Părintele Nicodim Măndiţă, monahul răstignit între cărţi

Mari duhovnici

Părintele Nicodim Măndiţă a fost omul unei sin­gure iubiri, care l-a ars din fragedă tine­reţe şi până la senectute. Din pricina ei nu a dormit nopţile, pentru ea a fost urât, umilit uneori chiar de confraţii săi în slujire, fiind mutat din parohie în parohie şi de la o mânăstire la alta, pentru ea a ajuns, în cele din urmă, în închisoare. A vrut să îm­prăş­tie peste neamul românesc cunoaşterea lui Dum­nezeu prin cărţile sfinte. "O carte bună, creş­ti­nească, este ca un înger al lui Dumnezeu", obişnuia să spună părintele Nicodim. "Ea te învaţă să-L cunoşti şi să-L iubeşti pe Dum­ne­zeu, să descoperi frumu­seţea vieţii în Hris­tos, să iubeşti pe oameni, să te fereşti de pă­cat şi să te îngrijeşti de mântuirea sufle­tu­lui." Din dragoste de carte duhovnicească a scris zeci de mii de pagini şi a tipărit milioane de volume. A înfiinţat tipografii şi legătorii în curţile ţăranilor, pe care apoi îi trimitea să răspândească prin toată ţara cărţile scoase cu atâta trudă. Oame­nii aceştia simpli, unii cu foarte puţină şcoală sau fără o clasă măcar, luau în spinare saci plini cu cărţi, pe care le împărţeau, apoi, prin sate şi oraşe.
Părintele Nicodim credea cu tărie că omul nu se poate lumina şi apropia de Dumnezeu decât după ce se dumireşte, şi pentru asta e nevoie să citească în primul rând Scriptura, apoi cărţile Sfinţilor Părinţi. De aceea, la spovedanie dădea canon, în loc de post aspru şi metanii multe, o listă de lecturi, la care îi îndemna chiar şi pe analfabeţi. Le spunea că aşa cum merg la croitor, plătind pentru a li se face haine, şi la fierar pentru a-şi potcovi caii, tot aşa îi pot plăti pe alţii să le citească, pentru a se apropia de Dumnezeu. "Eu nu vă pot da post şi metanii multe. Că şi ursul şi şarpele postesc uneori. Dar ursul tot urs ră­mâne şi şarpele tot şarpe! Când muşcă, amân­doi omoară! Aşa şi omul, posteşte une­ori mult, dar în inimă este plin de răutate, iar când dezleagă la mâncare şi băutură, cade în păcatul lăcomiei. Deci, posteşte şi te roagă după putere, dar mai întâi citeşte Sfânta Scriptură şi pe Sfinţii Părinţi. Atunci singur te vei învăţa ce trebuie să faci, cum să te rogi şi să posteşti, de ce să te fereşti şi cum să te mântuieşti."

Joaca de-a biserica

Cea mai mare bucurie a lui era să scoată o carte sfântă din straiţa cu mămăligă şi cea­pă, şi să citească cu voce tare. În momentul acela, deşi nici nu împlinise zece ani, în jurul său se făcea o linişte deplină. Ceilalţi copii, care ieşeau şi ei cu vitele la păscut, se aşezau împrejurul său, căutând umbra unui copac stufos. Stăteau cuminţi, ca la şcoală. Aşa de tare îl iubeau tovarăşii de joacă şi atât de mult le plăcea să-l audă citind, încât păzeau vitele cu schimbul, doar ca să-l asculte, iar el era scutit de orice corvoadă.
Părintele Nicodim Măndiţă s-a născut la Buneşti, un sat din Argeş, pe 26 octombrie 1889, şi a primit la botez numele de Nicolae. A avut părinţi evlavioşi, dar el i-a întrecut încă din fragedă pruncie. Bătrânii povestesc că tot satul îl ştia drept mare iubitor de cărţi sfinte, înţelept şi cuminte, ca un om în vârstă. Copiii îl ascultau şi-l urmau oriunde, aşa că Nicolae, iubitor de biserică, îi ducea la împărtăşit, îi învăţa să cânte ca la strană, iar când veneau la el acasă să se joace, în­cin­geau o slujbă cu clopote, toacă şi psalmi, de se minuna tot satul. Dacă se întâmpla ca un năpârstoc să fie mai năzdrăvan, părinţii veneau la Nicolae şi-l rugau să-i bage minţile în cap. Când copiii se luau la bătaie, tot el îi împăca. Îl porecliseră "părintele" sau "călugă­rul", iar oamenii din sat au început şi ei să-l strige aşa, dar nu în derâdere, ci cu respect, pentru cel care le cuminţea odraslele şi le aducea de la calea gârlei şi a năzbâtiilor de tot felul, la biserică şi la slujbe. Puţini vor fi înţeles însă că Nicolae nu făcea acestea în joacă. Erau dorul cel mai adânc al sufletului său curat.

Un subofiţer cu har

Era într-o zi de duminică, iar Nicolae era plecat cu regimentul prin Neamţ să strângă fân pentru cai. Fusese de dimineaţă în sat, la liturghie, cântase la strană după obiceiul său, iar apoi preotul îl rugase să le ţină un cuvânt de folos ţăranilor care veniseră la slujbă. Le vorbise simplu, din inimă, cu multă însu­fleţire, iar oamenii îl ascultaseră neclintiţi, uimiţi că subofiţerul acesta cunoştea atâtea despre Dumnezeu. Când s-a întors de la biserică, s-a simţit ostenit, aşa că s-a întins puţin în coliba ridicată de soldaţi. A adormit îndată şi s-a visat în biserica mare a unei mânăstiri care părea răvăşită. Icoanele nu se aflau la locul lor, stranele erau aruncate care încotro, sfeşnicele aşij­de­rea. În lumina lină, care cădea prin fereastra de mia­zăzi a sfântului lăcaş, a văzut limpede că pe jilţul rân­duit vlădicăi stă un arhiereu foarte tânăr, să tot fi avut vreo 30 de ani. Episcopul l-a privit blând, apoi i-a spus: "Vino şi ajută preotului acestuia să pună bise­rica în rânduială." Atât, şi apoi s-a făcut nevăzut, iar Nicolae s-a trezit. S-a rugat apoi din inimă lui Dum­nezeu să-i rânduiască o cale să-i slujească lui Hristos şi neamului românesc.
Se înrolase în armată încă din 1911. Avea pe atunci 22 de ani şi trebuia să-şi împlinească datoria pen­tru ţară, la fel ca orice fecior. A prins însă primul război mondial, unde a luptat ca un viteaz, iar apoi a rămas în oaste ca subofiţer. Dar dragostea pentru biserică şi pentru luminarea poporului nu-l părăsiseră. Predica deseori în cazarmă, uneori chiar în faţa co­man­daţilor, care-l ştiau drept om evlavios, iar dumini­ca mergea la bisericile din apropierea regimentului şi cânta la strană. În adâncul lui, ar fi dorit să se lepede de tot, atât de haina militară, cât şi de lumea aceasta, care, hotă­rât lucru, nu-l mai încăpea.
A făcut acest pas în anul 1920, când a plecat la Mâ­năstirea Măgura din judeţul Bacău. Trebuie că stareţul a fost uimit tare de tânărul novice, de l-a tuns imediat în monahism, punându-i numele de Nicodim şi apoi, în doar patru luni şi douăzeci de zile, l-a trecut prin toa­te treptele slujirii clericale, făcându-l preot.

Preotul ţăranilor

La hirotonire, părintele Nicodim i-a cerut lui Dumnezeu darul de a lumina sufletele prin cuvânt. Iar Domnul, ştiindu-i talantul, a dorit să-l răspândească şi în afara mânăstirii. Aşa a ajuns, proaspăt hirotonit, să fie trimis de stareţ să slujească prin satele din Mol­dova unde nu exista preot. Fiu de ţăran, născut şi cres­cut la sat, el le putea înţelege oamenilor simpli felul de a gândi, dorurile, patimile, şi ştia cum să le tămă­du­iască. Predica înflăcărat şi ţinea slujbele cu o evlavie impresionantă. Bărbaţi în toată firea ajungeau să plân­gă la sfârşitul liturghiei de parcă ar fi fost copii, beţivii nărăviţi se schimbau ca prin minune, iar prin satele prin care trecea, se închideau cârciumile şi nu puteau pătrunde sectele. Celor care nu ştiau să citească le organiza mici piese de teatru, în poienile din preajma satelor, cu scene biblice sau din vieţile sfinţilor, ca să-i ajute să-şi înţeleagă credinţa. Pentru ţăranii obişnuiţi cu preoţii simpli, tână­rul călugăr era o minune. Episcopii ştiau asta, aşa că l-au purtat din sat în sat ani de-a rândul.
Cum faima sa creştea de la o zi la alta, a ajuns să fie chemat şi în Ardeal, unde a slujit aproape zece ani, prin apropierea Clujului. Vă­zând că ţăranii de acolo nu au cărţi duhov­niceşti, părintele Nicodim a cerut ajutorul ucenicilor mai vechi, a strâns bani şi cu ei s-a dus la Mitropolie, la Sibiu, de unde a cum­pă­rat o căruţă plină cu cărţi. A venit apoi cu ea în sat şi le-a împărţit pe toate gratis. Făcea toate aceste gesturi plin de milostivire pentru cei sărmani, cărora le dădea şi încălţămintea din picioare. Ştia să dea sfaturi, dar mai ales ştia să asculte, oblojind rănile sufletului cu o deli­cateţe şi o iubire care-i legau pe cre­dincioşi de el pentru totdeauna. "Mă doare inima că nu pot face mai mult pentru acest popor, căci şi eu sunt os din oasele lui, carne din carnea lui. Dacă aş putea, m-aş duce din casă în casă să stau de vorbă cu credincioşii noştri, să-i învăţ dreapta credinţă, să le las vreo carte bună pen­tru citit, să fac rugăciuni cu ei, să-i mân­gâi în necazuri şi să mă bucur împreună cu ei, ca să nu se simtă singuri şi părăsiţi. Poporul nostru creştin este foarte iubitor de Dum­ne­zeu, de adevăr, de dreptate, însă fiecare i-a pi­păit numai buzunarul", avea să scrie părintele Nicodim.

Sfântul din vis

Era o noapte viforoasă. Viscolul se pornise de cu seară şi troienise cărările. Vasile Asaftei, un ţăran evlavios din Butnăreşti, un sat din Ro­man, se culcase devreme. Va fi fost fră­mântat şi în somn de dorul pe care-l avea de ani de zile - să-şi găsească un duhovnic ade­vărat, unul căruia să i se spovedească încă din vremea copilăriei de toate păcatele, şi apoi să-l ia drept povă­ţuitor. Când a auzit bătaia în geam, a tresărit speriat. În curte, tremurând de frig şi frică, era un ţăran dintr-un sat vecin, care i-a povestit o întâmplare năpraznică. În mijlocul nopţii, pe când dormea liniştit, din senin, o mână l-a atins blând pe frunte şi a auzit un glas care-i spunea: "Du-te la Butnăreşti, la Vasile Asaftei, şi spune-i să meargă la Mânăstirea Georgeni, ca să se mărturisească la părintele Nicodim Măndiţă." S-a trezit speriat. Nu auzise niciodată de preotul acesta, aşa că şi-a făcut Sfânta Cruce, crezând că are năluciri, apoi s-a culcat mai departe. Dar nu a apucat să adoar­mă, că totul s-a repetat. Şi nu o dată, ci de trei ori. Aşa că şi-a tras pe el o cămaşă, a îmbrăcat cojocul gros şi a ieşit, dând-o în lături pe muierea care zbiera la el că a înnebunit, a înhămat caii la căruţă şi a venit, în plină noapte şi pe un ger de crăpau pietrele, să-l îndemne pe Asaftei să meargă la un părinte de care nu auzise în viaţa lui: "O fi vreun preot mare şi vestit, de mi s-a întâmplat mie lucrul aista!", i-a spus lui Vasile şi a plecat înapoi acasă. Asaftei a rămas înmărmurit câteva clipe, apoi a înhămat şi el caii la căruţă şi a plecat într-un suflet, cale de 45 de kilometri, până la Mânăs­tirea Georgeni. A ajuns când se crăpa de ziuă. Acolo l-a găsit, într-adevăr, pe părintele Nicodim Măndiţă şi, din acea clipă, s-a pus în slujba părintelui până la ultima suflare.
În anii de după cel de-al doilea război mondial, când comunismul începuse să muşte din popor, Vasile Asaftei, de acum un moşneag cu părul şi barba albă, a avut curajul să se strecoare cu un sac plin cu cărţi sfin­te, chiar într-o unitate militară. Au vrut să-l ares­teze pe loc şi să-l condamne, dar el le-a vorbit ofiţe­rilor despre Dumnezeu cu atâta patimă, încât co­man­dantul l-a lăsat în pace să le împartă soldaţilor volu­mele trimise de părintele Nicodim. Iar scene de felul acesta se vor repeta de sute de ori, în toate oraşele şi satele României. Alţi ucenici precum Vasile Asaftei lucrau la tipărirea, legarea şi apoi răspândirea cărţilor prin popor. Unii dintre ei alegeau să nu se mai căsă­torească şi trăiau în lume ca nişte călugări albi, dăruiţi trup şi suflet misiunii de a lumina poporul prin Cu­vântul lui Dumnezeu.

Primele minuni

În chiliuţa de la Mânăstirea Văratec, lampa lumina până noaptea târziu. Maica Maria, sora părintelui, ştia că dânsul adastă la scris. Părintele Nicodim nu stătea nicio clipă. Ura să piardă timpul, aşa că în fiece secun­dă făcea ceva - când se trezea, la crăpatul zori­lor, se ruga îndelung, apoi mergea la biserică, iar când venea de la slujbă, la poartă îl aşteptau deja zeci de creştini, dornici de sfat şi alinare. Adăsta cu ei până după-amia­ză, apoi se rugau împreună şi continua să-i spovedeas­că până seara târziu. Noaptea îl prindea în mijlocul lor. Când ultimul credincios închidea poarta, cu sufle­tul împăcat, părintele se aşeza la citit, iar apoi la masa de scris, unde, de multe ori, îl prindeau zorile. "Tim­pul este scump ca şi sufletul", obişnuia să le spună creştinilor. "Ai pierdut timpul, ţi-ai pierdut sufletul! Dacă n-aş fi economisit bine timpul şi n-aş fi trăit cu program, nimic n-aş fi făcut în viaţă."
Râvna aceasta nebună pentru popor şi cuvântul lui Dumnezeu îl schimbase cu totul. Fusese toată viaţa un om evlavios, dar anii de preoţie îi aduseseră în plus un har cum rar se mai vede astăzi între monahi. După ce se ruga îndelung, maicile de la Văratec spuneau că faţa lui strălucea, aureolată de o lumină miraculoasă, întipărindu-i pe chip o duioşie care te pătrundea până în rărunchi. Izvora din el o iubire pe care ţăranii o simţeau de la sute de kilometri. Şi se revărsau spre ea, fără să mai ţină cont de truda drumului. Grupuri de pelerini din toată Moldova veneau să-l vadă la Văratec sau Agapia, unde se stabilise din anul 1933, mergând uneori pe jos, zi şi noapte, căci maşini erau pe-atunci foarte puţine.
Domnul începuse să arate sfinţenia părintelui Ni­co­dim prin semne discrete. Bolnavi fără nădejde se întremau doar cu rugă­ciu­nile lui, cei chinuiţi de du­hurile necurate se izbăveau după ce le citea moliftele Sfântului Vasile cel Mare. Odată i-au adus un copil bolnav de epilepsie, care se gândea să-şi ia viaţa, ca să scape de chinuri. Părintele l-a întremat printr-o simplă rugăciune. Unui alt copil, care era gângav din naşte­re, i-a redat graiul, doar citindu-i din Molitfelnic. Gheorghe Ionescu, uceni­cul care i-a scris viaţa, po­vesteşte că, de multe ori, părintele ştia dinainte cine urma să vină la el la spo­vedit, şi-i spunea surorii sale, Maica Maria, să gă­tească de oaspeţi. Îi chema pe credincioşi pe nume, fă­ră să-i fi cunoscut mai îna­inte, apoi le răspundea la întrebările care-i măci­na­se­ră, fără ca ei să des­chidă gura.Semne nenu­mărate, care arătau că Dum­nezeu îl însoţea în râvna lui, apă­reau atunci când lucra la cărţile sale. Odată, înainte de începutul iernii, l-a rugat pe Gheor­ghe Ionescu să rămână la Văratec câteva luni, ca să lucreze împre­ună la transcrierea unui manu­scris. Ucenicul i s-a plâns că familia lui nu are lemne pentru iarnă, dar pă­rintele a insistat să aibă încredere în Dumnezeu, că El va rândui totul, pentru ca ei să poată lucra liniştiţi. Cu inima strânsă, Gheorghe a rămas peste iarnă la mânăstire. Primăvara, când s-a întors acasă, după şase luni, familia i-a spus uimită cum luaseră lemne din magazie toată iarna, dar ele nu se împuţinaseră defel. Erau la fel de multe ca şi în toamnă şi le ajungeau până la iarna viitoare!
Pe Vasile Asaftei, ucenicul iubit al părintelui, când a îmbătrânit, l-au adus la Mânăstire la Văratec ca să fie spovedit de părintele pentru ulti­ma dată. Era bolnav pe moarte şi voia să ia ultima împărtăşanie din mâinile duhovnicului pe care-l iubi­se nespus. Rudele au venit cu el în grădina căsuţei părintelui şi l-au aşezat pe o bancă. Mişcat până în străfunduri de dragostea pentru uce­nicul său, părintele Nicodim i-a spus o poveste din Pateric, despre un alt ucenic, pe moarte şi el, care a venit grav bolnav la duhovnicul său şi a plecat vindecat. "Aşa să faci şi tu! Hai lângă mine!" Când părin­tele Nicodim a terminat povestea, i-a pus lui Vasile Asaftei mâna pe creştet, a spus o rugăciune, iar acesta s-a ridicat de pe bancă. A făcut câţiva paşi încet, apoi a început să strige "Slavă Domnului, m-am tămăduit". "Atunci poţi să mergi la treabă!", i-a replicat liniş­tit părintele Nicodim. Moş Vasile a mai trăit mult timp după aceea şi a continuat să care cu spatele sacii cu cărţi daţi de părintele, pentru a fi împărţiţi în popor. Ucenicii spuneau că era atât de vânjos la senectute, încât nu lua în spate doar un sac, ci întotdeauna doi sau trei.

Gheara Securităţii

În plin comunism, ani de zile, părintele Nico­dim şi ucenicii săi au tipărit cărţi clandestin. Aveau mai multe centre risipite prin Bucureşti, Ro­man, Bacău şi Botoşani, în care multiplicau manu­scrise bătute la maşină şi apoi le răspândeau în toată ţara, printr-o imensă reţea de credincioşi, dispuşi să îşi asume acest risc. Totul a mers strună, până în anul 1964, când Securitatea a intrat pe filieră şi a descoperit patru depozite, în care se aflau 500.000 de cărţi! Nu­mărul acestora, consem­nat în actele procesului care a urmat, foarte mare chiar şi pentru o tipografie mo­dernă, era uimitor pentru una clandestină, care a func­ţionat în timpul celei mai mari prigoane anticreştine din istoria Româ­niei. Pentru părintele Nicodim a fost o lovitură teri­bilă. Bătrân şi bolnav, el nu a putut fi adus până la Bucureşti, aşa că a fost judecat la Târgu Neamţ. Avea 76 de ani când, pe 22 ianuarie 1965, l-au condamnat la opt ani de închisoare. Vina lui? "Urmărea abaterea oa­me­nilor muncii de la me­nirea lor, respectiv de a construi societatea socia­listă, susţinând că ferici­rea este sus, în cer, iar nu pe pământ. Cărţile şi bro­şurile deţinute şi difuzate de inculpaţi au un carac­ter antisocial, îndemnând pe cititori să se sustragă de la preocupările pentru problemele vieţii mate­riale, fac apologia călu­găriei şi conţin idei anti­comuniste, fiind menite să pregătească terenul psi­hologic pe care şi-l do­resc duşmanii regimului nos­tru, care nu văd cu ochi buni cuceririle actuale ale poporului şi faptul că as­tăzi oamenii se transfor­mă, eliberân­du-se de su­perstiţiile trecutului."
Pentru părintele Nico­dim, mult mai grea decât propria condamnare a fost cea a ucenicilor săi: Vasile Poiţelea, Costache Măgi­rescu, Gheorghe Palade şi Grigore Bălan. Au petre­cut împreună, la Aiud, aproape un an. S-au întâl­nit pe holurile reci ale tem­niţei zidite de Maria Tereza când erau scoşi la aer, au schimbat între ei cuvinte de încurajare, s-au sprijinit prin rugăciuni, dar inima lui a rămas adânc rănită. S-a socotit vinovat pentru suferinţa lor şi a vrut să ispăşească pentru ea. Comuniştii l-au eliberat după doar un an de temniţă, văzând că e prea bolnav să mai îndure restul. Ucenicii au rămas însă încă un an şi jumătate. Părintele Nicodim s-a retras atunci la Aga­pia, condamnându-se aspru pe sine. Le-a spus tuturor că până nu-şi va vedea ucenicii eliberaţi, el se consi­deră condamnat alături de ei. S-a închis în casă, nu a mai primit pe nimeni şi s-a rugat neîncetat. Un an şi jumătate nu a ieşit decât în grădină, ca un deţinut al lui Dumnezeu, rănit de iubirea pentru fraţii lui.

Opt ceasuri

Părintele Nicodim s-a stins încet. Trupul, de acum sleit de nevoinţe, închisoare şi boală, dădea semnele sfârşitului. Mergea din ce în ce mai greu, apoi a sfârşit prin a nu se mai ridica din pat. Nu mai putea primi puhoiul de lume care încerca şi acum să i se reverse în chilie. Doar ucenicii cei mai apropiaţi stăteau alături de el. Ei au şi mărturisit despre ultimele clipe ale părintelui.
În ziua dinaintea plecării, pe 5 iunie 1975, a trecut pe la el Gheorghe Ionescu. Părintele vorbea din ce în ce mai greu, dar s-a bucurat atât de mult că l-a văzut, încât l-a prins de mână şi nu i-a mai dat drumul. L-a ţinut strâns, strâns, vreme de opt ceasuri încheiate - "Nu-ţi dau drumul să pleci, dacă n-ai nevoie. Stai aici cu mine!" Spre prânz, faţa i s-a luminat, deschi­zân­du-se într-un zâmbet. A început să binecuvânteze în toate colţurile chiliei - "Vezi cât de mulţi îngeri sunt în jurul nostru?", i-a spus ucenicului uimit. A petrecut aşa întreaga zi, iar spre seară, le-a spus maicilor care veniseră să se roage pentru el: "În zorii zilei, la ora trei, plec!" Atât, şi apoi a părut că adoar­me liniştit.
Deodată, în uşa chiliei s-a auzit o bătaie, iar părin­tele s-a trezit. Maica Ana, cea care a descris apoi toată întâmplarea, a văzut uimită cum înăuntru a intrat o femeie de o frumuseţe cerească, îmbrăcată într-o hai­nă albă, până la pământ, care strălucea atât de puter­nic, încât cu greu puteai să o priveşti. Pe cap avea o cunună împărătească, iar în mâini ţinea un sfeşnic în care străluceau trei lumini, aidoma celui pe care-l folosesc diaconii în biserică la slujbele arhiereşti. Părintele a deschis ochii şi i-a spus: "Poftiţi!" Femeia nu a răspuns nimic, doar a păşit în mijlocul chiliei, a ridicat sfeşnicele şi a stat aşa, neclintită, preţ de un sfert de ceas, cât timp Maica Maria, sora părintelui, a continuat să citească din Ceaslov "Canonul Îngerului păzitor". Când l-a terminat, fără să spună niciun cu­vânt, necunoscuta s-a închinat la icoanele aşezate pe perete, apoi a ieşit. Maica Ana s-a năpustit în urma ei, dar pe hol nu mai era nimeni. În tot acest timp, uşa de la intrare fusese încuiată.
După această apariţie miraculoasă, părintele Nico­dim nu a mai rostit niciun cuvânt şi nici maicile nu au îndrăznit să-l mai tulbure cu întrebări. Câteva ceasuri mai târziu, chiar la ora 3 dimineaţa, după cum pre­vestise, a plecat în împărăţiile luminii.