MARILE LACURI: Sarichioi - satul duhurilor

- final de călătorie -

Domovikul casei

Duhurile... Duhurile din case. Atunci s-au arătat cel mai puternic. În ziua când ispita plecării a început să se-nfiripe prima dată în oameni. Până-n acea zi din anul 1947, nimeni nu se gândise la vreo călătorie. Nimeni. De peste două secole, niciunui lipovean din Sarichioi nu-i tre­cuse prin cap c-ar putea să părăsească lo­cul ăsta în care au trăit atât de bine, izolaţi de lume, pe ţărmurile blajine ale Marilor Lacuri dobrogene. Erau doar ei între ei, ca-ntr-un Rai. Nu se sinchisiseră nicioda­tă să plece mai încolo de Babadag ori de Tulcea. Până ce un zvon venit de departe, în timpul marii foamete de după război, i-a ameţit pe oameni, c-ar fi mai bine-aco­lo, înapoi, în Rusia... A fost de ajuns să se înscrie unul, c-au vrut mai mulţi. Şi atunci, domovikii au început să apară!...
"Mulţi l-o văzut atunci pe domovikul casei... Un omuleţ mic, aşa, ca o umbră. Toate casele noastre au un duh a lor - îl simţi, îl ştii că îi. Da' atunci oamenii chiar l-o văzut. L-o atins. Aveam o mă­tuşă aicea, Lisaveta, femeie cuminte şi tâ­nără, care ne povestea cum o văzut, uite-aşa, «băie­ţelu'» în casa ei, omuleţ viu, soldăţaş, care-i închidea seara uşiţa la «curnik», gura cuptorului, unde dor­meau raţele şi găinile... Era 1947, sărăcie grozavă, ruşii aveau nevoie de lume, să vină acolo, după război. Da' noi n-am ştiut nimic. Nimeni n-o ştiut ce-i aşteaptă... Şi-atunci, o văzut omuleţu' cela, cum merge prin casă şi se duce şi pune «zaslonca» la pecica (sobă), o tablă rotundă, cu care închidem păsările sub cuptor. Da' aşa, cu drag, ca când ar fi vrut să ajute... Şi vine şi întinde mâna spre mătuşă. Şi ea, frumoasă, îi întinde mâna, încet, şi mâna lui era moale şi rece, cum îi aluatul când îl frămânţi. Şi i-o intrat mâna ca-n cocă, în mâna lui albă, aşa moale şi blândă era. Sfioasă, mătuşa o ştiut de la bătrâni că poate să-i puie la duh o-ntrebare: «Na huda, ci na da­bro?...» Adică, dacă-i venit pentru bine, sau pentru rău, cu veşti despre plecatul la Rusía... Şi când o întrebat, i-o văzut puţin faţa. Câteva secunde, aşa. O faţă albă, de copil trist, cum se chinuia să spună cu­vântul, ca şi cum se sufoca, se căznea să îl zică: «Hhhh!...Hhhuuu!... HUDAAA!...» Adică: Rău!... Şi, în adevăr, rău a fost!"

Marea umilinţă

Vădană de mulţi ani, Uleana Mitri trăieşte singură în casa ei albastră. Ai ei n-au plecat atunci, n-au părăsit ograda în care au trăit toţi cei din neam, de la înce­putul istoriei lipovenilor în Sarichioi. Mătuşa Lisaveta însă da, a plecat atunci, în '47, nesocotind profeţia domovikului. "Şi huda a fost..." Uleana îşi aminteşte: pe strada mare, pravoslavnici mulţi, înflăcă­raţi, înghesuiţi în camioanele încărcate cu grâne, butoaie, plăpumi, rochii înflorate, mobile şi acordeoane, se duceau "la Ru­sía" şi cântau... Plecau spre nicăieri şi cântau. Nimic nu îi aştepta acolo. Au trăit în bordeiuri sub pământ, au îndurat înjosiri cum­­plite, au făcut foamete mai mare decât în România, pe pă­mânturi tari şi pustii. Au lăsat totul, pentru o amăgire. 300 de familii din Sarichioi au emi­grat atunci în depărtările Ru­siei, în ceea ce localnicii nu­mesc "marea umilinţă din 1947". Nimeni n-a mai ştiut nimic de ei, decât abia prin anii '60, când cei dintâi emigranţi s-au întors acasă. Atunci au aflat ce a fost. Bătrânii mu­riseră "de inimă rea", uscân­du-se de dor după România. Tinerii au strâns din dinţi şi-au luat-o de la capăt, nevrând să-şi recunoască înfrân­gerea. Din acel an, niciun lipovean din Sarichioi nu şi-a mai schimbat cetăţenia. Nici după Revoluţie, când porţile ţării s-au deschis spre lumea largă, niciunul n-a ales să emigreze cu toată familia. Niciunul. Dacă s-au dus să mun­ceas­că în Apus, mereu au lăsat pe cineva în casa unde s-au născut. De ce? Fiindcă, zic ei, "Duhul casei nu ne la­să". Domo­vi­kul îi veghează în tot ce fac, ca un înger dojenitor, ce le dă semne din alte lumi, mus­trân­du-i dacă nu împli­nesc rân­du­iala. Îi obligă să-şi ţină casa curată, zi de zi, s-o dreagă şi s-o în­grijească după vechile legi pra­vo­slavnice, făcându-se simţit, oricând oamenii încep să-şi smintească sufle­tele. Aşa sunt ei, staroverii. Te­mători de Dumnezeu şi de duhuri, mai patrioţi cu locurile de baştină decât foarte mulţi dintre români. Pentru noi, toţi, existenţa lor ar putea fi o pildă.

Însoţitorii invizibili

Sarichioi. Un "cuib al lipovenilor", cel mai vechi şi mai mare sat din cele ale Dobrogei. Locul unde s-au aşezat cei dintâi pravoslavnici, pe ţărmul marii lagune a Razimului, şi de unde nu se vor mai clinti vreodată...
Uleana stă cocoţată pe "lejancă", laviţa de pământ ce iese din soba ce încălzeşte toată casa. Stă cu pi­cioarele drepte, ca o păpuşă înflorată şi zâmbitoare. La 73 de ani, părul i-e încă des, negru, faţa încre­menită-ntr-un zâmbet dolofan, de văduvă ce n-are voie să se lase înfrântă de viaţă, ci trebuie să vegheze la rosturile dintotdeauna. Deşi n-o vizitează mai ni­meni, casa i-e dereticată mereu, ca pentru o zi de săr­bă­toare. Praful abia şters de dimineaţă, toate lucru­şoarele puse-n ordine, în odăile aerisite, ba şi grădina şi-o mătură zilnic, în amănunt. Aveam să intru şi prin alte gospodării ale unor văduve lipovence, ce trăiesc complet singure. Toate sunt la fel de curate şi dichi­site. Le vezi din drum, cu grădini pline de florile pri­măverii, lângă casele ce par abia văruite, de-un alb strălucitor, cu uşile şi canaturile ferestrelor albastre. Aşa arată întreg Sarichioiul. "Duhurile" bune ve­ghează peste el, duhuri venind dinspre apele nesfâr­şite, ocrotind aşezarea în fiece lucru şi făptură, ca şi cum orice om care trece pe uliţă ar avea lângă el un domovik, un însoţitor nevăzut. În toată viaţa ei, Uleana n-a lăsat niciun castron, nicio cană neacoperite prin casă. "Pun măcar un băţ de lemn deasupra, în cruce, ca să nu vină duhu-năuntru...", zice, aşternând grijulie un ştergar peste carafa de apă proaspătă, din care tocmai mi-a turnat un pahar. Domovikul poate intra până-n cele mai adânci unghere, el vede toate faptele celor dintr-o casă şi vine acolo unde lucrurile nu-s în orânduială. Nicio cuvertură pe paturi nu-i deranjată, nicio faţă de masă, papucii sunt aliniaţi la intrare, hainele spălate nu trebuie lăsate pe sârmă, mai ales după lăsarea întunericului, căci iar apar domovikii şi intră în trupul hainei, ca în nişte trupuri vii. Când e ordine, domovikii nu vin. Fiindcă "n-au pe ce să se pună". Lipovenii mărturi­sesc că îi simt tot timpul în preajma lor, că adesea au bănuiala că ar fi "însoţiţi". Nu cred că mint. Atunci când vorbesc observ cum trag cu ochiul prin odaie, co­borând vocea, de parcă am mai fi ascultaţi de cine­va, mai ales dinspre colţul cu icoane din odaia din mij­loc, adevărate altare împo­do­bite cu o mulţime de sfinţi şi de cruci pravo­slav­nice, nelipsite din absolut nicio casă a Sarichioiului.
Uleana Mitri se simte, totuşi, ocrotită în casa ei. Umblă printre lucruri şi se roagă mereu. Orice ar face, orice ar atinge. "Când intru în casă, Doamne aju­tă-mă. Ajung la uşă, Sfântă Treime ajută-mă. Când mă pun la masă, Doamne Iisuse, ajută-mă. Dacă spăl ceva, Sfântă Născătoare ajută-mă. Mă tot rog. Ori­unde fac un pas, tot la Dumnezeu vorbesc şi la îngeru' meu. Casa unde ai trăit, nu se părăseşte. Ştiu asta din bătrâni: dacă te duci la casă nouă, după ce-ai luat toate lucrurile, zici «hai şi tu, prietenu', cu mine..». «Prietenu'», duhu' omului. «Mergi şi tu cu mine...» Aşa ziceau oamenii când ple­cau atunci, în '47. Îşi chemau domovikul cu ei... Îşi strigau duhul casei să vină cu ei, da' duhu' nu s-a dus mai departe de sat. Noi am rămas aici şi-am înţeles. Aici îi locu' nostru, lângă ăstea ape, cu ăstea du­huri."

Fetiţa care ştie tot

Mitri Uleana e socotită azi un "pa­trimoniu" al lipovenilor din Sarichioi, căci păstrează în mintea ei aproape patru sute de cântece din vremea celor dintâi staroveri, cei cinci mii de cazaci "pur­tători de sabie", gonind călare prin stepele Rusiei, ţinând în mâini crucea lor pravoslavnică în opt colţuri, prigoniţi spre apus pentru vechea lor credinţă... Tezaure neştirbite, cu versuri, intonaţie şi întregul alean sfâşietor al pribegirii de­parte de locurile pe care-au fost siliţi să le părăsească-n urmă cu peste trei veacuri... Li s-au ars casele, satele, oraşele. Au fost arşi de vii, spânzuraţi, batjocoriţi în pieţe publice. Li s-au scos ochii, li s-au tăiat limbile... Şi tot nu şi-au lăsat vechea rânduială ortodoxă, încăpăţânându-se să nu accepte reforma Patriarhului Nikon, de reînnoire a Bisericii şi a calen­darului. Cântecele Ulenei despre asta sunt. Despre un drum lung către acasă... Fugari ce-şi duc crucea peste mări fără margini... Şi duhurile, venind împreună cu "şeicile" (corăbiile) atamanului Ignat Nekrasov, ma­rele conducător, cel ce i-a scos pe rascolnicii cazaci din ţinuturile morţii, ducându-i cu harul lui peste un întreg Imperiu potrivnic, până la capătul Mării Negre, unde s-au aşezat. Staroverii. "Cei vechi", cum au fost numiţi. "Purtători de sabie", adică luptătorul, împre­ună cu femeia lui, cu copiii lui şi bătrânii din neam, străbătând marea Azovului, apoi marea noastră...
Uleana s-a născut în anul 1942 şi a vorbit "ca un om mare", de la vârsta de 6 luni. A uimit tot satul, pă­rinţii, atunci când deodată a prins a vorbi şi a spune toate pe care le vede. "Cine păzeşte bostana voas­tră?", întrebau, în ruseşte, femeile aşezate împrejurul ei, cu rochii largi, lipoveneşti, şi ea răspundea că Iosip Kaza, căprarul satului, şi toţi râdeau, fiindcă prunca reuşea să-l imite cum vorbeşte şi cum bea rachiu, scă­lămbăindu-se către oamenii care stăteau roată, admi­rând-o... Sau când punea mâna ei micuţă pe murgul cel sur din grajdul bunicului, mângâindu-l pe cap şi zicând: "bunicul a bătut azi calul ăsta!", şi iarăşi toţi se minunau, iar bunicul Efrem însuşi se crucea până la pământ, ciupindu-şi, smerit, "lestuka", mătăniile lui din piele, lipoveneşti, recunoscând c-aşa a fost, căci dânsul n-a minţit în toată viaţa lui niciodată...Copila vorbea cu glas de om mare, spunea lucruri pe care n-avusese cum să le vadă. "De unde putea să ştie toate astea?", se întrebau oamenii. Dar Uleana îşi aminteşte şi azi, de vremea aceea, când visul se împletea aievea cu realitatea, când izbutea uneori să vorbească cu îngerii. De atunci, cam de la vârsta de un an, au înce­put să-i intre în minte şi străvechile cântece lipove­neşti, pe care femeile le cântau la colţurile uliţelor, tânguirile lor unduioase, însoţite de bătrâna armonică rusească. Chiar şi azi le are pe toate în minte, cum cânta unchiul ei, Onisim, pe când ea avea patru ani. Îl "vede" cum cânta cu lacrimi, plecând spre Rusia, trăgând la acordeon în vârful unui camion burduşit cu emigranţi, cu cămaşa lui albă şi lungă şi barba bătută de vânt, pe care nu şi-a tăiat-o niciodată, nici cât a trăit apoi, în acea îndepărtată comună sovietică, din părţile Astrahanului, unde l-a regăsit bătrân, după aproape 50 de ani, încă tânjind după România. Un "patrimoniu" e socotită astăzi în sat Uleana Mitri, pentru toate amin­tirile sale, pentru toate cântecele şi felul în care-şi duce viaţa după vechile ritualuri. Dar ea se smereşte într-atât, încât abia înainte de plecarea mea, cu faţa întoarsă într-o parte, îmi întinde un şirag lung, până la pământ, de legitimaţii şi medalii de pe unde a cântat, din Coreea până-n Africa, prin toată Europa occidentală şi oraşele mari ale Rusiei, ca solistă a vestitului ansamblu "Landâş" din Sarichioi. "Nici nu ştiu când au fost toate astea...", zice. În rostul ei, restul lumii nici nu există. Singurele ei amintiri sunt de-aici. Ca şi cum gândurile, ca nişte duhuri, n-au pu­tut trece mai departe de hota­rele satului.

Băieţelul cu şalvari albaştri

Şi totuşi, unde este apa? Sim­ţeam lacul, îl bă­nuisem mereu, cât umblasem cu profesorul Dolghin pe uliţele acestea lungi şi perfect drepte, ticluite anu­me ca să poţi vedea când apare de undeva vreun in­trus, cu casele albastre, strânse una-ntr-alta, ca să poţi ieşi pe uşă şi să baţi imediat în peretele vecinului, atunci când se apropie o primejdie, iar el să bată mai departe. "Tot satul, cinci mii de su­flete, se poate trezi în nici jumă­tate de oră. Aşa a fost conceput de ca­zaci, ca un suflet. Cu vecinii strânşi ca armonica", îmi spusese profe­so­rul şi-mi dovedise această bună ve­ci­nă­tate, încercând clanţele caselor şi arătându-mi că lipovenii nu le în­cuie niciodată, chiar dacă sunt ple­caţi, atât de uniţi se simt şi azi unii de alţii. "Casele lor sunt păzite de-un duh", îmi zi­sese aşa, într-o doară, amintin­du-şi, şi el, de-un bă­trân care îşi vă­zuse domovi­kul tot în anul acela de foa­mete, chiar cu o zi înainte de-a tre­bui să plece în Ru­sia. "Era ca un «băieţel» îmbrăcat în şalvari albaş­tri, cămaşă galbenă şi-un fesuleţ pe cap, un duh care se strecura prin casa lui, care se furişa să urce lângă el în pat, să doarmă. Şi el l-a respins şi atunci băieţelul l-a ocolit pe la picioare şi-a vrut să se culce la perete. Mo­rocă­nosul moş Dimitri l-a îm­pins, pe ju­mate adormit, şi băie­ţelul s-a lovit tare cu capul de colţul plitei. L-a îm­brâncit şi co­pilul era uşor, ca un abur. Stătea acolo, lângă plită, şi se uita la el trist. Atunci bătrânului i-a fost milă şi i-au venit lacrimi. A doua zi, n-a mai plecat la Rusía. A mers acolo, la centrul de propa­gandă, şi a cerut să fie scos de pe listă. Erau mai mulţi ca el, care-şi vă­zuseră du­hul. Şi-a spus că nu poate. «Do­movikul îmi cere să ră­mân...». Şi-a rămas. De aceea vă zic că noi, lipovenii, toţi spunem astăzi, ori­unde am merge, că sun­tem ro­mâni. Niciunul nu s-a de­clarat altfel. Suntem fideli ţării. Oricât au mai vrut alţii să ne smin­tească, chiar şi-n zilele de acum, noi nu vrem la Rusía. Mult mai prost se trăieşte acolo. Noi avem deja istoria noastră, aici. Locul nostru nu poate fi decât aici, lângă aceste ape..." .

Upârul, strigoiul cel frumos

"Se duc pescarii acolo, la ma­re... Se duc acolo şi stau câte două luni şi mai mult, numa-n barcă, pe ape, şi-şi pierd minţile..."
Maria Deac stă pe malul mare­lui lac, lângă bărcile încremenite-n aşteptare. Bărci negre, imense, smolite. E prohibiţie la pescuit şi Razimul e pustiu. Maria a venit aici, pur şi simplu, ca să se uite. Pentru nimic altceva. Am găsit-o sin­gură, stând pe o găleată roşie, nou-nouţă, privind apele. Avusese treabă până la prăvălie, în centru, apoi a mai co­borât puţin la ghiol. Valuri mari şi rare, ca de mare, ling ţărmurile nisipoase. Până la începutul mării, sunt cincizeci de kilometri peste lacuri, a fost şi ea acolo, când mergea la Portiţa, cu cântă­reţii din "Landâş". De acolo, de la ţărmurile alea vin duhu­rile, îmi zice. Maria e tot vădană, de aceeaşi vârstă cu Uleana, şi aceeaşi lăcrimare îi tremură în ochii verzi şi apoşi. Maria este şi ea un "patrimoniu" al Sarichioiului, pentru glasul de înger cu care cântă străvechile balade starovere. Duhurile... Duhul Apei... Vodeanoi, cel mai puter­nic duh dintre toa­te, ce vine uneori către maluri şi a fost văzut, şi el, de lipoveni... "Iese din apă, la mal, un «micuţ» cu treizeci de soldaţi după el. Treizeci de viteji ies din apă şi-n faţa lor micuţu': Îi năzdrăvan şi con­ducător. Vodeanoiu'! Duhu' ataman şi vitejii. Oamenii i-o numărat - tot­dea­una o fost treizeci. Niciodată altfel. Duhurile din apă vin de la Marea Neagră... Noi, lipovenii, avem pentru toate un duh. Dvoroviku', duhu' curţii, care le împleteşte aşa frumos coamele la caii pe care-i iubeşte. Sau Bannik, duhul băii, baia noastră «neagră», ru­sească, cu pietre încinse, în care mulţi şi-o pierdut minţile şi s-o sufocat, că n-o îngrijit-o cum tre­buie. Acolo, în capătu' curţii, au toţi lipovenii baia şi-un duh care o păzeşte... Pentru toate avem un duh. Când eram eu copilă, apa în Razim era încă sărată, ca şi marea. La ăste maluri ieşea din apă Upâru', duhu' flăcăilor care s-o înecat de tineri, când nu le era sorocu'. Un om mare, tot îmbrăcat în alb, ieşea din apă şi nu făcea nimic rău, numa' stătea pe mal, înalt, şi toate femeile ieşeau din case şi mergeau să se uite... Upâru'! Strigoiu' cel frumos din apă,care vestea că ghiolu' cere iarăşi cap de om.. De 50-60 de ani nu mai este apă sărată în Razim. De când o în­chis tot lacu' cu-n dig. Când eram copilă, îno­tam în el şi aveam apă sărată în gură şi pe piele. Şi apa ne ţinea dea­supra şi pluteam. Prima dată când am fost la Marea Neagră, eram deja bătrână. Cinci ore am mers cu o barcă, până la bărbatu' meu, care era pescar şi credeam că nu mai ajungem. Marea e aici!", zice, şi arată cu mâna spre noia­nul de ape ce nu au niciun sfâr­şit, dinspre care i-au venit când­­va strămoşii şi duhurile. "Ma­rea e aici, e departe".

(Fotografiile autorului)