Domovikul casei
Duhurile... Duhurile din case. Atunci s-au arătat cel mai puternic. În ziua când ispita plecării a început să se-nfiripe prima dată în oameni. Până-n acea zi din anul 1947, nimeni nu se gândise la vreo călătorie. Nimeni. De peste două secole, niciunui lipovean din Sarichioi nu-i trecuse prin cap c-ar putea să părăsească locul ăsta în care au trăit atât de bine, izolați de lume, pe țărmurile blajine ale Marilor Lacuri dobrogene. Erau doar ei între ei, ca-ntr-un Rai. Nu se sinchisiseră niciodată să plece mai încolo de Babadag ori de Tulcea. Până ce un zvon venit de departe, în timpul marii foamete de după război, i-a amețit pe oameni, c-ar fi mai bine-acolo, înapoi, în Rusia... A fost de ajuns să se înscrie unul, c-au vrut mai mulți. Și atunci, domovikii au început să apară!...
"Mulți l-o văzut atunci pe domovikul casei... Un omuleț mic, așa, ca o umbră. Toate casele noastre au un duh a lor - îl simți, îl știi că îi. Da' atunci oamenii chiar l-o văzut. L-o atins. Aveam o mătușă aicea, Lisaveta, femeie cuminte și tânără, care ne povestea cum o văzut, uite-așa, «băiețelu'» în casa ei, omuleț viu, soldățaș, care-i închidea seara ușița la «curnik», gura cuptorului, unde dormeau rațele și găinile... Era 1947, sărăcie grozavă, rușii aveau nevoie de lume, să vină acolo, după război. Da' noi n-am știut nimic. Nimeni n-o știut ce-i așteaptă... Și-atunci, o văzut omulețu' cela, cum merge prin casă și se duce și pune «zaslonca» la pecica (sobă), o tablă rotundă, cu care închidem păsările sub cuptor. Da' așa, cu drag, ca când ar fi vrut să ajute... Și vine și întinde mâna spre mătușă. Și ea, frumoasă, îi întinde mâna, încet, și mâna lui era moale și rece, cum îi aluatul când îl frămânți. Și i-o intrat mâna ca-n cocă, în mâna lui albă, așa moale și blândă era. Sfioasă, mătușa o știut de la bătrâni că poate să-i puie la duh o-ntrebare: «Na huda, ci na dabro?...» Adică, dacă-i venit pentru bine, sau pentru rău, cu vești despre plecatul la Rusía... Și când o întrebat, i-o văzut puțin fața. Câteva secunde, așa. O față albă, de copil trist, cum se chinuia să spună cuvântul, ca și cum se sufoca, se căznea să îl zică: «Hhhh!...Hhhuuu!... HUDAAA!...» Adică: Rău!... Și, în adevăr, rău a fost!"
Marea umilință
Vădană de mulți ani, Uleana Mitri trăiește singură în casa ei albastră. Ai ei n-au plecat atunci, n-au părăsit ograda în care au trăit toți cei din neam, de la începutul istoriei lipovenilor în Sarichioi. Mătușa Lisaveta însă da, a plecat atunci, în '47, nesocotind profeția domovikului. "Și huda a fost..." Uleana își amintește: pe strada mare, pravoslavnici mulți, înflăcărați, înghesuiți în camioanele încărcate cu grâne, butoaie, plăpumi, rochii înflorate, mobile și acordeoane, se duceau "la Rusía" și cântau... Plecau spre nicăieri și cântau. Nimic nu îi aștepta acolo. Au trăit în bordeiuri sub pământ, au îndurat înjosiri cumplite, au făcut foamete mai mare decât în România, pe pământuri tari și pustii. Au lăsat totul, pentru o amăgire. 300 de familii din Sarichioi au emigrat atunci în depărtările Rusiei, în ceea ce localnicii numesc "marea umilință din 1947". Nimeni n-a mai știut nimic de ei, decât abia prin anii '60, când cei dintâi emigranți s-au întors acasă. Atunci au aflat ce a fost. Bătrânii muriseră "de inimă rea", uscându-se de dor după România. Tinerii au strâns din dinți și-au luat-o de la capăt, nevrând să-și recunoască înfrângerea. Din acel an, niciun lipovean din Sarichioi nu și-a mai schimbat cetățenia. Nici după Revoluție, când porțile țării s-au deschis spre lumea largă, niciunul n-a ales să emigreze cu toată familia. Niciunul. Dacă s-au dus să muncească în Apus, mereu au lăsat pe cineva în casa unde s-au născut. De ce? Fiindcă, zic ei, "Duhul casei nu ne lasă". Domovikul îi veghează în tot ce fac, ca un înger dojenitor, ce le dă semne din alte lumi, mustrându-i dacă nu împlinesc rânduiala. Îi obligă să-și țină casa curată, zi de zi, s-o dreagă și s-o îngrijească după vechile legi pravoslavnice, făcându-se simțit, oricând oamenii încep să-și smintească sufletele. Așa sunt ei, staroverii. Temători de Dumnezeu și de duhuri, mai patrioți cu locurile de baștină decât foarte mulți dintre români. Pentru noi, toți, existența lor ar putea fi o pildă.
Însoțitorii invizibili
Sarichioi. Un "cuib al lipovenilor", cel mai vechi și mai mare sat din cele ale Dobrogei. Locul unde s-au așezat cei dintâi pravoslavnici, pe țărmul marii lagune a Razimului, și de unde nu se vor mai clinti vreodată...
Uleana stă cocoțată pe "lejancă", lavița de pământ ce iese din soba ce încălzește toată casa. Stă cu picioarele drepte, ca o păpușă înflorată și zâmbitoare. La 73 de ani, părul i-e încă des, negru, fața încremenită-ntr-un zâmbet dolofan, de văduvă ce n-are voie să se lase înfrântă de viață, ci trebuie să vegheze la rosturile dintotdeauna. Deși n-o vizitează mai nimeni, casa i-e dereticată mereu, ca pentru o zi de sărbătoare. Praful abia șters de dimineață, toate lucrușoarele puse-n ordine, în odăile aerisite, ba și grădina și-o mătură zilnic, în amănunt. Aveam să intru și prin alte gospodării ale unor văduve lipovence, ce trăiesc complet singure. Toate sunt la fel de curate și dichisite. Le vezi din drum, cu grădini pline de florile primăverii, lângă casele ce par abia văruite, de-un alb strălucitor, cu ușile și canaturile ferestrelor albastre. Așa arată întreg Sarichioiul. "Duhurile" bune veghează peste el, duhuri venind dinspre apele nesfârșite, ocrotind așezarea în fiece lucru și făptură, ca și cum orice om care trece pe uliță ar avea lângă el un domovik, un însoțitor nevăzut. În toată viața ei, Uleana n-a lăsat niciun castron, nicio cană neacoperite prin casă. "Pun măcar un băț de lemn deasupra, în cruce, ca să nu vină duhu-năuntru...", zice, așternând grijulie un ștergar peste carafa de apă proaspătă, din care tocmai mi-a turnat un pahar. Domovikul poate intra până-n cele mai adânci unghere, el vede toate faptele celor dintr-o casă și vine acolo unde lucrurile nu-s în orânduială. Nicio cuvertură pe paturi nu-i deranjată, nicio față de masă, papucii sunt aliniați la intrare, hainele spălate nu trebuie lăsate pe sârmă, mai ales după lăsarea întunericului, căci iar apar domovikii și intră în trupul hainei, ca în niște trupuri vii. Când e ordine, domovikii nu vin. Fiindcă "n-au pe ce să se pună". Lipovenii mărturisesc că îi simt tot timpul în preajma lor, că adesea au bănuiala că ar fi "însoțiți". Nu cred că mint. Atunci când vorbesc observ cum trag cu ochiul prin odaie, coborând vocea, de parcă am mai fi ascultați de cineva, mai ales dinspre colțul cu icoane din odaia din mijloc, adevărate altare împodobite cu o mulțime de sfinți și de cruci pravoslavnice, nelipsite din absolut nicio casă a Sarichioiului.
Uleana Mitri se simte, totuși, ocrotită în casa ei. Umblă printre lucruri și se roagă mereu. Orice ar face, orice ar atinge. "Când intru în casă, Doamne ajută-mă. Ajung la ușă, Sfântă Treime ajută-mă. Când mă pun la masă, Doamne Iisuse, ajută-mă. Dacă spăl ceva, Sfântă Născătoare ajută-mă. Mă tot rog. Oriunde fac un pas, tot la Dumnezeu vorbesc și la îngeru' meu. Casa unde ai trăit, nu se părăsește. Știu asta din bătrâni: dacă te duci la casă nouă, după ce-ai luat toate lucrurile, zici «hai și tu, prietenu', cu mine..». «Prietenu'», duhu' omului. «Mergi și tu cu mine...» Așa ziceau oamenii când plecau atunci, în '47. Își chemau domovikul cu ei... Își strigau duhul casei să vină cu ei, da' duhu' nu s-a dus mai departe de sat. Noi am rămas aici și-am înțeles. Aici îi locu' nostru, lângă ăstea ape, cu ăstea duhuri."
Fetița care știe tot
Mitri Uleana e socotită azi un "patrimoniu" al lipovenilor din Sarichioi, căci păstrează în mintea ei aproape patru sute de cântece din vremea celor dintâi staroveri, cei cinci mii de cazaci "purtători de sabie", gonind călare prin stepele Rusiei, ținând în mâini crucea lor pravoslavnică în opt colțuri, prigoniți spre apus pentru vechea lor credință... Tezaure neștirbite, cu versuri, intonație și întregul alean sfâșietor al pribegirii departe de locurile pe care-au fost siliți să le părăsească-n urmă cu peste trei veacuri... Li s-au ars casele, satele, orașele. Au fost arși de vii, spânzurați, batjocoriți în piețe publice. Li s-au scos ochii, li s-au tăiat limbile... Și tot nu și-au lăsat vechea rânduială ortodoxă, încăpățânându-se să nu accepte reforma Patriarhului Nikon, de reînnoire a Bisericii și a calendarului. Cântecele Ulenei despre asta sunt. Despre un drum lung către acasă... Fugari ce-și duc crucea peste mări fără margini... Și duhurile, venind împreună cu "șeicile" (corăbiile) atamanului Ignat Nekrasov, marele conducător, cel ce i-a scos pe rascolnicii cazaci din ținuturile morții, ducându-i cu harul lui peste un întreg Imperiu potrivnic, până la capătul Mării Negre, unde s-au așezat. Staroverii. "Cei vechi", cum au fost numiți. "Purtători de sabie", adică luptătorul, împreună cu femeia lui, cu copiii lui și bătrânii din neam, străbătând marea Azovului, apoi marea noastră...
Uleana s-a născut în anul 1942 și a vorbit "ca un om mare", de la vârsta de 6 luni. A uimit tot satul, părinții, atunci când deodată a prins a vorbi și a spune toate pe care le vede. "Cine păzește bostana voastră?", întrebau, în rusește, femeile așezate împrejurul ei, cu rochii largi, lipovenești, și ea răspundea că Iosip Kaza, căprarul satului, și toți râdeau, fiindcă prunca reușea să-l imite cum vorbește și cum bea rachiu, scălămbăindu-se către oamenii care stăteau roată, admirând-o... Sau când punea mâna ei micuță pe murgul cel sur din grajdul bunicului, mângâindu-l pe cap și zicând: "bunicul a bătut azi calul ăsta!", și iarăși toți se minunau, iar bunicul Efrem însuși se crucea până la pământ, ciupindu-și, smerit, "lestuka", mătăniile lui din piele, lipovenești, recunoscând c-așa a fost, căci dânsul n-a mințit în toată viața lui niciodată... Copila vorbea cu glas de om mare, spunea lucruri pe care n-avusese cum să le vadă. "De unde putea să știe toate astea?", se întrebau oamenii. Dar Uleana își amintește și azi, de vremea aceea, când visul se împletea aievea cu realitatea, când izbutea uneori să vorbească cu îngerii. De atunci, cam de la vârsta de un an, au început să-i intre în minte și străvechile cântece lipovenești, pe care femeile le cântau la colțurile ulițelor, tânguirile lor unduioase, însoțite de bătrâna armonică rusească. Chiar și azi le are pe toate în minte, cum cânta unchiul ei, Onisim, pe când ea avea patru ani. Îl "vede" cum cânta cu lacrimi, plecând spre Rusia, trăgând la acordeon în vârful unui camion burdușit cu emigranți, cu cămașa lui albă și lungă și barba bătută de vânt, pe care nu și-a tăiat-o niciodată, nici cât a trăit apoi, în acea îndepărtată comună sovietică, din părțile Astrahanului, unde l-a regăsit bătrân, după aproape 50 de ani, încă tânjind după România. Un "patrimoniu" e socotită astăzi în sat Uleana Mitri, pentru toate amintirile sale, pentru toate cântecele și felul în care-și duce viața după vechile ritualuri. Dar ea se smerește într-atât, încât abia înainte de plecarea mea, cu fața întoarsă într-o parte, îmi întinde un șirag lung, până la pământ, de legitimații și medalii de pe unde a cântat, din Coreea până-n Africa, prin toată Europa occidentală și orașele mari ale Rusiei, ca solistă a vestitului ansamblu "Landâș" din Sarichioi. "Nici nu știu când au fost toate astea...", zice. În rostul ei, restul lumii nici nu există. Singurele ei amintiri sunt de-aici. Ca și cum gândurile, ca niște duhuri, n-au putut trece mai departe de hotarele satului.
Băiețelul cu șalvari albaștri
Și totuși, unde este apa? Simțeam lacul, îl bănuisem mereu, cât umblasem cu profesorul Dolghin pe ulițele acestea lungi și perfect drepte, ticluite anume ca să poți vedea când apare de undeva vreun intrus, cu casele albastre, strânse una-ntr-alta, ca să poți ieși pe ușă și să bați imediat în peretele vecinului, atunci când se apropie o primejdie, iar el să bată mai departe. "Tot satul, cinci mii de suflete, se poate trezi în nici jumătate de oră. Așa a fost conceput de cazaci, ca un suflet. Cu vecinii strânși ca armonica", îmi spusese profesorul și-mi dovedise această bună vecinătate, încercând clanțele caselor și arătându-mi că lipovenii nu le încuie niciodată, chiar dacă sunt plecați, atât de uniți se simt și azi unii de alții. "Casele lor sunt păzite de-un duh", îmi zisese așa, într-o doară, amintindu-și, și el, de-un bătrân care își văzuse domovikul tot în anul acela de foamete, chiar cu o zi înainte de-a trebui să plece în Rusia. "Era ca un «băiețel» îmbrăcat în șalvari albaștri, cămașă galbenă și-un fesuleț pe cap, un duh care se strecura prin casa lui, care se furișa să urce lângă el în pat, să doarmă. Și el l-a respins și atunci băiețelul l-a ocolit pe la picioare și-a vrut să se culce la perete. Morocănosul moș Dimitri l-a împins, pe jumate adormit, și băiețelul s-a lovit tare cu capul de colțul plitei. L-a îmbrâncit și copilul era ușor, ca un abur. Stătea acolo, lângă plită, și se uita la el trist. Atunci bătrânului i-a fost milă și i-au venit lacrimi. A doua zi, n-a mai plecat la Rusía. A mers acolo, la centrul de propagandă, și a cerut să fie scos de pe listă. Erau mai mulți ca el, care-și văzuseră duhul. Și-a spus că nu poate. «Domovikul îmi cere să rămân...». Și-a rămas. De aceea vă zic că noi, lipovenii, toți spunem astăzi, oriunde am merge, că suntem români. Niciunul nu s-a declarat altfel. Suntem fideli țării. Oricât au mai vrut alții să ne smintească, chiar și-n zilele de acum, noi nu vrem la Rusía. Mult mai prost se trăiește acolo. Noi avem deja istoria noastră, aici. Locul nostru nu poate fi decât aici, lângă aceste ape..." .
Upârul, strigoiul cel frumos
"Se duc pescarii acolo, la mare... Se duc acolo și stau câte două luni și mai mult, numa-n barcă, pe ape, și-și pierd mințile..."
Maria Deac stă pe malul marelui lac, lângă bărcile încremenite-n așteptare. Bărci negre, imense, smolite. E prohibiție la pescuit și Razimul e pustiu. Maria a venit aici, pur și simplu, ca să se uite. Pentru nimic altceva. Am găsit-o singură, stând pe o găleată roșie, nou-nouță, privind apele. Avusese treabă până la prăvălie, în centru, apoi a mai coborât puțin la ghiol. Valuri mari și rare, ca de mare, ling țărmurile nisipoase. Până la începutul mării, sunt cincizeci de kilometri peste lacuri, a fost și ea acolo, când mergea la Portița, cu cântăreții din "Landâș". De acolo, de la țărmurile alea vin duhurile, îmi zice. Maria e tot vădană, de aceeași vârstă cu Uleana, și aceeași lăcrimare îi tremură în ochii verzi și apoși. Maria este și ea un "patrimoniu" al Sarichioiului, pentru glasul de înger cu care cântă străvechile balade starovere. Duhurile... Duhul Apei... Vodeanoi, cel mai puternic duh dintre toate, ce vine uneori către maluri și a fost văzut, și el, de lipoveni... "Iese din apă, la mal, un «micuț» cu treizeci de soldați după el. Treizeci de viteji ies din apă și-n fața lor micuțu': Îi năzdrăvan și conducător. Vodeanoiu'! Duhu' ataman și vitejii. Oamenii i-o numărat - totdeauna o fost treizeci. Niciodată altfel. Duhurile din apă vin de la Marea Neagră... Noi, lipovenii, avem pentru toate un duh. Dvoroviku', duhu' curții, care le împletește așa frumos coamele la caii pe care-i iubește. Sau Bannik, duhul băii, baia noastră «neagră», rusească, cu pietre încinse, în care mulți și-o pierdut mințile și s-o sufocat, că n-o îngrijit-o cum trebuie. Acolo, în capătu' curții, au toți lipovenii baia și-un duh care o păzește... Pentru toate avem un duh. Când eram eu copilă, apa în Razim era încă sărată, ca și marea. La ăste maluri ieșea din apă Upâru', duhu' flăcăilor care s-o înecat de tineri, când nu le era sorocu'. Un om mare, tot îmbrăcat în alb, ieșea din apă și nu făcea nimic rău, numa' stătea pe mal, înalt, și toate femeile ieșeau din case și mergeau să se uite... Upâru'! Strigoiu' cel frumos din apă, care vestea că ghiolu' cere iarăși cap de om.. De 50-60 de ani nu mai este apă sărată în Razim. De când o închis tot lacu' cu-n dig. Când eram copilă, înotam în el și aveam apă sărată în gură și pe piele. Și apa ne ținea deasupra și pluteam. Prima dată când am fost la Marea Neagră, eram deja bătrână. Cinci ore am mers cu o barcă, până la bărbatu' meu, care era pescar și credeam că nu mai ajungem. Marea e aici!", zice, și arată cu mâna spre noianul de ape ce nu au niciun sfârșit, dinspre care i-au venit cândva strămoșii și duhurile. "Marea e aici, e departe".
(Fotografiile autorului)