-a crezut. Acuma, spre sfârșitul vieții, e sigur că asta este chiar taina bucuriei pe care a știut s-o găsească, pierdut în natură, departe de învolburările lumii.