MARCUS MILLER - "Am crescut ascultând Beethoven, până ce am descoperit funk-ul"

Iulian Ignat
- În plină glorie, Miles Davis, unul din giganții muzicii postbelice, a uimit o lume întreagă interpretând, pe trei albume, cântecele scrise de un tinerel: MARCUS MILLER. La treizeci de ani de atunci, "puștiul” genial a devenit, la rândul său, un muzician cu o carieră fabuloasă. Premii peste premii, colaborări cu marile staruri ale planetei, 20 de albume solo... Pe 3 iulie, în seara de deschidere a Festivalului Jazz TM, câteva mii de timișoreni au admirat un Marcus Miller dezlănțuit, într-unul din concertele memorabile ale acestui an -

Un altfel de artist

Familia tatălui său, organist în biserică, provenea din Trinidad, însă Marcus s-a născut la New York, în iunie 1959. "Am mers în Trinidad și am cunoscut fa­milia tatălui meu, le-am gustat mâncarea, le-am ascultat muzica și accentul cu care vorbeau. Tatăl meu era muzician, la fel ca și tatăl său, însă din zona clasică. Cum tata cânta la biserică, la început am crezut că muzica este ceva ce are legătură doar cu slujba de duminică, apoi mi-am zis că eu vreau mai mult, vreau să mă implic serios. Am crescut ascul­tând Beethoven și am început să cânt la clarinet, ins­trument pe care îl iubesc și acum. Însă am descoperit funk-ul, și clarinetul nu prea are ce căuta în această muzică, așa că m-am apucat să studiez bass-ul. Eram mare fan al trupei Jackson 5 și, ani mai târziu, l-am cunoscut pe Jermaine Jackson și i-am spus că dato­rită lui am început să cânt la bass. Treaba asta l-a dat pe spate”.
În anii ce au urmat, Marcus și-a întâlnit mulți dintre idolii adolescenței, a compus piese pentru ei sau i-a ajutat la înregistrări. Michael Jackson, Aretha Franklin, Eric Clapton, Stevie Wonder sunt doar câțiva dintre ei. Basistul își amintește că era ca și cum s-ar fi întors în timp: intra în cameră și asculta muzica unuia dintre ei, numai că de data asta nu era pe disc, ci chiar live. Avea aproape 20 de ani când s-a alăturat trupei de turneu a celui ce a reinventat jazz-ul, Miles Davis. "Foarte multă vreme, am fost cel mai tânăr tip din trupele prin care m-am perindat și am profitat cât mai mult, am învățat. Miles nu ne dădea sfaturi, dar era fantastic să fim mereu în preajma sa și să vedem ce decizii ia în anumite situații, ce alege să cânte, cum se mișcă. Părinții nu realizează că odras­lele lor învață mai mult observând felul în care ei se comportă, decât ascultând cuvinte morali­zatoare. Am și eu tendința să dau sfaturi celor mai tineri din trupa mea, dar îmi dau seama că cel mai important lucru este puterea exemplului. De pildă, eu nu beau, nu fumez, nu pierd nopțile petrecând. Am avut de luat o decizie cu ani în urmă, când mulți artiști din generațiile anterioare mureau din cauza drogurilor și a alcoolului. Fiind cel mai tânăr, cei mai mari îmi spuneau mereu să nu fac greșeala lor. Mi-am zis atunci că eu vreau să fac muzică, mă păstrez pentru asta. Nu am nimic împotrivă că cei din trupa mea petrec, avem o viață și încercăm s-o trăim. Dar am văzut prea multe, știu întreaga po­veste, știu exact unde sfârșește dru­mul acesta, am vă­zut de atâtea ori. Și le spun și lor. Am avut de curând surpriza să mă trezesc cu câțiva din colegii tineri de trupă la sala de sport, dis de dimineață. «Ce-i cu voi aici?». «Putem să facem și noi puțină gimnastică cu tine?». A fost grozav.”
Din punct de vedere muzical, Marcus are a­ceeași concepție, ca a multor artiști mari din sfera jazz-ului, de a se reinventa, de a nu urma rețete și drumuri bătătorite, însă pe plan personal, viața sa este cu totul diferită. Căsătorit din tinerețe, tată a patru copii, el și-a întrerupt activitatea de turneu atunci când aceștia erau mici, pentru a le fi alături. Odată ce au ajuns la vârsta adolescenței, basistul și-a reluat viața pe drumuri, iar iubitorii jazz-ului din România au avut bucuria să-l asculte live, într-un concert în care a îmbinat virtuo­zitatea cu calitățile de șef de orchestră.

"Îi datorez multe lui Miles Davis, a fost ca un tată pentru mine”

La Timișoara, Mar­cus Miller a ajuns în mij­locul unui program ce părea epuizant. Cu o seară înainte, avusese concert la Istanbul, a do­ua zi urma să cânte la Londra, iar a treia, să ur­ce pe scenă la Buda­pesta. Cu toate acestea, profesionalismul său a ieșit în prim plan, ca o adevărată lecție. A urcat pe scenă la amia­ză, pen­tru probele de sunet, până ce totul a fost pus la punct, apoi a avut ama­bilitatea să se întâl­nească cu ziariștii. Prima parte a discuției a avut în centru CD-ul lansat în acest an, "Afrodeezia”. Mar­cus este artist UNESCO și, totodată, purtătorul de cu­vânt al pro­iectului "Rutele sclaviei”, iar noul album are multe în comun cu acest statut al muzicianului.
"Scopul proiectului este ca tot mai multă lume să afle, să cunoască cu ade­vărat tragedia ce s-a în­tâm­plat cu acei oameni răpiți de acasă și trimiși să mun­cească pe alt continent. În special, ne-am gândit să ajungem la cei tineri, care știu ei ceva, dar nu în pro­funzime. Pe noul CD, am încercat să combin muzica mea cu acest proiect, astfel încât am colaborat cu muzicieni din diferite locații ale acestei rute, din vestul Africii, America de Sud, Caraibe, până în marile orașe din nordul Statelor Unite, unde era ca­pătul. A însemnat un mare efort de coordonare, însă lucrul cu acești muzicieni din Bur­ki­na Faso, Brazilia, Trinidad, Chicago mi-a oferit o mare răsplată. Nu am vrut ca mesajul albumului să fie unul dramatic, ci unul optimist, pentru că cele­brăm puterea ființei umane de a rezista și de a merge mai departe. E greu să înțelegem acum. Cum au rezistat oamenii în asemenea condiții ? Uluitor! Și nu doar ei, căci foarte multe nații, etnii au fost su­puse opresiunilor, asupririlor de tot felul. Cred că oa­menii sunt ființe fascinante, însă au această ten­dință de a domina, de a exploata, a profita de alții. Cred că, cu cât evo­luăm ca specie, cu atât instinctele astea se re­duc, dar nu atât încât să dispară, iar acesta este motivul pentru care încă există sclavie și în se­co­lul XXI.”
Am dorit să aflu de la Marcus Miller cum a re­ușit, ca tânăr basist și com­pozitor, să convingă un monstru sacru al mu­zicii, Miles Davis, cu­nos­cut ca om dificil și vanitos, să-i interpreteze muzica, și cum s-a înțe­les cu el.
"Miles voia să fie si­gur că atunci când urca pe scenă avea să cânte bine, să arate bine și că nimeni nu va profita de el. Asta, pentru că a crescut într-o perioadă destul de dificilă pentru afro-americanii din Sta­tele Unite. Muzicienii de jazz din generațiile pre­cedente trebuiau să se îm­brace mereu la costum sau în smoching, ca să capete respect, și trebuiau să zâm­bească mereu larg. Ca Louis Armstrong sau ca Duke Ellington. Restul ame­ricanilor nu voiau să îi pri­vească ca pe niște artiști, ci ca pe entertaineri fericiți și veseli, niște cântăreți care te fac să te simți bine, să te distrezi și atât. Miles a făcut parte din prima generație care a spus «Nu! Nu vreau să zâmbesc și nu vreau să mă îmbrac cum spuneți voi! Nu vreau să fiu ca un personaj de desene animate! Sunt un ar­tist». De aceea i s-au pus multe etichete. Când venea vorba de muzică, era un tip foarte generos. El a adus în lumina reflectoarelor viitori mari muzicieni, pre­cum John Coltrane, Chick Coreea, John McLaughlin, care erau atunci foarte tineri și au primit de la el o uriașă oportunitate... Iubea să cânte cu muzicieni tineri, era mereu inte­resat de ce e nou în muzică. Mereu mă întreba «Cine a mai apărut, ce basist bun ai ascultat? Ce-i nou?». Pen­tru mine a fost ca o figură paternă, am avut enorm de învățat de la el. Consider că am avut o mare șansă să îl în­tâl­nesc, să-i fiu în preajmă, dacă am ajuns astăzi aici, asta i se datorează și lui.”