Părintele Nicodim Măndiță a fost omul unei singure iubiri, care l-a ars din fragedă tinerețe și până la senectute. Din pricina ei nu a dormit nopțile, pentru ea a fost urât, umilit uneori chiar de confrații săi în slujire, fiind mutat din parohie în parohie și de la o mânăstire la alta, pentru ea a ajuns, în cele din urmă, în închisoare. A vrut să împrăștie peste neamul românesc cunoașterea lui Dumnezeu prin cărțile sfinte. "O carte bună, creștinească, este ca un înger al lui Dumnezeu", obișnuia să spună părintele Nicodim. "Ea te învață să-L cunoști și să-L iubești pe Dumnezeu, să descoperi frumusețea vieții în Hristos, să iubești pe oameni, să te ferești de păcat și să te îngrijești de mântuirea sufletului." Din dragoste de carte duhovnicească a scris zeci de mii de pagini și a tipărit milioane de volume. A înființat tipografii și legătorii în curțile țăranilor, pe care apoi îi trimitea să răspândească prin toată țara cărțile scoase cu atâta trudă. Oamenii aceștia simpli, unii cu foarte puțină școală sau fără o clasă măcar, luau în spinare saci plini cu cărți, pe care le împărțeau, apoi, prin sate și orașe.
Părintele Nicodim credea cu tărie că omul nu se poate lumina și apropia de Dumnezeu decât după ce se dumirește, și pentru asta e nevoie să citească în primul rând Scriptura, apoi cărțile Sfinților Părinți. De aceea, la spovedanie dădea canon, în loc de post aspru și metanii multe, o listă de lecturi, la care îi îndemna chiar și pe analfabeți. Le spunea că așa cum merg la croitor, plătind pentru a li se face haine, și la fierar pentru a-și potcovi caii, tot așa îi pot plăti pe alții să le citească, pentru a se apropia de Dumnezeu. "Eu nu vă pot da post și metanii multe. Că și ursul și șarpele postesc uneori. Dar ursul tot urs rămâne și șarpele tot șarpe! Când mușcă, amândoi omoară! Așa și omul, postește uneori mult, dar în inimă este plin de răutate, iar când dezleagă la mâncare și băutură, cade în păcatul lăcomiei. Deci, postește și te roagă după putere, dar mai întâi citește Sfânta Scriptură și pe Sfinții Părinți. Atunci singur te vei învăța ce trebuie să faci, cum să te rogi și să postești, de ce să te ferești și cum să te mântuiești."
Joaca de-a biserica
Cea mai mare bucurie a lui era să scoată o carte sfântă din straița cu mămăligă și ceapă, și să citească cu voce tare. În momentul acela, deși nici nu împlinise zece ani, în jurul său se făcea o liniște deplină. Ceilalți copii, care ieșeau și ei cu vitele la păscut, se așezau împrejurul său, căutând umbra unui copac stufos. Stăteau cuminți, ca la școală. Așa de tare îl iubeau tovarășii de joacă și atât de mult le plăcea să-l audă citind, încât păzeau vitele cu schimbul, doar ca să-l asculte, iar el era scutit de orice corvoadă.
Părintele Nicodim Măndiță s-a născut la Bunești, un sat din Argeș, pe 26 octombrie 1889, și a primit la botez numele de Nicolae. A avut părinți evlavioși, dar el i-a întrecut încă din fragedă pruncie. Bătrânii povestesc că tot satul îl știa drept mare iubitor de cărți sfinte, înțelept și cuminte, ca un om în vârstă. Copiii îl ascultau și-l urmau oriunde, așa că Nicolae, iubitor de biserică, îi ducea la împărtășit, îi învăța să cânte ca la strană, iar când veneau la el acasă să se joace, încingeau o slujbă cu clopote, toacă și psalmi, de se minuna tot satul. Dacă se întâmpla ca un năpârstoc să fie mai năzdrăvan, părinții veneau la Nicolae și-l rugau să-i bage mințile în cap. Când copiii se luau la bătaie, tot el îi împăca. Îl porecliseră "părintele" sau "călugărul", iar oamenii din sat au început și ei să-l strige așa, dar nu în derâdere, ci cu respect, pentru cel care le cumințea odraslele și le aducea de la calea gârlei și a năzbâtiilor de tot felul, la biserică și la slujbe. Puțini vor fi înțeles însă că Nicolae nu făcea acestea în joacă. Erau dorul cel mai adânc al sufletului său curat.
Un subofițer cu har
Era într-o zi de duminică, iar Nicolae era plecat cu regimentul prin Neamț să strângă fân pentru cai. Fusese de dimineață în sat, la liturghie, cântase la strană după obiceiul său, iar apoi preotul îl rugase să le țină un cuvânt de folos țăranilor care veniseră la slujbă. Le vorbise simplu, din inimă, cu multă însuflețire, iar oamenii îl ascultaseră neclintiți, uimiți că subofițerul acesta cunoștea atâtea despre Dumnezeu. Când s-a întors de la biserică, s-a simțit ostenit, așa că s-a întins puțin în coliba ridicată de soldați. A adormit îndată și s-a visat în biserica mare a unei mânăstiri care părea răvășită. Icoanele nu se aflau la locul lor, stranele erau aruncate care încotro, sfeșnicele așijderea. În lumina lină, care cădea prin fereastra de miazăzi a sfântului lăcaș, a văzut limpede că pe jilțul rânduit vlădicăi stă un arhiereu foarte tânăr, să tot fi avut vreo 30 de ani. Episcopul l-a privit blând, apoi i-a spus: "Vino și ajută preotului acestuia să pună biserica în rânduială." Atât, și apoi s-a făcut nevăzut, iar Nicolae s-a trezit. S-a rugat apoi din inimă lui Dumnezeu să-i rânduiască o cale să-i slujească lui Hristos și neamului românesc.
Se înrolase în armată încă din 1911. Avea pe atunci 22 de ani și trebuia să-și împlinească datoria pentru țară, la fel ca orice fecior. A prins însă primul război mondial, unde a luptat ca un viteaz, iar apoi a rămas în oaste ca subofițer. Dar dragostea pentru biserică și pentru luminarea poporului nu-l părăsiseră. Predica deseori în cazarmă, uneori chiar în fața comandaților, care-l știau drept om evlavios, iar duminica mergea la bisericile din apropierea regimentului și cânta la strană. În adâncul lui, ar fi dorit să se lepede de tot, atât de haina militară, cât și de lumea aceasta, care, hotărât lucru, nu-l mai încăpea.
A făcut acest pas în anul 1920, când a plecat la Mânăstirea Măgura din județul Bacău. Trebuie că starețul a fost uimit tare de tânărul novice, de l-a tuns imediat în monahism, punându-i numele de Nicodim și apoi, în doar patru luni și douăzeci de zile, l-a trecut prin toate treptele slujirii clericale, făcându-l preot.
Preotul țăranilor
La hirotonire, părintele Nicodim i-a cerut lui Dumnezeu darul de a lumina sufletele prin cuvânt. Iar Domnul, știindu-i talantul, a dorit să-l răspândească și în afara mânăstirii. Așa a ajuns, proaspăt hirotonit, să fie trimis de stareț să slujească prin satele din Moldova unde nu exista preot. Fiu de țăran, născut și crescut la sat, el le putea înțelege oamenilor simpli felul de a gândi, dorurile, patimile, și știa cum să le tămăduiască. Predica înflăcărat și ținea slujbele cu o evlavie impresionantă. Bărbați în toată firea ajungeau să plângă la sfârșitul liturghiei de parcă ar fi fost copii, bețivii nărăviți se schimbau ca prin minune, iar prin satele prin care trecea, se închideau cârciumile și nu puteau pătrunde sectele. Celor care nu știau să citească le organiza mici piese de teatru, în poienile din preajma satelor, cu scene biblice sau din viețile sfinților, ca să-i ajute să-și înțeleagă credința. Pentru țăranii obișnuiți cu preoții simpli, tânărul călugăr era o minune. Episcopii știau asta, așa că l-au purtat din sat în sat ani de-a rândul.
Cum faima sa creștea de la o zi la alta, a ajuns să fie chemat și în Ardeal, unde a slujit aproape zece ani, prin apropierea Clujului. Văzând că țăranii de acolo nu au cărți duhovnicești, părintele Nicodim a cerut ajutorul ucenicilor mai vechi, a strâns bani și cu ei s-a dus la Mitropolie, la Sibiu, de unde a cumpărat o căruță plină cu cărți. A venit apoi cu ea în sat și le-a împărțit pe toate gratis. Făcea toate aceste gesturi plin de milostivire pentru cei sărmani, cărora le dădea și încălțămintea din picioare. Știa să dea sfaturi, dar mai ales știa să asculte, oblojind rănile sufletului cu o delicatețe și o iubire care-i legau pe credincioși de el pentru totdeauna. "Mă doare inima că nu pot face mai mult pentru acest popor, căci și eu sunt os din oasele lui, carne din carnea lui. Dacă aș putea, m-aș duce din casă în casă să stau de vorbă cu credincioșii noștri, să-i învăț dreapta credință, să le las vreo carte bună pentru citit, să fac rugăciuni cu ei, să-i mângâi în necazuri și să mă bucur împreună cu ei, ca să nu se simtă singuri și părăsiți. Poporul nostru creștin este foarte iubitor de Dumnezeu, de adevăr, de dreptate, însă fiecare i-a pipăit numai buzunarul", avea să scrie părintele Nicodim.
Sfântul din vis
Era o noapte viforoasă. Viscolul se pornise de cu seară și troienise cărările. Vasile Asaftei, un țăran evlavios din Butnărești, un sat din Roman, se culcase devreme. Va fi fost frământat și în somn de dorul pe care-l avea de ani de zile - să-și găsească un duhovnic adevărat, unul căruia să i se spovedească încă din vremea copilăriei de toate păcatele, și apoi să-l ia drept povățuitor. Când a auzit bătaia în geam, a tresărit speriat. În curte, tremurând de frig și frică, era un țăran dintr-un sat vecin, care i-a povestit o întâmplare năpraznică. În mijlocul nopții, pe când dormea liniștit, din senin, o mână l-a atins blând pe frunte și a auzit un glas care-i spunea: "Du-te la Butnărești, la Vasile Asaftei, și spune-i să meargă la Mânăstirea Georgeni, ca să se mărturisească la părintele Nicodim Măndiță." S-a trezit speriat. Nu auzise niciodată de preotul acesta, așa că și-a făcut Sfânta Cruce, crezând că are năluciri, apoi s-a culcat mai departe. Dar nu a apucat să adoarmă, că totul s-a repetat. Și nu o dată, ci de trei ori. Așa că și-a tras pe el o cămașă, a îmbrăcat cojocul gros și a ieșit, dând-o în lături pe muierea care zbiera la el că a înnebunit, a înhămat caii la căruță și a venit, în plină noapte și pe un ger de crăpau pietrele, să-l îndemne pe Asaftei să meargă la un părinte de care nu auzise în viața lui: "O fi vreun preot mare și vestit, de mi s-a întâmplat mie lucrul aista!", i-a spus lui Vasile și a plecat înapoi acasă. Asaftei a rămas înmărmurit câteva clipe, apoi a înhămat și el caii la căruță și a plecat într-un suflet, cale de 45 de kilometri, până la Mânăstirea Georgeni. A ajuns când se crăpa de ziuă. Acolo l-a găsit, într-adevăr, pe părintele Nicodim Măndiță și, din acea clipă, s-a pus în slujba părintelui până la ultima suflare.
În anii de după cel de-al doilea război mondial, când comunismul începuse să muște din popor, Vasile Asaftei, de acum un moșneag cu părul și barba albă, a avut curajul să se strecoare cu un sac plin cu cărți sfinte, chiar într-o unitate militară. Au vrut să-l aresteze pe loc și să-l condamne, dar el le-a vorbit ofițerilor despre Dumnezeu cu atâta patimă, încât comandantul l-a lăsat în pace să le împartă soldaților volumele trimise de părintele Nicodim. Iar scene de felul acesta se vor repeta de sute de ori, în toate orașele și satele României. Alți ucenici precum Vasile Asaftei lucrau la tipărirea, legarea și apoi răspândirea cărților prin popor. Unii dintre ei alegeau să nu se mai căsătorească și trăiau în lume ca niște călugări albi, dăruiți trup și suflet misiunii de a lumina poporul prin Cuvântul lui Dumnezeu.
Primele minuni
În chiliuța de la Mânăstirea Văratec, lampa lumina până noaptea târziu. Maica Maria, sora părintelui, știa că dânsul adastă la scris. Părintele Nicodim nu stătea nicio clipă. Ura să piardă timpul, așa că în fiece secundă făcea ceva - când se trezea, la crăpatul zorilor, se ruga îndelung, apoi mergea la biserică, iar când venea de la slujbă, la poartă îl așteptau deja zeci de creștini, dornici de sfat și alinare. Adăsta cu ei până după-amiază, apoi se rugau împreună și continua să-i spovedească până seara târziu. Noaptea îl prindea în mijlocul lor. Când ultimul credincios închidea poarta, cu sufletul împăcat, părintele se așeza la citit, iar apoi la masa de scris, unde, de multe ori, îl prindeau zorile. "Timpul este scump ca și sufletul", obișnuia să le spună creștinilor. "Ai pierdut timpul, ți-ai pierdut sufletul! Dacă n-aș fi economisit bine timpul și n-aș fi trăit cu program, nimic n-aș fi făcut în viață."
Râvna aceasta nebună pentru popor și cuvântul lui Dumnezeu îl schimbase cu totul. Fusese toată viața un om evlavios, dar anii de preoție îi aduseseră în plus un har cum rar se mai vede astăzi între monahi. După ce se ruga îndelung, maicile de la Văratec spuneau că fața lui strălucea, aureolată de o lumină miraculoasă, întipărindu-i pe chip o duioșie care te pătrundea până în rărunchi. Izvora din el o iubire pe care țăranii o simțeau de la sute de kilometri. Și se revărsau spre ea, fără să mai țină cont de truda drumului. Grupuri de pelerini din toată Moldova veneau să-l vadă la Văratec sau Agapia, unde se stabilise din anul 1933, mergând uneori pe jos, zi și noapte, căci mașini erau pe-atunci foarte puține.
Domnul începuse să arate sfințenia părintelui Nicodim prin semne discrete. Bolnavi fără nădejde se întremau doar cu rugăciunile lui, cei chinuiți de duhurile necurate se izbăveau după ce le citea moliftele Sfântului Vasile cel Mare. Odată i-au adus un copil bolnav de epilepsie, care se gândea să-și ia viața, ca să scape de chinuri. Părintele l-a întremat printr-o simplă rugăciune. Unui alt copil, care era gângav din naștere, i-a redat graiul, doar citindu-i din Molitfelnic. Gheorghe Ionescu, ucenicul care i-a scris viața, povestește că, de multe ori, părintele știa dinainte cine urma să vină la el la spovedit, și-i spunea surorii sale, Maica Maria, să gătească de oaspeți. Îi chema pe credincioși pe nume, fără să-i fi cunoscut mai înainte, apoi le răspundea la întrebările care-i măcinaseră, fără ca ei să deschidă gura. Semne nenumărate, care arătau că Dumnezeu îl însoțea în râvna lui, apăreau atunci când lucra la cărțile sale. Odată, înainte de începutul iernii, l-a rugat pe Gheorghe Ionescu să rămână la Văratec câteva luni, ca să lucreze împreună la transcrierea unui manuscris. Ucenicul i s-a plâns că familia lui nu are lemne pentru iarnă, dar părintele a insistat să aibă încredere în Dumnezeu, că El va rândui totul, pentru ca ei să poată lucra liniștiți. Cu inima strânsă, Gheorghe a rămas peste iarnă la mânăstire. Primăvara, când s-a întors acasă, după șase luni, familia i-a spus uimită cum luaseră lemne din magazie toată iarna, dar ele nu se împuținaseră defel. Erau la fel de multe ca și în toamnă și le ajungeau până la iarna viitoare!
Pe Vasile Asaftei, ucenicul iubit al părintelui, când a îmbătrânit, l-au adus la Mânăstire la Văratec ca să fie spovedit de părintele pentru ultima dată. Era bolnav pe moarte și voia să ia ultima împărtășanie din mâinile duhovnicului pe care-l iubise nespus. Rudele au venit cu el în grădina căsuței părintelui și l-au așezat pe o bancă. Mișcat până în străfunduri de dragostea pentru ucenicul său, părintele Nicodim i-a spus o poveste din Pateric, despre un alt ucenic, pe moarte și el, care a venit grav bolnav la duhovnicul său și a plecat vindecat. "Așa să faci și tu! Hai lângă mine!" Când părintele Nicodim a terminat povestea, i-a pus lui Vasile Asaftei mâna pe creștet, a spus o rugăciune, iar acesta s-a ridicat de pe bancă. A făcut câțiva pași încet, apoi a început să strige "Slavă Domnului, m-am tămăduit". "Atunci poți să mergi la treabă!", i-a replicat liniștit părintele Nicodim. Moș Vasile a mai trăit mult timp după aceea și a continuat să care cu spatele sacii cu cărți dați de părintele, pentru a fi împărțiți în popor. Ucenicii spuneau că era atât de vânjos la senectute, încât nu lua în spate doar un sac, ci întotdeauna doi sau trei.
Gheara Securității
În plin comunism, ani de zile, părintele Nicodim și ucenicii săi au tipărit cărți clandestin. Aveau mai multe centre risipite prin București, Roman, Bacău și Botoșani, în care multiplicau manuscrise bătute la mașină și apoi le răspândeau în toată țara, printr-o imensă rețea de credincioși, dispuși să își asume acest risc. Totul a mers strună, până în anul 1964, când Securitatea a intrat pe filieră și a descoperit patru depozite, în care se aflau 500.000 de cărți! Numărul acestora, consemnat în actele procesului care a urmat, foarte mare chiar și pentru o tipografie modernă, era uimitor pentru una clandestină, care a funcționat în timpul celei mai mari prigoane anticreștine din istoria României. Pentru părintele Nicodim a fost o lovitură teribilă. Bătrân și bolnav, el nu a putut fi adus până la București, așa că a fost judecat la Târgu Neamț. Avea 76 de ani când, pe 22 ianuarie 1965, l-au condamnat la opt ani de închisoare. Vina lui? "Urmărea abaterea oamenilor muncii de la menirea lor, respectiv de a construi societatea socialistă, susținând că fericirea este sus, în cer, iar nu pe pământ. Cărțile și broșurile deținute și difuzate de inculpați au un caracter antisocial, îndemnând pe cititori să se sustragă de la preocupările pentru problemele vieții materiale, fac apologia călugăriei și conțin idei anticomuniste, fiind menite să pregătească terenul psihologic pe care și-l doresc dușmanii regimului nostru, care nu văd cu ochi buni cuceririle actuale ale poporului și faptul că astăzi oamenii se transformă, eliberându-se de superstițiile trecutului."
Pentru părintele Nicodim, mult mai grea decât propria condamnare a fost cea a ucenicilor săi: Vasile Poițelea, Costache Măgirescu, Gheorghe Palade și Grigore Bălan. Au petrecut împreună, la Aiud, aproape un an. S-au întâlnit pe holurile reci ale temniței zidite de Maria Tereza când erau scoși la aer, au schimbat între ei cuvinte de încurajare, s-au sprijinit prin rugăciuni, dar inima lui a rămas adânc rănită. S-a socotit vinovat pentru suferința lor și a vrut să ispășească pentru ea. Comuniștii l-au eliberat după doar un an de temniță, văzând că e prea bolnav să mai îndure restul. Ucenicii au rămas însă încă un an și jumătate. Părintele Nicodim s-a retras atunci la Agapia, condamnându-se aspru pe sine. Le-a spus tuturor că până nu-și va vedea ucenicii eliberați, el se consideră condamnat alături de ei. S-a închis în casă, nu a mai primit pe nimeni și s-a rugat neîncetat. Un an și jumătate nu a ieșit decât în grădină, ca un deținut al lui Dumnezeu, rănit de iubirea pentru frații lui.
Opt ceasuri
Părintele Nicodim s-a stins încet. Trupul, de acum sleit de nevoințe, închisoare și boală, dădea semnele sfârșitului. Mergea din ce în ce mai greu, apoi a sfârșit prin a nu se mai ridica din pat. Nu mai putea primi puhoiul de lume care încerca și acum să i se reverse în chilie. Doar ucenicii cei mai apropiați stăteau alături de el. Ei au și mărturisit despre ultimele clipe ale părintelui.
În ziua dinaintea plecării, pe 5 iunie 1975, a trecut pe la el Gheorghe Ionescu. Părintele vorbea din ce în ce mai greu, dar s-a bucurat atât de mult că l-a văzut, încât l-a prins de mână și nu i-a mai dat drumul. L-a ținut strâns, strâns, vreme de opt ceasuri încheiate - "Nu-ți dau drumul să pleci, dacă n-ai nevoie. Stai aici cu mine!" Spre prânz, fața i s-a luminat, deschizându-se într-un zâmbet. A început să binecuvânteze în toate colțurile chiliei - "Vezi cât de mulți îngeri sunt în jurul nostru?", i-a spus ucenicului uimit. A petrecut așa întreaga zi, iar spre seară, le-a spus maicilor care veniseră să se roage pentru el: "În zorii zilei, la ora trei, plec!" Atât, și apoi a părut că adoarme liniștit.
Deodată, în ușa chiliei s-a auzit o bătaie, iar părintele s-a trezit. Maica Ana, cea care a descris apoi toată întâmplarea, a văzut uimită cum înăuntru a intrat o femeie de o frumusețe cerească, îmbrăcată într-o haină albă, până la pământ, care strălucea atât de puternic, încât cu greu puteai să o privești. Pe cap avea o cunună împărătească, iar în mâini ținea un sfeșnic în care străluceau trei lumini, aidoma celui pe care-l folosesc diaconii în biserică la slujbele arhierești. Părintele a deschis ochii și i-a spus: "Poftiți!" Femeia nu a răspuns nimic, doar a pășit în mijlocul chiliei, a ridicat sfeșnicele și a stat așa, neclintită, preț de un sfert de ceas, cât timp Maica Maria, sora părintelui, a continuat să citească din Ceaslov "Canonul Îngerului păzitor". Când l-a terminat, fără să spună niciun cuvânt, necunoscuta s-a închinat la icoanele așezate pe perete, apoi a ieșit. Maica Ana s-a năpustit în urma ei, dar pe hol nu mai era nimeni. În tot acest timp, ușa de la intrare fusese încuiată.
După această apariție miraculoasă, părintele Nicodim nu a mai rostit niciun cuvânt și nici maicile nu au îndrăznit să-l mai tulbure cu întrebări. Câteva ceasuri mai târziu, chiar la ora 3 dimineața, după cum prevestise, a plecat în împărățiile luminii.