La Jurilovca, în grădina lui Dumnezeu

Când am pus prima dată piciorul pe zidurile bătrâne ale Enisalei, suflarea mi s-a oprit în piept.

Nimic nu m-a putut pregăti pentru întâlnirea directă cu ţinutul Marilor Lacuri, peste care Razelmul tronează ca un împărat. Cum ai putea să fii pregătit pentru malurile blânde, învelite în verdele crud al primăverii, care se unduiesc alene, înainte de a se prăvăli în întinderile de apă, săgetate de alaiuri dom­neşti de păsări? E un tărâm care se leagănă între basm şi vis, mai mult o poveste decât un loc aşezat pe hartă. Iar tu, călător prins în vraja lui, rămâi fermecat de culorile care se îm­pletesc mereu cu miresmele apelor.
Cât vezi cu ochii, până în zare, acolo unde verdele tulbure al Razelmului se întâlneşte cu albastrul adânc al mării, este tărâmul lipo­venilor. Sunt aici de aproape patru sute de ani, răstimp în care şi-au împletit vieţile cu lotcile lor, mahunele la care au fost înhămaţi, trăgând la rame sub soarele ucigător, sau iarna, când vântul năpusteşte peste tine talazuri cât casa. Încăpăţânaţi în credinţa lor, pentru care au părăsit Rusia, lipovenii au venit şi şi-au trans­format România în casă, în pofida oricăror vitregii. Dar oricât de meşteri-pescari ar fi şi oricâtă apă de mare le-ar curge prin vine, ei nu ar fi rezistat aici fără Dumnezeul lor pe care l-au luat cu ei în exil. Fără biserica ortodoxă de rit vechi nu am mai vorbi astăzi de lipoveni.

Războiul crucii

"Vezi mata? Aista-i Sfânta Treime, ăste trei degete unite-n pălmuţă. Iar ăstelalte două de­gete îs unu Mântuitorul, iar ăstalant, Ioan Botezătorul. El a fost mai mare ca Hristos, da' după ce l-a botezat, s-a făcut mai micuţ. Cu ăste două degete, noi facem Sfânta Cruce. Nu ca la voi, care faceţi cu trei degete. Îi puţin diferit." Baba Katia îmi explică răbdătoare de ce ei, lipovenii, "îs un pic altfel". Stă pe un scăunel cât palma, în mica tindă a unei case mi­nus­cule, acoperită cu stuf. Aici parcă şi casele au rămas împietrite în timp. La fel ca stăpânii lor, staroverii, adică ortodocşi de rit vechi.
Lipovenii din Jurilovca nu vor în ruptul capului să se schimbe. Treacă vremurile cum vor, ca apa pe Dunăre, ei rămân aşa cum s-au pomenit, aşa cum au apucat de sute de ani. Pentru semnul crucii, aşa cum şi-l face baba Katia, staroverii au fost gata să moară. Cu sutele de mii! S-a întâmplat în secolul al XVII-lea, în Rusia, când Patriarhul Nikon a vrut să facă o refor­mă, potrivind rânduiala slujbelor după cea folosită de greci. Şi, mai ales, a vrut să schimbe felul în care ruşii îşi făceau cruce de şase veacuri, încă de la încreş­tinarea lor. Majoritatea credincioşilor s-au supus. Alţii n-au vrut să-şi lepede rânduiala străveche, cu care L-au primit din moşi-strămoşi pe Hristos. Schimbând rânduiala, se temeau că îşi pot strica şi credinţa. Aşa că s-au împotrivit transformărilor, iar ţarul Alexei Mihailovici Romanov i-a nimicit. Le-a tăiat degetele cu care nu voiau să se închine după poruncă, le-a smuls limbile cu care voiau să se roage ca odinioară, i-a ars de vii, pentru că nu voiau să asculte. Au fost hăituiţi pe toată nemărginirea Sfintei Rusii - episcopi sau preoţi, boieri cu stare sau simpli mujici. Nimeni nu a scăpat de furia ţarului. Hăituiţi ca nişte tâlhari, staroverii şi-au părăsit aşezările, pornind în bejenie, pe unde i-a dus norocul. Cei de la gurile Donului au trecut Dunărea şi au venit în Dobrogea, unde stă­pânirea turcească i-a lăsat să-şi vadă de credinţa şi pes­cuitul lor. O parte s-au aşezat în Deltă, alţii în preajma Marilor Lacuri din zona Tulcei. Toate aşe­zările din preajma lacului Razelm au fost întemeiate de ei - Jurilovca, Slava Rusă, Slava Cercheză... Toate, sate vrednice de pescari.

Bolta albastră a credinţei

Bolta bisericii se ro­tunjeşte lin peste capetele sfinţilor, pentru ca apoi să se avânte, zvelt şi se­meţ, drept în sus, lăsând un spaţiu în care, mărea­ţă, se vede acum toată ca­tapeteasma. Bolta e al­bas­tră, ca apa pe care li­povenii alunecă în lotcile lor. Aerul e vechi şi plin de mireasma înmiitelor rugăciuni. Păşesc încet în biserica satului Jurilovca, mare cât o catedrală de oraş, strivit, parcă, de icoanele vechi, aduse de depar­te, din Rusia. Icoane străvechi, frumoase, scumpe, pe care staroverii le-au purtat ascunse în sân, peste ape. Au plutit cu ele, cum plutesc pe lotcile lor, iar sfinţii i-au ocrotit pe valurile vieţii şi ale istoriei, împărţind cu ei şi bucuria, şi greul.
"Când am venit noi, pe aici erau numai păduri. Noi am întemeiat Jurilovca şi am făcut aici prima biserică. O bisericuţă mică, din lemn. În jurul ei, pe la 1800, străbunii noştri s-au apucat de au ridicat biserica asta de cărămidă. Când a fost gata, au dărâmat-o pe cea veche, iar icoa­nele şi catapeteasma le-au aşezat în cea nouă."
Părintele Alexe Eftei e un uriaş blând. Are barbă lungă şi plete. Aşa e portul tuturor preoţi­lor lipoveni. Dacă nu ţi-ar zice că au neveste şi copii, ai putea crede că sunt călugări. Aleşi de credincioşi, şi nu de episcop, care vine doar şi îi hirotoneşte, ei trăiesc întotdeauna în sat. Printre lipoveni nu există preoţi navetişti, care să stea la oraş şi să slujească numai duminica în sat. Nu au voie să-şi ia concediu niciodată şi nici nu-şi schimbă vreodată parohia. Nu au voie să umble în straie lumeşti, nu au voie să joace la nunţi. Sunt garantul unor datini străvechi, pe care nu le pot schimba şi pe care trebuie să le trasmită aidoma, din generaţie în generaţie. Ei leagă vea­curile ce au fost de cele ce vor veni.
Îl întreb pe părinte cum reuşeşte să-i convin­gă pe credincioşi să-şi ţină rânduielile neclintite, acum, în vremurile acestea, când totul se schim­bă cu o viteză ameţitoare. "Eu cred că numai bunul Dumnezeu face asta. Să nu credeţi că poţi să ţii datinile prin îndoctrinare."

Veşmintele luminii

Când merg la biserică, lipovenii nu se îm­bracă oricum. În casa lui Dumnezeu ei intră înveşmântaţi ca nişte ostaşi ai unei armate ce­reşti, gata să-l întâmpine pe Împăratul Hristos, dar şi să dea piept cu duhurile întunericului. Dintre toate părţile hainelor, cel mai important este poisul. Ei îi spun "sabia duhului". În fapt, e un fir subţire, care încinge trupul zi şi noapte, rupându-l de restul lumii. Nu au voie să se le­pede de el nicicând. În zilele de rând, nu ai cum să-l vezi, pentru că şnurul e purtat pe dedesubtul veşmin­telor. În duminici şi sărbători, lipovenii au un pois mai fălos, un cordon gros, împletit din sfoară colorată, cu ciucuri atârnând pe lângă şold. Duminica, "sabia duhului" trebuie purtată neapărat pe dinafară. De cârma minţii fiecăruia depinde să folosească această sabie sau nu. Poisul e însă acolo, încingând mereu mijlocul, semn viu pentru lupta cea bună, pe care credinciosul o are de dus cu puterile întunericului.
"Când preotul încreştinează un prunc, îi dă două lucruri - cămaşa albă şi poisul. Cămaşa - ca simbol al harului cu care se înveşmântează copilaşul, iar poisul - ca să lupte pentru iubire toată viaţa, în oastea lui Hristos. Cum orice ostaş are o centură şi o sabie, aşa trebuie să avem şi noi. Fără ele, am fi ca nişte dezertori."
Părintele diacon Pavel, un uriaş bonom, duce mâna la cureaua de piele care-i încinge mijlocul peste reve­rendă şi acolo, prins de ea, îmi arată firul subţire al poisului făcut pentru zilele de rând. Nu s-a despărţit de el de la botez.
"Să fii mai jos decât apa şi mai liniştit decât iarba", aşa spun lipovenii că ar trebui să fie omul, iar vorba asta i se potriveşte cel mai bine lui Moş Nichifor, care slujeşte la pangarul bisericii. Ia lumânările în mână de parcă le mângâie. E aşa de blând, iar gesturile sale, atât de largi şi blajine, încât ai zice că oficiază o slujbă doar pentru el. Mărunţel la trup, cu părul albit, Moş Nichifor a trecut de şaptezăci de ani, dar nu-i dai mai mult de cincizeci. Aşa-s lipovenii. Mai tineri şi verzi decât vârsta din buletin. Peste rubaşcă poartă padiovca, o reverendă pe care o îmbracă doar preoţii şi pe care o ia şi el la biserică. "Şi mai avem şi lestolca. Îi metanierul nostru, pe care-l folosim la biserică, ca să spu­nem «Gospodi pamiluj!» - Doamne miluieşte! Cu ele în mână şi îmbrăcat cu rubaşca, cămeşa noastră cu poale lungi, vine la biserică orice bărbat lipovean. Iar femeile vin acoperite cu şalică, un fel de batic, iar dacă-s măritate, trebă să poarte pe sub şalică şi cipcicul, pe care-l primesc de când să cunună. Să nu li să vadă părul! Da! Aşa trebă să vină orişice lipovean la biserică, şi dacă nu e îmbrăcat aşa, ar trebui nici să nu intre."

Raiul babicelor

Săpăliga se înfige încet în pământul afânat şi negru. Babica Fevronia munceşte cu greu, sprijinindu-se în baston cu o mână şi lucrând cu cealaltă. Nu vrea să lase grădiniţa nesăpată. E mândria şi bucuria ei. "Aici, la schit, îi ca la rai! Ca la rai!" Şi când spune asta, îşi deschide braţele larg, ca un cocor înainte să-şi ia zborul, apoi, cu un gest lin, le adună la piept, vrând parcă să strângă necuprinsul în inimă. "Suntem foarte mulţumite, şi pentru oameni, şi pentru Dumnezeu. Am fost şi acasă fericită, da' aici e ca la rai, aşa linişte e."
Babica Fevronia are ochii albaştri şi senini. Mă pofteşte înăuntru, într-o chiliuţă albă, cât palma, învârstată de auriul stins al icoanelor şi de scoarţele vesele de pe pereţi. E mama părin­telui Simeon, părintele cel bătrân al bisericii din Jurilovca. S-a retras aici, în apropiere de biserică, la "Schitul babicelor", adică al bătrâ­nelor. Deşi îi spune "schit", nu e de fapt o mâ­năstire, pentru că bătrânele nu sunt călugăriţe, nu depun voturile ascultării, castităţii şi sără­ciei. Sunt libere să vină şi să plece când doresc, iar comunitatea le dă un acoperiş mai aproape de cer. De plecat de aici nu mai pleacă niciuna, decât la Hris­tos, atunci când El le cheamă pentru ultimul drum.
Schitul babicelor are optsprezece căsuţe. Toate mititele, de parcă ar fi făcute pentru copii, cu un ochi de geam şi acoperite cu stuf. În faţă se află grădiniţe de legume şi flori. Un colţ pământesc de rai, luminat de rugăciunile bătrânelor lipovence, care, atunci când rămân văduve, îna­inte de marea pleca­re, se retrag aici. Să fie aproape de bise­rică, să poată ajunge mai uşor la slujbe. "Când se lasă seara, îmi iau lestuca şi dau un bob şi spun - «Gospodi Isuse Hris­te, pomiluj me! - Doamne Iisuse Hris­toase, miluieşte-mă pe mine păcătoasa». Şi apoi din nou. Şi uit. Când mă rog, uit. Uit de moartea so­ţului, de durerea de inimă, de bolile mele. Şi aşa îmi trec nopţile şi zilele, fericită. Am optzecişisase de ani şi îmi duc zilele numai cu rugăciunea şi biserica! Da' la baba Katia aţi fost? Mergeţi, că ea e cea mai veche din schit şi o să vă spună mai multe."

Babica Katia şi munca de Dumnezeu

"Pă data de douăzăcişişasă noiembrie împliniesc nouăzăci dă ani." "Mulţi înainte!" "Io aş vra mulţi înapoi!" (râde cu poftă)
Baba Katia e subţire la trup şi vioaie la minte. A fost premiantă în şcoală şi premiantă şi în viaţă. Îşi aduce aminte cum buni­cul a venit din război fă­ră o mâ­nă. Şi că lipo­ve­nii au luptat din tot su­fletul pentru Ro­mâ­nia, chiar dacă, uneori, de par­tea cealaltă a frontu­lui erau fraţii lor ruşi. "Că asta-i ţara care ne hrăneşte. Şi ar trebui la ţara asta să ţinem toţi şi să ne luptăm pentru ea, ca pumnul. Uite aşa ar trebui să fie toţi una pen­tru România. Că de ai­cea mâncăm o bucăţâcă de pâine. Eu aşa mă gân­diesc, nu ştiu cum al­ţii. Da. Să ţinem ţara asta ca o floare în mână. Eu nu trăiesc la Rusia, eu trăiesc la Româ­nia."
Baba Katia a trăit o viaţă în pace, împreună cu băr­batul ei. Patruzecişicinci de ani nu s-au certat nicio­dată. "Că el m-a lăsat pe mine comandant în casă. Orişice făceam, nu să supăra. Aşa am trăit cu el, până a murit, acum douăzeci de ani. Apăi am lăsat casa la fată şi am venit aici, că stă­team prea departe de biserică, tocma în capu' satului. Am lăsat casa şi am venit aproa­pe de Dumnezeu. Pentru El am venit aproape, că să făcea slujbă de noapte şi eu nu ajungeam. Şi să ştii că foarte sunt mulţumită că sunt aicea. Că Dumnezeu ne ţine şi ţine toată lumea. Toate sfinţile le ţine. Acum îmi vine greu să mai ajung la toate slujbele, că nu prea mai pot umbla. Da' mă opresc din ce fac de-ndată ce aud clopotele, îmi iau lestolca şi încep să mă rog. Uite cum zâc. Iau lestolca (mătăniile), dau un bob şi spun - «În numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt. Amin! Apoi încă un bob - În numele Ta­tălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt şi al Maicii Domnului. Amin!». Ş-apăi, dacă vine cineva cu un pomelnic la biserică, mă rog şi eu pântru el. «În numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt şi pentru pomenirea Alinei. Amin!»
Aşa mă rog. În fiecare dimineaţă, de cum se crapă de ziuă, stau pe scaun, că nu prea pot sta în picioare, îmi iau lestolca şi mă rog. Da' ce, e greu să te închini? Mai grea e sapa, să ştii, decât munca asta de Dumnezeu. Da' dracu' te-nşeală, că lui nu-i place şi îi e greu şi te face şi pe tine să ţi se pară greu. Ş-apăi să ştii că Dumnezeu m-ajută. Eu, şi când nu mai găsesc ceva prin casă, iau lestolca şi m-apuc să mă închin. Şi nici nu termin, că şi găsesc ce am pierdut. Că Dumnezeu îl ţine pă om, aşa să ştii dumneata. Cu credinţă şi cu inima deschisă faci toate. Da' nu aşa, credinţă dedesubt şi fudulie deasupra. Nu aşa, cu fudulie.
Şi postul te ţine. Da' mata, dacă n-ai să mă­nânci miercuri, vineri şi-n posturi de dulce, ai să mori? N-ai să mori... Uite, eu împlinesc în viaţa mea nouăzeci de ani. Am venit de două­zeci de ani aicea, la mânăstire, sunt cea mai ve­che, mi-au murit toate vecinele, erau şapte­sprezece babice când am venit, şi acum am mai rămas opt. Când am venit, eram cea mai bătrână, şi tot trăiesc, da' nicio­dată n-am mâncat de dulce în post, şi nici mama mea, şi nici bunica. Că să ştii că omu' ţine pă post, da' şi postu' ţine pă om."
O întreb pe bătrână dacă i-e frică de moarte. Dacă rugăciunile o ajută să se despartă de casa şi florile ei?
"Da' de ce să-mi fie frică? Atâta am trăit şi să-mi fie frică? Eu ştiu că merg şi mă întâlnesc cu Dumne­zeu, da' nu mi-e frică. Că noi, oamenii, trebuie să-L vedem pe Dumnezeu. Câteodată Îl visez, aşa, cu hai­nile lungi şi albe. Şi pe El, şi pe Maica Domnului. Şi-i frumoasă tare Maica Domnului. Umblă ca o regină prin rai.
Ş-apoi, eu sunt împăcată cu lumea. Eu totdeauna m-am împăcat cu vecinii mei. Nu mă certam că intra găina lor în curtea mea. Pe mine înjură-mă cât vrei, şi dacă te întorci şi-mi ceri ceva, eu îţi dau. Am şi uitat că m-ai înjurat. Şi să ştii că e bine aşa, să ajuţi şi pe cel ce ţi-a făcut rău. Da, da, ajută-l. Da Dumne­zeu dă dublu ţie. Aşa eu inimă am. Încă unii mai mint, da eu nu am spus în viaţă decât adevărul. Ce a fost, aia trebuie să zici. Ce e adevărat şi trebuie, aia să zici. Şi ce nu trebuie să zici, să taci. Că şi minciuna, dacă o zici, apăi iese şi te face praf. Aşa noi am trăit totdeauna. În pace şi curăţie. Şi ne-a răsplătit Dum­nezeu. Nu crezi dumneata că ajunge oricine la vârsta asta. Şi acolo e Dumnezeu".

(Fotografiile autorului)