Potopul de pe Valea Buzăului

- O ploaie cumplită a provocat dezastre pe dealurile Buzăului. Unii spun că de vină este instabilitatea pământului, care alunecă înspre vale, alţii cred că la mijloc sunt misterele zonei, printre care şi un blestem -

Urgia

14 mai 2014. În comuna buzoiană Berca, cerul pare că şi-a pierdut răbdarea cu oamenii. Nori uriaşi, ca nişte balauri, bubuie furioşi, scuipând încontinuu flăcări peste sate şi dealuri. Plouă cumplit, în şuvoaie groase, de parcă din cer s-ar revărsa un ocean. Aşa a plouat şi ieri, şi alal­tă­ieri, de aproape o săp­tă­mână. La marginea comunei, în sa­tul Co­janu, apele Buzăului s-au umflat ca un flu­viu. Puhoiul a săpat zeci de metri din mal, iar casele abia se mai ţin deasupra hăului, pe o limbă îngustă de pă­mânt mocirlos. Oame­nii se tem. Privesc în­groziţi pe fereastră, aş­teptând să se termine totul mai repe­de, ori vijelia, ori viaţa lor chi­nuită. Cum o vrea Dum­nezeu!
De câteva nopţi, vuietul sinistru de-afară nu i-a lăsat să închidă un ochi. Cerul duduie întruna, în rafale asurzitoare, de-ai zice că o să se crape în bu­căţi. Şuvoaie uriaşe de apă dau năvală pe drum şi inundă grădinile, tăind, pe alocuri, terenul în brazde care alunecă în vale. Din grajduri se aud zbieretele de groază ale vitelor, iar câinii au răguşit de-atâta lătrat. De două zile curentul s-a întrerupt şi satul e înghiţit de întuneric. Casele pârâie din toate încheie­turile, crăci mari de copaci se prăvălesc pe acope­rişuri, iar de la deal se-aude un huruit ca de sfârşit de lume. Cu lumânări aprinse pe masă, oamenii aş­teaptă să-i înghită pământul.
"De când m-am pomenit eu pe lume, n-am mai văzut aşa ceva", povesteşte Dumitru Băleanu, un bărbat de 74 de ani, din satul Cojanu. "O săptămână întreagă parcă a curs tot cerul peste noi. Casa mea e chiar acolo, pe buza prăpas­tiei. Aveam grădină mare în spate, cam la vreo zece ari, doar din asta trăiam. Acum e doar un hău adânc, de vreo 30 de metri."
Nea Mitu, cum îi spun să­tenii, are faimă de om gos­podar, cu frică de Dumnezeu. Toată viaţa lui n-a ştiut decât să-şi muncească peticul de pământ, ca să-şi ţină copiii la şcoală şi mai apoi la oraş. În noaptea aia de pomină, într-o singură clipă, totul s-a năruit. "S-a dus toată averea mea de-o viaţă", îmi zice cu ochii pierduţi. "Toată. S-a dus pe apa Buzăului." Oftează greu, cu obidă amară pe chip. "Să ştiţi de la mine, ăsta a fost blestem. Pedeapsă pentru păcatele noastre." Mă roagă să nu-i fac fotografii, ca să nu-l certe copiii. "Vă las să-mi pozaţi casa, dar pe mine nu mă pozaţi. Asta-mi lipseşte acu, să-mi zică copiii că-i fac de râsul lumii la bătrâneţe." Îl rog să-mi povestească despre noaptea aia de groază. Se uită la mine încrun­tat, supărat, pesemne, că-i zgândăr durerea. Ră­mâne o clipă neho­tărât, dar apoi o ia agale spre marginea râpei. "Păi, ce să vă zic? Era aproape de miezul nop­ţii şi afară tuna de groa­ză şi fulgera. Se oprise curentul în toată comuna, nu se vedea nicio lumină, nimic. Stă­team aşa, cu femeia, în casă, şi ne închi­nam amândoi, să ne ierte Domnul toate păcatele adunate într-o viaţă, că nu mai aveam vreo nădejde să scăpăm din potop. Şi, deodată, am auzit aşa, un huruit îngrozitor, şi-am văzut cum se cutremură casa, de-am zis că-i gata, că s-a căscat pământul şi-o să ne înghită de vii. Am dat să ieşim afară, dar era aşa mare vijelia, că te punea mintenaş la pământ. Şi ploua în aşa hal, că nu puteai răzbi cu privirea nici la un metru în faţă. Ştiţi cum ploua? Nu cădeau picături, ca la o ploaie normală. Cădeau şuvoaie groase, de parcă arunca cineva de sus, din cer, ciubere de apă. N-a trecut niciun minut şi-am auzit cum se zguduie geamurile şi cum se crapă pereţii. Se auzea aşa, cam cum se-aude când pârâie un pepene. Am ţipat odată amândoi şi-am dat să ieşim din casă. Dar, uşa nu se mai deschidea, se încovoiase tavanul şi apăsa peste ea. Am zis, gata, atâta ne-a fost! Am încer­cat să deschid o fereastră, dar înţepenise şi ea. Am smucit cât am putut de tare de ea şi până la urmă, am reuşit s-o deschid. Nici nu mai ştiu ce-am făcut, cum am ajuns în curte şi pe unde am fugit. Ţin minte doar că ne-am trezit amândoi în drum, prin băltoci şi no­roaie, biciuiţi de şuvoaiele alea de ploaie, care netăiau picioarele. Am reuşit să ajungem la o cumnată, care stă mai la deal, şi am rămas la ea toată noap­tea. Spre dimineaţă, prăpădul s-a domolit, de parcă nici n-ar fi fost. Am stat să se lumineze oleacă şi-am venit fuga acasă, să văd ce mai rămăsese din ea. Când am intrat în curte, mi s-a părut că văd cerul mai aproape. Aşa îmi apă­rea, că cerul e mai jos de­cât casa. Am mers până aici, în spate, şi când am văzut cum stă casa atârnată pe mar­ginea râpei, mi s-au tăiat picioarele şi m-am prăvălit în ge­nunchi. Grădina mea dispăruse. Toată buca­ta aia mare de pământ, toate acareturile din spatele casei, grajdul, magazia cu unelte, toate au fost prăvălite de ploaie în apa Bu­zăului. Plângeam aco­lo, în noroi, şi mă uitam îngrozit. Am zis că-i gata, că ăsta-i sfârşitul lumii."
Nea Mitu a rămas cu privirea pierdută în hăul de sub picioarele lui. Sub malul nisipos, de 30 de metri, curge paşnic şi impasibil Bu­zăul. Ridică din umeri neputincios. N-are ce face, o să locuiască mai de­parte în casa asta dărăpănată, până o vrea Dum­nezeu. "Nu mai am nici bani, nici putere, să o iau de la înce­put. Oricum, până la urmă, dealul ăsta o să ne înghită pe toţi. Mergeţi şi la Răteşti. Mânăs­tirea e la doi kilometri. Acolo să vezi prăpăd. Zici că s-a împli­nit un blestem".

Misterele din Munţii Buzăului

O iau spre mânăstirea Răteşti, ocolind puţin dru­mul, pe malul înalt al Buzăului. Urmele dezastrului se mai văd. Case crăpate şi-abandonate, altele atâr­nate de-un ciot de mal, ruine înghiţite de bălării, curţi înfundate cu maldăre de pământ. Un decor pustiu, ca după un cataclism. Deşi a trecut un an de atunci, oamenii încă mai sunt îngroziţi. Privesc cerul cu duş­mănie. Pentru ei, ploaia nu mai e bucurie, nu mai înseamnă belşug, e un dezastru care i-ar şterge de pe faţa pământului.
Constantin Jantea are aproa­pe 85 de ani, dar nu-i dai mai mult de 70. S-a născut aici, în Răteşti, în casa asta veche de peste un veac şi care încă mai e întreagă după dezastru. Pe el nu-l sperie norii. Nu-l sperie moartea. Încă din ti­ne­reţe a început să creadă că locul ăsta, în care trăieşte, e sor­tit blestemului, şi că până la urmă o să piară orice urmă de viaţă de aici. Ştie ca-n palmă toate dea­lu­rile astea, toate sa­tele, toate văgăunile neumblate din Munţii Buzăului. De mic a hoinărit până hăt, departe, la Bozioru, Nucu sau Aluniş, să dezgroape comori sau schelete de uriaşi. De-atunci a aflat că locurile astea ascund mis­tere adânci, că aici există locuri în care au dis­părut oameni, că din dealul Breazăului ies focuri vii, că aici au fost sate şi mânăstiri care au fost înghiţite de ape sau de pământ, că toţi munţii ăştia mol­comi ai Subcarpaţilor de Curbură clocotesc şi pârâie încon­tinuu, se desfac şi se strâng mereu ca un arc, zdrun­cinând munţii ori spulberând sate întregi. Pentru el, toate fenomenele astea au fost semne ale unor bles­teme. Aşa cum cred şi ceilalţi locuitori din Răteşti. "Mergeţi să vedeţi mânăstirea, ce jale mare e acolo. Cum s-a năruit toată curtea aia şi s-au prăvălit toate chiliile alea şi ditamai biserica. În rest, nu s-a clintit nici măcar o cocioabă din sat. Explicaţi-mi şi mie, de ce s-a sur­pat numai acolo pământul, că socot că sunteţi om cu carte? Cum de-au dispărut fără urmă atâtea biserici şi mânăstiri din împrejurimile noas­tre, de zici căn-au existat niciodată? Toată lumea de-aici ştie de mânăstirea de maici de la Bădila, zisă şi Bleste­matele, care într-o singură noapte a fost îngropată în pământ, imediat după ce episcopul Che­sarie, venit acolo într-o inspecţie, a găsit nişte măicuţe cu prunci în pântec, şi le-a zis: «Blestemate să fiţi!». De-aia se numeşte azi locul ăla aşa, «Bles­tematele». Toţi bătrânii din satele astea au auzit de biserica de lân­gă Bozioru, cu hramul lui Sfântu' Du­mitru, care s-a scufundat toată în pământ, într-o noapte cu vijelie, de zic oamenii că şi-acum se aude cum bat clopotele acolo, în adânc. Cum a dispărut mânăstirea de la Ulmet, sau aia de la Găvanele, de n-a mai rămas niciun ciob din ele? Nimeni nu ştie. La fel o să fie şi-aici, că prea se înfurie cerul în ultimii ani şi prea ne-am lepădat de credinţă." Mă priveşte liniştit, ca un înţelept împăcat cu toate relele lumii, apoi se întoarce în peticul lui de grădină şi rânduieşte frumos straturile de arpagic.

Tărâmul dezastrului

Mânăstirea Răteşti. N-apuc să trec de porţile pră­buşite, când simt că mă trec fiori. Pe sub arcada clo­potniţei zăresc biserica. Abia se mai ţine, spriji­nită pe nişte bârne înalte. E veche de peste 170 de ani şi are pereţii pictaţi de marele Tattarescu. Acum a rămas o ruină. În noaptea aceea de groază, pămân­tul a fugit de sub ea şi o parte din ziduri au crăpat până în te­melii. Trec pe sub clopotniţă, şi în curtea mânăstirii mi se înfăţişează un decor de coşmar. Îmi amintesc brusc de poveştile bătrânului Jantea despre bleste­me. Chiliile măicuţelor, cândva curate şi luminoase, zac acum năruite, îngropate în pământ, de parcă le-ar fi călcat în picioare un uriaş dezlănţuit. Curtea, cândva o bucăţică de rai, e acum o groapă ticsită cu bălării şi maldăre de moloz. De jur împrejur, pustiu! Nimeni nu are curaj să se apropie de pereţii bisericii, orice trepidaţie sau zgomot mai mare ar putea de­clanşa un dezastru. Doar în spatele curţii văd câţiva localnici care tot cară de zor, într-o căruţă hodo­rogită, mormane de cărămizi desprinse dintr-un zid prăbuşit. Îi salut, şi ei mă măsoară bănuitori. "N-au ce să mai facă cu cărămizile astea", îmi zice unul din ei. "Nici dracu' nu mai repară ruineleastea." Din spatele unei chilii prăbuşite se-aude un mieunat. Ciudat lucru, să dai peste o vietate în peisajul ăsta abandonat. Văd printre buruienile înalte o poartă hodorogită şi mă apropii de ea. O pisică neagră şi slabă se strecoară temătoare printre buruieni. Adul­mecă aerul, întinzând capul spre mine, şi o zbugheşte buimacă, pierzându-se printre dărâmături. Aud apoi un foşnet de paşi, şi dintre buruieni îmi apare veş­mântul negru al unei măicuţe. "Hristos a înviat!", zice puţin mirată. Îi spun cine sunt şi ce caut aici, iar ea mă iscodeşte pe furiş cu privirea. Numele ei mo­nahal este maica Ecaterina. "Este numele Sfintei Muceniţe care se zice că a primit inelul de logodnă de la Hristos." Are ochii pătrun­zători şi verzi. Îmi spune că a venit la pisica ei, să-i aducă mâncare. A crescut-o în chilie, de când avea doar două luni, iar de anul trecut, când s-a năruit mânăstirea, n-a mai vrut să plece de-aici, dintre dărâmături. "Am cres­cut-o ca pe o fiinţă omenească. După dezastrul de anul trecut, ne-am mutat într-un cămin social şi, din păcate, n-am avut voie să luăm şi pisica acolo. Aşa că sărăcuţa de ea a rămas aici, în ruinele astea, şi venim în fiecare zi, câte o maică, să-i dăm de mân­care şi să-i mai ţinem de urât."
Maica Ecaterina mă invită să văd ce-a mai rămas din chilia ei. "Doar să aveţi grijă pe unde şi cum căl­caţi, ca să nu se prăbuşească tavanul."
În noaptea aceea de groază, toate mai­cile, pe-atunci vreo 40 la număr, stăteau adâncite în rugă­ciuni. Afară ploua cu gă­leata, de vreo săptă­mână. Când au simţit că se cutremură po­deaua şi-au auzit pe­reţii trosnind, au ieşit imediat în pridvor şi au rămas acolo până spre dimineaţă, când s-a mai potolit vijelia. Abia când s-a luminat au înţeles cu adevărat prin ce dezastru au trecut. "Nu cred că a fost un blestem. Şi nicio pedeapsă. Cred că a fost doar o în­cercare mai grea de la Dumnezeu". Îmi arată camera în care a locuit vreme de 17 ani. Jumătate din ta­van s-a prăbuşit chiar în noaptea aceea, iar cealaltă jumătate stă gata să cadă oricând. Ieşim apoi pe terasa din spatele chiliei, aco­lo unde îşi petre­cea serile ascultând sfaturile şi poveştile de viaţă ale maicii bă­trâne, Penelopia. "Ui­te, acolo era grădina noastră, unde pu­neam şi noi nişte cea­pă, salată, castra­veţi... Iar în magazia aia o ţineam pe Do­riţa, căpriţa noastră dragă, de la care am băut cel mai bun lapte. Am pier­dut-o chiar în noaptea aia urâtă. S-a speriat aşa tare, că a luat-o la sănătoasa şi de atunci n-am mai auzit nimic despre ea. Cine ştie, o fi îne­cat-o Buzăul, sără­cuţa!" Mai­ca Ecaterina lasă pri­virea în jos, încercând să-şi as­cundă tris­teţea. Dar drumul lacri­milor e bine bătut. Raiul vieţii ei a fost şters într-o singură noapte. Aşa mărunt cum era, mărginit de spaţiul strâmt al chiliei şi de gră­dina asta înghesuită din spa­tele ei, ea se simţea fericită în el. Un rost s-a năruit într-osingură noap­te. Din cele 40 de maici, 15 au plecat la alte mâ­năstiri din judeţul Buzău, iar restul s-au mu­tat peste drum, în camerele unui cămin de bă­trâni, unde au şi o mică bise­rică. "Tare mi-e dor de chili­oara mea, de biserica noastră frumoasă, de curtea asta care era ca o bucăţică din rai. Ştiu că s-au dus definitiv vremu­rile alea, că ruinele astea nu se mai pot repara. Ştiu şi ce vor­beş­te lumea din sat, că nu mai e cre­dinţa de altădată, că locul ăsta e blestemat. Nu e în pute­rea mea să ştiu care e adevă­rul. Toate sunt venite din voia lui Dum­ne­zeu. O să trec prin ascultare şi rugăciune peste în­cercări. Vreau să-mi ţin făgă­duiala mea mona­hală şi să-l slujesc pe Dumnezeu până la sfârşit. Oricând ar fi să vină acel sfârşit."