Urgia
14 mai 2014. În comuna buzoiană Berca, cerul pare că și-a pierdut răbdarea cu oamenii. Nori uriași, ca niște balauri, bubuie furioși, scuipând încontinuu flăcări peste sate și dealuri. Plouă cumplit, în șuvoaie groase, de parcă din cer s-ar revărsa un ocean. Așa a plouat și ieri, și alaltăieri, de aproape o săptămână. La marginea comunei, în satul Cojanu, apele Buzăului s-au umflat ca un fluviu. Puhoiul a săpat zeci de metri din mal, iar casele abia se mai țin deasupra hăului, pe o limbă îngustă de pământ mocirlos. Oamenii se tem. Privesc îngroziți pe fereastră, așteptând să se termine totul mai repede, ori vijelia, ori viața lor chinuită. Cum o vrea Dumnezeu!
De câteva nopți, vuietul sinistru de-afară nu i-a lăsat să închidă un ochi. Cerul duduie întruna, în rafale asurzitoare, de-ai zice că o să se crape în bucăți. Șuvoaie uriașe de apă dau năvală pe drum și inundă grădinile, tăind, pe alocuri, terenul în brazde care alunecă în vale. Din grajduri se aud zbieretele de groază ale vitelor, iar câinii au răgușit de-atâta lătrat. De două zile curentul s-a întrerupt și satul e înghițit de întuneric. Casele pârâie din toate încheieturile, crăci mari de copaci se prăvălesc pe acoperișuri, iar de la deal se-aude un huruit ca de sfârșit de lume. Cu lumânări aprinse pe masă, oamenii așteaptă să-i înghită pământul.
"De când m-am pomenit eu pe lume, n-am mai văzut așa ceva", povestește Dumitru Băleanu, un bărbat de 74 de ani, din satul Cojanu. "O săptămână întreagă parcă a curs tot cerul peste noi. Casa mea e chiar acolo, pe buza prăpastiei. Aveam grădină mare în spate, cam la vreo zece ari, doar din asta trăiam. Acum e doar un hău adânc, de vreo 30 de metri."
Nea Mitu, cum îi spun sătenii, are faimă de om gospodar, cu frică de Dumnezeu. Toată viața lui n-a știut decât să-și muncească peticul de pământ, ca să-și țină copiii la școală și mai apoi la oraș. În noaptea aia de pomină, într-o singură clipă, totul s-a năruit. "S-a dus toată averea mea de-o viață", îmi zice cu ochii pierduți. "Toată. S-a dus pe apa Buzăului." Oftează greu, cu obidă amară pe chip. "Să știți de la mine, ăsta a fost blestem. Pedeapsă pentru păcatele noastre." Mă roagă să nu-i fac fotografii, ca să nu-l certe copiii. "Vă las să-mi pozați casa, dar pe mine nu mă pozați. Asta-mi lipsește acu, să-mi zică copiii că-i fac de râsul lumii la bătrânețe." Îl rog să-mi povestească despre noaptea aia de groază. Se uită la mine încruntat, supărat, pesemne, că-i zgândăr durerea. Rămâne o clipă nehotărât, dar apoi o ia agale spre marginea râpei. "Păi, ce să vă zic? Era aproape de miezul nopții și afară tuna de groază și fulgera. Se oprise curentul în toată comuna, nu se vedea nicio lumină, nimic. Stăteam așa, cu femeia, în casă, și ne închinam amândoi, să ne ierte Domnul toate păcatele adunate într-o viață, că nu mai aveam vreo nădejde să scăpăm din potop. Și, deodată, am auzit așa, un huruit îngrozitor, și-am văzut cum se cutremură casa, de-am zis că-i gata, că s-a căscat pământul și-o să ne înghită de vii. Am dat să ieșim afară, dar era așa mare vijelia, că te punea mintenaș la pământ. Și ploua în așa hal, că nu puteai răzbi cu privirea nici la un metru în față. Știți cum ploua? Nu cădeau picături, ca la o ploaie normală. Cădeau șuvoaie groase, de parcă arunca cineva de sus, din cer, ciubere de apă. N-a trecut niciun minut și-am auzit cum se zguduie geamurile și cum se crapă pereții. Se auzea așa, cam cum se-aude când pârâie un pepene. Am țipat odată amândoi și-am dat să ieșim din casă. Dar, ușa nu se mai deschidea, se încovoiase tavanul și apăsa peste ea. Am zis, gata, atâta ne-a fost! Am încercat să deschid o fereastră, dar înțepenise și ea. Am smucit cât am putut de tare de ea și până la urmă, am reușit s-o deschid. Nici nu mai știu ce-am făcut, cum am ajuns în curte și pe unde am fugit. Țin minte doar că ne-am trezit amândoi în drum, prin băltoci și noroaie, biciuiți de șuvoaiele alea de ploaie, care ne tăiau picioarele. Am reușit să ajungem la o cumnată, care stă mai la deal, și am rămas la ea toată noaptea. Spre dimineață, prăpădul s-a domolit, de parcă nici n-ar fi fost. Am stat să se lumineze oleacă și-am venit fuga acasă, să văd ce mai rămăsese din ea. Când am intrat în curte, mi s-a părut că văd cerul mai aproape. Așa îmi apărea, că cerul e mai jos decât casa. Am mers până aici, în spate, și când am văzut cum stă casa atârnată pe marginea râpei, mi s-au tăiat picioarele și m-am prăvălit în genunchi. Grădina mea dispăruse. Toată bucata aia mare de pământ, toate acareturile din spatele casei, grajdul, magazia cu unelte, toate au fost prăvălite de ploaie în apa Buzăului. Plângeam acolo, în noroi, și mă uitam îngrozit. Am zis că-i gata, că ăsta-i sfârșitul lumii."
Nea Mitu a rămas cu privirea pierdută în hăul de sub picioarele lui. Sub malul nisipos, de 30 de metri, curge pașnic și impasibil Buzăul. Ridică din umeri neputincios. N-are ce face, o să locuiască mai departe în casa asta dărăpănată, până o vrea Dumnezeu. "Nu mai am nici bani, nici putere, să o iau de la început. Oricum, până la urmă, dealul ăsta o să ne înghită pe toți. Mergeți și la Rătești. Mânăstirea e la doi kilometri. Acolo să vezi prăpăd. Zici că s-a împlinit un blestem".
Misterele din Munții Buzăului
O iau spre mânăstirea Rătești, ocolind puțin drumul, pe malul înalt al Buzăului. Urmele dezastrului se mai văd. Case crăpate și-abandonate, altele atârnate de-un ciot de mal, ruine înghițite de bălării, curți înfundate cu maldăre de pământ. Un decor pustiu, ca după un cataclism. Deși a trecut un an de atunci, oamenii încă mai sunt îngroziți. Privesc cerul cu dușmănie. Pentru ei, ploaia nu mai e bucurie, nu mai înseamnă belșug, e un dezastru care i-ar șterge de pe fața pământului.
Constantin Jantea are aproape 85 de ani, dar nu-i dai mai mult de 70. S-a născut aici, în Rătești, în casa asta veche de peste un veac și care încă mai e întreagă după dezastru. Pe el nu-l sperie norii. Nu-l sperie moartea. Încă din tinerețe a început să creadă că locul ăsta, în care trăiește, e sortit blestemului, și că până la urmă o să piară orice urmă de viață de aici. Știe ca-n palmă toate dealurile astea, toate satele, toate văgăunile neumblate din Munții Buzăului. De mic a hoinărit până hăt, departe, la Bozioru, Nucu sau Aluniș, să dezgroape comori sau schelete de uriași. De-atunci a aflat că locurile astea ascund mistere adânci, că aici există locuri în care au dispărut oameni, că din dealul Breazăului ies focuri vii, că aici au fost sate și mânăstiri care au fost înghițite de ape sau de pământ, că toți munții ăștia molcomi ai Subcarpaților de Curbură clocotesc și pârâie încontinuu, se desfac și se strâng mereu ca un arc, zdruncinând munții ori spulberând sate întregi. Pentru el, toate fenomenele astea au fost semne ale unor blesteme. Așa cum cred și ceilalți locuitori din Rătești. "Mergeți să vedeți mânăstirea, ce jale mare e acolo. Cum s-a năruit toată curtea aia și s-au prăvălit toate chiliile alea și ditamai biserica. În rest, nu s-a clintit nici măcar o cocioabă din sat. Explicați-mi și mie, de ce s-a surpat numai acolo pământul, că socot că sunteți om cu carte? Cum de-au dispărut fără urmă atâtea biserici și mânăstiri din împrejurimile noastre, de zici că n-au existat niciodată? Toată lumea de-aici știe de mânăstirea de maici de la Bădila, zisă și Blestematele, care într-o singură noapte a fost îngropată în pământ, imediat după ce episcopul Chesarie, venit acolo într-o inspecție, a găsit niște măicuțe cu prunci în pântec, și le-a zis: «Blestemate să fiți!». De-aia se numește azi locul ăla așa, «Blestematele». Toți bătrânii din satele astea au auzit de biserica de lângă Bozioru, cu hramul lui Sfântu' Dumitru, care s-a scufundat toată în pământ, într-o noapte cu vijelie, de zic oamenii că și-acum se aude cum bat clopotele acolo, în adânc. Cum a dispărut mânăstirea de la Ulmet, sau aia de la Găvanele, de n-a mai rămas niciun ciob din ele? Nimeni nu știe. La fel o să fie și-aici, că prea se înfurie cerul în ultimii ani și prea ne-am lepădat de credință." Mă privește liniștit, ca un înțelept împăcat cu toate relele lumii, apoi se întoarce în peticul lui de grădină și rânduiește frumos straturile de arpagic.
Tărâmul dezastrului
Mânăstirea Rătești. N-apuc să trec de porțile prăbușite, când simt că mă trec fiori. Pe sub arcada clopotniței zăresc biserica. Abia se mai ține, sprijinită pe niște bârne înalte. E veche de peste 170 de ani și are pereții pictați de marele Tattarescu. Acum a rămas o ruină. În noaptea aceea de groază, pământul a fugit de sub ea și o parte din ziduri au crăpat până în temelii. Trec pe sub clopotniță, și în curtea mânăstirii mi se înfățișează un decor de coșmar. Îmi amintesc brusc de poveștile bătrânului Jantea despre blesteme. Chiliile măicuțelor, cândva curate și luminoase, zac acum năruite, îngropate în pământ, de parcă le-ar fi călcat în picioare un uriaș dezlănțuit. Curtea, cândva o bucățică de rai, e acum o groapă ticsită cu bălării și maldăre de moloz. De jur împrejur, pustiu! Nimeni nu are curaj să se apropie de pereții bisericii, orice trepidație sau zgomot mai mare ar putea declanșa un dezastru. Doar în spatele curții văd câțiva localnici care tot cară de zor, într-o căruță hodorogită, mormane de cărămizi desprinse dintr-un zid prăbușit. Îi salut, și ei mă măsoară bănuitori. "N-au ce să mai facă cu cărămizile astea", îmi zice unul din ei. "Nici dracu' nu mai repară ruinele astea." Din spatele unei chilii prăbușite se-aude un mieunat. Ciudat lucru, să dai peste o vietate în peisajul ăsta abandonat. Văd printre buruienile înalte o poartă hodorogită și mă apropii de ea. O pisică neagră și slabă se strecoară temătoare printre buruieni. Adulmecă aerul, întinzând capul spre mine, și o zbughește buimacă, pierzându-se printre dărâmături. Aud apoi un foșnet de pași, și dintre buruieni îmi apare veșmântul negru al unei măicuțe. "Hristos a înviat!", zice puțin mirată. Îi spun cine sunt și ce caut aici, iar ea mă iscodește pe furiș cu privirea. Numele ei monahal este maica Ecaterina. "Este numele Sfintei Mucenițe care se zice că a primit inelul de logodnă de la Hristos." Are ochii pătrunzători și verzi. Îmi spune că a venit la pisica ei, să-i aducă mâncare. A crescut-o în chilie, de când avea doar două luni, iar de anul trecut, când s-a năruit mânăstirea, n-a mai vrut să plece de-aici, dintre dărâmături. "Am crescut-o ca pe o ființă omenească. După dezastrul de anul trecut, ne-am mutat într-un cămin social și, din păcate, n-am avut voie să luăm și pisica acolo. Așa că sărăcuța de ea a rămas aici, în ruinele astea, și venim în fiecare zi, câte o maică, să-i dăm de mâncare și să-i mai ținem de urât."
Maica Ecaterina mă invită să văd ce-a mai rămas din chilia ei. "Doar să aveți grijă pe unde și cum călcați, ca să nu se prăbușească tavanul."
În noaptea aceea de groază, toate maicile, pe-atunci vreo 40 la număr, stăteau adâncite în rugăciuni. Afară ploua cu găleata, de vreo săptămână. Când au simțit că se cutremură podeaua și-au auzit pereții trosnind, au ieșit imediat în pridvor și au rămas acolo până spre dimineață, când s-a mai potolit vijelia. Abia când s-a luminat au înțeles cu adevărat prin ce dezastru au trecut. "Nu cred că a fost un blestem. Și nicio pedeapsă. Cred că a fost doar o încercare mai grea de la Dumnezeu". Îmi arată camera în care a locuit vreme de 17 ani. Jumătate din tavan s-a prăbușit chiar în noaptea aceea, iar cealaltă jumătate stă gata să cadă oricând. Ieșim apoi pe terasa din spatele chiliei, acolo unde își petrecea serile ascultând sfaturile și poveștile de viață ale maicii bătrâne, Penelopia. "Uite, acolo era grădina noastră, unde puneam și noi niște ceapă, salată, castraveți... Iar în magazia aia o țineam pe Dorița, căprița noastră dragă, de la care am băut cel mai bun lapte. Am pierdut-o chiar în noaptea aia urâtă. S-a speriat așa tare, că a luat-o la sănătoasa și de atunci n-am mai auzit nimic despre ea. Cine știe, o fi înecat-o Buzăul, sărăcuța!" Maica Ecaterina lasă privirea în jos, încercând să-și ascundă tristețea. Dar drumul lacrimilor e bine bătut. Raiul vieții ei a fost șters într-o singură noapte. Așa mărunt cum era, mărginit de spațiul strâmt al chiliei și de grădina asta înghesuită din spatele ei, ea se simțea fericită în el. Un rost s-a năruit într-o singură noapte. Din cele 40 de maici, 15 au plecat la alte mânăstiri din județul Buzău, iar restul s-au mutat peste drum, în camerele unui cămin de bătrâni, unde au și o mică biserică. "Tare mi-e dor de chilioara mea, de biserica noastră frumoasă, de curtea asta care era ca o bucățică din rai. Știu că s-au dus definitiv vremurile alea, că ruinele astea nu se mai pot repara. Știu și ce vorbește lumea din sat, că nu mai e credința de altădată, că locul ăsta e blestemat. Nu e în puterea mea să știu care e adevărul. Toate sunt venite din voia lui Dumnezeu. O să trec prin ascultare și rugăciune peste încercări. Vreau să-mi țin făgăduiala mea monahală și să-l slujesc pe Dumnezeu până la sfârșit. Oricând ar fi să vină acel sfârșit."