Un altfel de artist
Familia tatălui său, organist în biserică, provenea din Trinidad, însă Marcus s-a născut la New York, în iunie 1959. "Am mers în Trinidad și am cunoscut familia tatălui meu, le-am gustat mâncarea, le-am ascultat muzica și accentul cu care vorbeau. Tatăl meu era muzician, la fel ca și tatăl său, însă din zona clasică. Cum tata cânta la biserică, la început am crezut că muzica este ceva ce are legătură doar cu slujba de duminică, apoi mi-am zis că eu vreau mai mult, vreau să mă implic serios. Am crescut ascultând Beethoven și am început să cânt la clarinet, instrument pe care îl iubesc și acum. Însă am descoperit funk-ul, și clarinetul nu prea are ce căuta în această muzică, așa că m-am apucat să studiez bass-ul. Eram mare fan al trupei Jackson 5 și, ani mai târziu, l-am cunoscut pe Jermaine Jackson și i-am spus că datorită lui am început să cânt la bass. Treaba asta l-a dat pe spate”.
În anii ce au urmat, Marcus și-a întâlnit mulți dintre idolii adolescenței, a compus piese pentru ei sau i-a ajutat la înregistrări. Michael Jackson, Aretha Franklin, Eric Clapton, Stevie Wonder sunt doar câțiva dintre ei. Basistul își amintește că era ca și cum s-ar fi întors în timp: intra în cameră și asculta muzica unuia dintre ei, numai că de data asta nu era pe disc, ci chiar live. Avea aproape 20 de ani când s-a alăturat trupei de turneu a celui ce a reinventat jazz-ul, Miles Davis. "Foarte multă vreme, am fost cel mai tânăr tip din trupele prin care m-am perindat și am profitat cât mai mult, am învățat. Miles nu ne dădea sfaturi, dar era fantastic să fim mereu în preajma sa și să vedem ce decizii ia în anumite situații, ce alege să cânte, cum se mișcă. Părinții nu realizează că odraslele lor învață mai mult observând felul în care ei se comportă, decât ascultând cuvinte moralizatoare. Am și eu tendința să dau sfaturi celor mai tineri din trupa mea, dar îmi dau seama că cel mai important lucru este puterea exemplului. De pildă, eu nu beau, nu fumez, nu pierd nopțile petrecând. Am avut de luat o decizie cu ani în urmă, când mulți artiști din generațiile anterioare mureau din cauza drogurilor și a alcoolului. Fiind cel mai tânăr, cei mai mari îmi spuneau mereu să nu fac greșeala lor. Mi-am zis atunci că eu vreau să fac muzică, mă păstrez pentru asta. Nu am nimic împotrivă că cei din trupa mea petrec, avem o viață și încercăm s-o trăim. Dar am văzut prea multe, știu întreaga poveste, știu exact unde sfârșește drumul acesta, am văzut de atâtea ori. Și le spun și lor. Am avut de curând surpriza să mă trezesc cu câțiva din colegii tineri de trupă la sala de sport, dis de dimineață. «Ce-i cu voi aici?». «Putem să facem și noi puțină gimnastică cu tine?». A fost grozav.”
Din punct de vedere muzical, Marcus are aceeași concepție, ca a multor artiști mari din sfera jazz-ului, de a se reinventa, de a nu urma rețete și drumuri bătătorite, însă pe plan personal, viața sa este cu totul diferită. Căsătorit din tinerețe, tată a patru copii, el și-a întrerupt activitatea de turneu atunci când aceștia erau mici, pentru a le fi alături. Odată ce au ajuns la vârsta adolescenței, basistul și-a reluat viața pe drumuri, iar iubitorii jazz-ului din România au avut bucuria să-l asculte live, într-un concert în care a îmbinat virtuozitatea cu calitățile de șef de orchestră.
"Îi datorez multe lui Miles Davis, a fost ca un tată pentru mine”
La Timișoara, Marcus Miller a ajuns în mijlocul unui program ce părea epuizant. Cu o seară înainte, avusese concert la Istanbul, a doua zi urma să cânte la Londra, iar a treia, să urce pe scenă la Budapesta. Cu toate acestea, profesionalismul său a ieșit în prim plan, ca o adevărată lecție. A urcat pe scenă la amiază, pentru probele de sunet, până ce totul a fost pus la punct, apoi a avut amabilitatea să se întâlnească cu ziariștii. Prima parte a discuției a avut în centru CD-ul lansat în acest an, "Afrodeezia”. Marcus este artist UNESCO și, totodată, purtătorul de cuvânt al proiectului "Rutele sclaviei”, iar noul album are multe în comun cu acest statut al muzicianului.
"Scopul proiectului este ca tot mai multă lume să afle, să cunoască cu adevărat tragedia ce s-a întâmplat cu acei oameni răpiți de acasă și trimiși să muncească pe alt continent. În special, ne-am gândit să ajungem la cei tineri, care știu ei ceva, dar nu în profunzime. Pe noul CD, am încercat să combin muzica mea cu acest proiect, astfel încât am colaborat cu muzicieni din diferite locații ale acestei rute, din vestul Africii, America de Sud, Caraibe, până în marile orașe din nordul Statelor Unite, unde era capătul. A însemnat un mare efort de coordonare, însă lucrul cu acești muzicieni din Burkina Faso, Brazilia, Trinidad, Chicago mi-a oferit o mare răsplată. Nu am vrut ca mesajul albumului să fie unul dramatic, ci unul optimist, pentru că celebrăm puterea ființei umane de a rezista și de a merge mai departe. E greu să înțelegem acum. Cum au rezistat oamenii în asemenea condiții ? Uluitor! Și nu doar ei, căci foarte multe nații, etnii au fost supuse opresiunilor, asupririlor de tot felul. Cred că oamenii sunt ființe fascinante, însă au această tendință de a domina, de a exploata, a profita de alții. Cred că, cu cât evoluăm ca specie, cu atât instinctele astea se reduc, dar nu atât încât să dispară, iar acesta este motivul pentru care încă există sclavie și în secolul XXI.”
Am dorit să aflu de la Marcus Miller cum a reușit, ca tânăr basist și compozitor, să convingă un monstru sacru al muzicii, Miles Davis, cunoscut ca om dificil și vanitos, să-i interpreteze muzica, și cum s-a înțeles cu el.
"Miles voia să fie sigur că atunci când urca pe scenă avea să cânte bine, să arate bine și că nimeni nu va profita de el. Asta, pentru că a crescut într-o perioadă destul de dificilă pentru afro-americanii din Statele Unite. Muzicienii de jazz din generațiile precedente trebuiau să se îmbrace mereu la costum sau în smoching, ca să capete respect, și trebuiau să zâmbească mereu larg. Ca Louis Armstrong sau ca Duke Ellington. Restul americanilor nu voiau să îi privească ca pe niște artiști, ci ca pe entertaineri fericiți și veseli, niște cântăreți care te fac să te simți bine, să te distrezi și atât. Miles a făcut parte din prima generație care a spus «Nu! Nu vreau să zâmbesc și nu vreau să mă îmbrac cum spuneți voi! Nu vreau să fiu ca un personaj de desene animate! Sunt un artist». De aceea i s-au pus multe etichete. Când venea vorba de muzică, era un tip foarte generos. El a adus în lumina reflectoarelor viitori mari muzicieni, precum John Coltrane, Chick Coreea, John McLaughlin, care erau atunci foarte tineri și au primit de la el o uriașă oportunitate... Iubea să cânte cu muzicieni tineri, era mereu interesat de ce e nou în muzică. Mereu mă întreba «Cine a mai apărut, ce basist bun ai ascultat? Ce-i nou?». Pentru mine a fost ca o figură paternă, am avut enorm de învățat de la el. Consider că am avut o mare șansă să îl întâlnesc, să-i fiu în preajmă, dacă am ajuns astăzi aici, asta i se datorează și lui.”