Nimic nu m-a putut pregăti pentru întâlnirea directă cu ținutul Marilor Lacuri, peste care Razelmul tronează ca un împărat. Cum ai putea să fii pregătit pentru malurile blânde, învelite în verdele crud al primăverii, care se unduiesc alene, înainte de a se prăvăli în întinderile de apă, săgetate de alaiuri domnești de păsări? E un tărâm care se leagănă între basm și vis, mai mult o poveste decât un loc așezat pe hartă. Iar tu, călător prins în vraja lui, rămâi fermecat de culorile care se împletesc mereu cu miresmele apelor.
Cât vezi cu ochii, până în zare, acolo unde verdele tulbure al Razelmului se întâlnește cu albastrul adânc al mării, este tărâmul lipovenilor. Sunt aici de aproape patru sute de ani, răstimp în care și-au împletit viețile cu lotcile lor, mahunele la care au fost înhămați, trăgând la rame sub soarele ucigător, sau iarna, când vântul năpustește peste tine talazuri cât casa. Încăpățânați în credința lor, pentru care au părăsit Rusia, lipovenii au venit și și-au transformat România în casă, în pofida oricăror vitregii. Dar oricât de meșteri-pescari ar fi și oricâtă apă de mare le-ar curge prin vine, ei nu ar fi rezistat aici fără Dumnezeul lor pe care l-au luat cu ei în exil. Fără biserica ortodoxă de rit vechi nu am mai vorbi astăzi de lipoveni.
Războiul crucii
"Vezi mata? Aista-i Sfânta Treime, ăste trei degete unite-n pălmuță. Iar ăstelalte două degete îs unu Mântuitorul, iar ăstalant, Ioan Botezătorul. El a fost mai mare ca Hristos, da' după ce l-a botezat, s-a făcut mai micuț. Cu ăste două degete, noi facem Sfânta Cruce. Nu ca la voi, care faceți cu trei degete. Îi puțin diferit." Baba Katia îmi explică răbdătoare de ce ei, lipovenii, "îs un pic altfel". Stă pe un scăunel cât palma, în mica tindă a unei case minuscule, acoperită cu stuf. Aici parcă și casele au rămas împietrite în timp. La fel ca stăpânii lor, staroverii, adică ortodocși de rit vechi.
Lipovenii din Jurilovca nu vor în ruptul capului să se schimbe. Treacă vremurile cum vor, ca apa pe Dunăre, ei rămân așa cum s-au pomenit, așa cum au apucat de sute de ani. Pentru semnul crucii, așa cum și-l face baba Katia, staroverii au fost gata să moară. Cu sutele de mii! S-a întâmplat în secolul al XVII-lea, în Rusia, când Patriarhul Nikon a vrut să facă o reformă, potrivind rânduiala slujbelor după cea folosită de greci. Și, mai ales, a vrut să schimbe felul în care rușii își făceau cruce de șase veacuri, încă de la încreștinarea lor. Majoritatea credincioșilor s-au supus. Alții n-au vrut să-și lepede rânduiala străveche, cu care L-au primit din moși-strămoși pe Hristos. Schimbând rânduiala, se temeau că își pot strica și credința. Așa că s-au împotrivit transformărilor, iar țarul Alexei Mihailovici Romanov i-a nimicit. Le-a tăiat degetele cu care nu voiau să se închine după poruncă, le-a smuls limbile cu care voiau să se roage ca odinioară, i-a ars de vii, pentru că nu voiau să asculte. Au fost hăituiți pe toată nemărginirea Sfintei Rusii - episcopi sau preoți, boieri cu stare sau simpli mujici. Nimeni nu a scăpat de furia țarului. Hăituiți ca niște tâlhari, staroverii și-au părăsit așezările, pornind în bejenie, pe unde i-a dus norocul. Cei de la gurile Donului au trecut Dunărea și au venit în Dobrogea, unde stăpânirea turcească i-a lăsat să-și vadă de credința și pescuitul lor. O parte s-au așezat în Deltă, alții în preajma Marilor Lacuri din zona Tulcei. Toate așezările din preajma lacului Razelm au fost întemeiate de ei - Jurilovca, Slava Rusă, Slava Cercheză... Toate, sate vrednice de pescari.
Bolta albastră a credinței
Bolta bisericii se rotunjește lin peste capetele sfinților, pentru ca apoi să se avânte, zvelt și semeț, drept în sus, lăsând un spațiu în care, măreață, se vede acum toată catapeteasma. Bolta e albastră, ca apa pe care lipovenii alunecă în lotcile lor. Aerul e vechi și plin de mireasma înmiitelor rugăciuni. Pășesc încet în biserica satului Jurilovca, mare cât o catedrală de oraș, strivit, parcă, de icoanele vechi, aduse de departe, din Rusia. Icoane străvechi, frumoase, scumpe, pe care staroverii le-au purtat ascunse în sân, peste ape. Au plutit cu ele, cum plutesc pe lotcile lor, iar sfinții i-au ocrotit pe valurile vieții și ale istoriei, împărțind cu ei și bucuria, și greul.
"Când am venit noi, pe aici erau numai păduri. Noi am întemeiat Jurilovca și am făcut aici prima biserică. O bisericuță mică, din lemn. În jurul ei, pe la 1800, străbunii noștri s-au apucat de au ridicat biserica asta de cărămidă. Când a fost gata, au dărâmat-o pe cea veche, iar icoanele și catapeteasma le-au așezat în cea nouă."
Părintele Alexe Eftei e un uriaș blând. Are barbă lungă și plete. Așa e portul tuturor preoților lipoveni. Dacă nu ți-ar zice că au neveste și copii, ai putea crede că sunt călugări. Aleși de credincioși, și nu de episcop, care vine doar și îi hirotonește, ei trăiesc întotdeauna în sat. Printre lipoveni nu există preoți navetiști, care să stea la oraș și să slujească numai duminica în sat. Nu au voie să-și ia concediu niciodată și nici nu-și schimbă vreodată parohia. Nu au voie să umble în straie lumești, nu au voie să joace la nunți. Sunt garantul unor datini străvechi, pe care nu le pot schimba și pe care trebuie să le trasmită aidoma, din generație în generație. Ei leagă veacurile ce au fost de cele ce vor veni.
Îl întreb pe părinte cum reușește să-i convingă pe credincioși să-și țină rânduielile neclintite, acum, în vremurile acestea, când totul se schimbă cu o viteză amețitoare. "Eu cred că numai bunul Dumnezeu face asta. Să nu credeți că poți să ții datinile prin îndoctrinare."
Veșmintele luminii
Când merg la biserică, lipovenii nu se îmbracă oricum. În casa lui Dumnezeu ei intră înveșmântați ca niște ostași ai unei armate cerești, gata să-l întâmpine pe Împăratul Hristos, dar și să dea piept cu duhurile întunericului. Dintre toate părțile hainelor, cel mai important este poisul. Ei îi spun "sabia duhului". În fapt, e un fir subțire, care încinge trupul zi și noapte, rupându-l de restul lumii. Nu au voie să se lepede de el nicicând. În zilele de rând, nu ai cum să-l vezi, pentru că șnurul e purtat pe dedesubtul veșmintelor. În duminici și sărbători, lipovenii au un pois mai fălos, un cordon gros, împletit din sfoară colorată, cu ciucuri atârnând pe lângă șold. Duminica, "sabia duhului" trebuie purtată neapărat pe dinafară. De cârma minții fiecăruia depinde să folosească această sabie sau nu. Poisul e însă acolo, încingând mereu mijlocul, semn viu pentru lupta cea bună, pe care credinciosul o are de dus cu puterile întunericului.
"Când preotul încreștinează un prunc, îi dă două lucruri - cămașa albă și poisul. Cămașa - ca simbol al harului cu care se înveșmântează copilașul, iar poisul - ca să lupte pentru iubire toată viața, în oastea lui Hristos. Cum orice ostaș are o centură și o sabie, așa trebuie să avem și noi. Fără ele, am fi ca niște dezertori."
Părintele diacon Pavel, un uriaș bonom, duce mâna la cureaua de piele care-i încinge mijlocul peste reverendă și acolo, prins de ea, îmi arată firul subțire al poisului făcut pentru zilele de rând. Nu s-a despărțit de el de la botez.
"Să fii mai jos decât apa și mai liniștit decât iarba", așa spun lipovenii că ar trebui să fie omul, iar vorba asta i se potrivește cel mai bine lui Moș Nichifor, care slujește la pangarul bisericii. Ia lumânările în mână de parcă le mângâie. E așa de blând, iar gesturile sale, atât de largi și blajine, încât ai zice că oficiază o slujbă doar pentru el. Mărunțel la trup, cu părul albit, Moș Nichifor a trecut de șaptezăci de ani, dar nu-i dai mai mult de cincizeci. Așa-s lipovenii. Mai tineri și verzi decât vârsta din buletin. Peste rubașcă poartă padiovca, o reverendă pe care o îmbracă doar preoții și pe care o ia și el la biserică. "Și mai avem și lestolca. Îi metanierul nostru, pe care-l folosim la biserică, ca să spunem «Gospodi pamiluj!» - Doamne miluiește! Cu ele în mână și îmbrăcat cu rubașca, cămeșa noastră cu poale lungi, vine la biserică orice bărbat lipovean. Iar femeile vin acoperite cu șalică, un fel de batic, iar dacă-s măritate, trebă să poarte pe sub șalică și cipcicul, pe care-l primesc de când să cunună. Să nu li să vadă părul! Da! Așa trebă să vină orișice lipovean la biserică, și dacă nu e îmbrăcat așa, ar trebui nici să nu intre."
Raiul babicelor
Săpăliga se înfige încet în pământul afânat și negru. Babica Fevronia muncește cu greu, sprijinindu-se în baston cu o mână și lucrând cu cealaltă. Nu vrea să lase grădinița nesăpată. E mândria și bucuria ei. "Aici, la schit, îi ca la rai! Ca la rai!" Și când spune asta, își deschide brațele larg, ca un cocor înainte să-și ia zborul, apoi, cu un gest lin, le adună la piept, vrând parcă să strângă necuprinsul în inimă. "Suntem foarte mulțumite, și pentru oameni, și pentru Dumnezeu. Am fost și acasă fericită, da' aici e ca la rai, așa liniște e."
Babica Fevronia are ochii albaștri și senini. Mă poftește înăuntru, într-o chiliuță albă, cât palma, învârstată de auriul stins al icoanelor și de scoarțele vesele de pe pereți. E mama părintelui Simeon, părintele cel bătrân al bisericii din Jurilovca. S-a retras aici, în apropiere de biserică, la "Schitul babicelor", adică al bătrânelor. Deși îi spune "schit", nu e de fapt o mânăstire, pentru că bătrânele nu sunt călugărițe, nu depun voturile ascultării, castității și sărăciei. Sunt libere să vină și să plece când doresc, iar comunitatea le dă un acoperiș mai aproape de cer. De plecat de aici nu mai pleacă niciuna, decât la Hristos, atunci când El le cheamă pentru ultimul drum.
Schitul babicelor are optsprezece căsuțe. Toate mititele, de parcă ar fi făcute pentru copii, cu un ochi de geam și acoperite cu stuf. În față se află grădinițe de legume și flori. Un colț pământesc de rai, luminat de rugăciunile bătrânelor lipovence, care, atunci când rămân văduve, înainte de marea plecare, se retrag aici. Să fie aproape de biserică, să poată ajunge mai ușor la slujbe. "Când se lasă seara, îmi iau lestuca și dau un bob și spun - «Gospodi Isuse Hriste, pomiluj me! - Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătoasa». Și apoi din nou. Și uit. Când mă rog, uit. Uit de moartea soțului, de durerea de inimă, de bolile mele. Și așa îmi trec nopțile și zilele, fericită. Am optzecișisase de ani și îmi duc zilele numai cu rugăciunea și biserica! Da' la baba Katia ați fost? Mergeți, că ea e cea mai veche din schit și o să vă spună mai multe."
Babica Katia și munca de Dumnezeu
"Pă data de douăzăcișișasă noiembrie împliniesc nouăzăci dă ani." "Mulți înainte!" "Io aș vra mulți înapoi!" (râde cu poftă)
Baba Katia e subțire la trup și vioaie la minte. A fost premiantă în școală și premiantă și în viață. Își aduce aminte cum bunicul a venit din război fără o mână. Și că lipovenii au luptat din tot sufletul pentru România, chiar dacă, uneori, de partea cealaltă a frontului erau frații lor ruși. "Că asta-i țara care ne hrănește. Și ar trebui la țara asta să ținem toți și să ne luptăm pentru ea, ca pumnul. Uite așa ar trebui să fie toți una pentru România. Că de aicea mâncăm o bucățâcă de pâine. Eu așa mă gândiesc, nu știu cum alții. Da. Să ținem țara asta ca o floare în mână. Eu nu trăiesc la Rusia, eu trăiesc la România."
Baba Katia a trăit o viață în pace, împreună cu bărbatul ei. Patruzecișicinci de ani nu s-au certat niciodată. "Că el m-a lăsat pe mine comandant în casă. Orișice făceam, nu să supăra. Așa am trăit cu el, până a murit, acum douăzeci de ani. Apăi am lăsat casa la fată și am venit aici, că stăteam prea departe de biserică, tocma în capu' satului. Am lăsat casa și am venit aproape de Dumnezeu. Pentru El am venit aproape, că să făcea slujbă de noapte și eu nu ajungeam. Și să știi că foarte sunt mulțumită că sunt aicea. Că Dumnezeu ne ține și ține toată lumea. Toate sfințile le ține. Acum îmi vine greu să mai ajung la toate slujbele, că nu prea mai pot umbla. Da' mă opresc din ce fac de-ndată ce aud clopotele, îmi iau lestolca și încep să mă rog. Uite cum zâc. Iau lestolca (mătăniile), dau un bob și spun - «În numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt. Amin! Apoi încă un bob - În numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt și al Maicii Domnului. Amin!». Ș-apăi, dacă vine cineva cu un pomelnic la biserică, mă rog și eu pântru el. «În numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt și pentru pomenirea Alinei. Amin!»
Așa mă rog. În fiecare dimineață, de cum se crapă de ziuă, stau pe scaun, că nu prea pot sta în picioare, îmi iau lestolca și mă rog. Da' ce, e greu să te închini? Mai grea e sapa, să știi, decât munca asta de Dumnezeu. Da' dracu' te-nșeală, că lui nu-i place și îi e greu și te face și pe tine să ți se pară greu. Ș-apăi să știi că Dumnezeu m-ajută. Eu, și când nu mai găsesc ceva prin casă, iau lestolca și m-apuc să mă închin. Și nici nu termin, că și găsesc ce am pierdut. Că Dumnezeu îl ține pă om, așa să știi dumneata. Cu credință și cu inima deschisă faci toate. Da' nu așa, credință dedesubt și fudulie deasupra. Nu așa, cu fudulie.
Și postul te ține. Da' mata, dacă n-ai să mănânci miercuri, vineri și-n posturi de dulce, ai să mori? N-ai să mori... Uite, eu împlinesc în viața mea nouăzeci de ani. Am venit de douăzeci de ani aicea, la mânăstire, sunt cea mai veche, mi-au murit toate vecinele, erau șaptesprezece babice când am venit, și acum am mai rămas opt. Când am venit, eram cea mai bătrână, și tot trăiesc, da' niciodată n-am mâncat de dulce în post, și nici mama mea, și nici bunica. Că să știi că omu' ține pă post, da' și postu' ține pă om."
O întreb pe bătrână dacă i-e frică de moarte. Dacă rugăciunile o ajută să se despartă de casa și florile ei?
"Da' de ce să-mi fie frică? Atâta am trăit și să-mi fie frică? Eu știu că merg și mă întâlnesc cu Dumnezeu, da' nu mi-e frică. Că noi, oamenii, trebuie să-L vedem pe Dumnezeu. Câteodată Îl visez, așa, cu hainile lungi și albe. Și pe El, și pe Maica Domnului. Și-i frumoasă tare Maica Domnului. Umblă ca o regină prin rai.
Ș-apoi, eu sunt împăcată cu lumea. Eu totdeauna m-am împăcat cu vecinii mei. Nu mă certam că intra găina lor în curtea mea. Pe mine înjură-mă cât vrei, și dacă te întorci și-mi ceri ceva, eu îți dau. Am și uitat că m-ai înjurat. Și să știi că e bine așa, să ajuți și pe cel ce ți-a făcut rău. Da, da, ajută-l. Da Dumnezeu dă dublu ție. Așa eu inimă am. Încă unii mai mint, da eu nu am spus în viață decât adevărul. Ce a fost, aia trebuie să zici. Ce e adevărat și trebuie, aia să zici. Și ce nu trebuie să zici, să taci. Că și minciuna, dacă o zici, apăi iese și te face praf. Așa noi am trăit totdeauna. În pace și curăție. Și ne-a răsplătit Dumnezeu. Nu crezi dumneata că ajunge oricine la vârsta asta. Și acolo e Dumnezeu".
(Fotografiile autorului)