Înainte de Golgota, Hristos s-a răstignit întâia dată pe sine în grădina Ghetsimani. Acolo, printre măslinii bătrâni, a îmbrățișat El crucea, cu mult înainte ca romanii să-l țintuiască pe ea. Era aproape singur. Iuda, apostolul care-l urmase pretutindeni, care îi ascultase vorbele de foc și îi văzuse minunile, cum nu mai săvârșise nimeni în Israel, îl vânduse mai marilor templului, pentru 30 de arginți. Chiar și ucenicii săi cei iubiți, Petru, Iacob și Ioan, singurii martori ai faptelor sale tainice, înlemniseră, acum, într-un somn ca de piatră, deși El le ceruse să se roage împreună. I-a trezit de trei ori, iar ei au adormit din nou.
Rămăsese singur, în fața amenințării chinului și a morții. Dar nu durerile cărnii îl înspăimântau pe Domnul Iisus, de vreme ce știuse de ele încă de la începutul propovăduirii sale, ci sluțenia oamenilor pe care-i iubea nespus, ura fără margini a celor cărora nu le făcuse decât bine și care ar fi trebuit să-L primească după cum fuseseră pregătiți de prooroci. Poporului acestuia răzvrătit îi închinase toată viața și dragostea Sa. Iar ei îi întorceau acum spatele. Din toată inima și-ar fi dorit altă cale pentru mântuirea lor - "Părinte, de voiești, depărtează paharul acesta de la Mine... Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă!"" (Luca XXII -42)
Iisus ar fi putut să fugă din Ierusalim, știind ce-L aștepta. Să se ascundă într-un sat prăfuit al Galileei, printre țăranii și pescarii simpli care-L îndrăgeau și care L-ar fi ocrotit. Sau ar fi putut să-și desfășoare, ca un tăvălug de foc, puterea dumnezeiască, pârjolind necredința, minciuna, ura și zavistia mai marilor templului, care voiau să-L ucidă, doar pentru că le era frică să nu-și piardă banii, influența și privilegiile. Și într-un caz, și în altul, nu ar mai fi fost El. În inima lui vitează, de Domn întrupat, nu încăpea nici frica și nici mânia, ci doar bărbăția iubirii nestinse, cu care urma să tămăduiască firea și sufletul omului, așa cum altoiești un măr sălbatic, pentru a-i vindeca roadele de strepeziciune. Îi rămăsese, așadar, să îmbrățișeze moartea, "cu moartea pe moarte călcând". "Și-n luptă cu moartea fiind, cu mai mare stăruință Se ruga. Și sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge ce cădeau pe pământ." (Luca XXII - 44).
Pătimirea
L-au prins ca pe un tâlhar la drumul mare. Au venit cu soldați înarmați, iar El nu a ridicat asupra lor niciun deget. Petru, aprig din fire, și-a tras sabia și l-a izbit pe Malhus, o slugă a arhiereului, tăindu-i o ureche. Dar Hristos i-a cerut să-și vâre sabia în teacă și l-a mângâiat pe Malhus, tămăduindu-l pe loc.
L-au lovit. Cu pumnii și picioarele, scuipându-L și batjocorindu-L ca pe un animal. Nu le-a răspuns. A îndurat cu blândețe, fără frică și fără mânie, înjosirea. Preoțimea templului, burdușită de traiul bun cu romanii, a fost satisfăcută în sine, când le-a spus limpede că da, El este Fiul Domnului și că-L vor vedea negreșit "șezând de-a dreapta puterii lui Dumnezeu." (Luca XXII-69) Le dăduse, în sfârșit, dovada supremă, care-i atrăgea pedeapsa cu moartea. Și cum legea romană nu mai permitea preoților templului să lapideze, L-au dat pe mâna lui Pilat din Pont, plângându-se de faptul că el, Iisus din Nazareth, cel mai blând rabbi al lui Israel, ar fi o amenințare pentru imperiu și chiar pentru cezarul de la Roma. Procuratorul a încercat zadarnic să-L elibereze. Mulțimea, ațâțată de preoții templului, a strigat nemulțumită și a cerut răstignirea, pe care Cicero o numise "cea mai crudă și mai dezgustătoare pedeapsă", pe care romanii nu o aplicau niciodată propriilor cetățeni, ci numai străinilor și marilor nelegiuiți.
Scârbit și, poate, înfricoșat de ticăloșia preoțimii, Pilat s-a învoit și a poruncit ceea ce i se cerea. Răstignirea era precedată cel mai adesea de biciuire. Un chin peste fire, căruia mulți condamnați nu-i rezistau, murind sub loviturile flagrumului; biciul cu care romanii îi pedepseau pe marii răufăcători avea prinse la capăt bile de plumb, fragmente de os și bucățele de sticlă, menite să rupă repede carnea de pe oasele condamnaților. La capătul acestui supliciu, trupul Mântuitorului era o rană vie, din cap și până la picioare, o rană pe care romanii aruncau sare din belșug, ca să-i sporească celui condamnat chinul. Mai mult mort decât viu, I-au pus crucea în spinare și, în strigătele mulțimii însetate de sânge, L-au mânat spre Golgota, un deal ca o căpățână pleșuvă, aflat în apropierea cetății Ierusalimului, și folosit pentru execuții.
O sută de kilograme! Atât avea crucea pe care Iisus a trebuit să o ducă în spate. Cu carnea însângerată de bice și sufletul sfâșiat de ura poporului său, Hristos s-a prăbușit, curând, în țărână. Sufletul îi era aninat de trup printr-un fir subțire și străveziu. Sleit de puteri, legionarii au trebuit să-L târască spre locul supliciului, silind un trecător, pe Simeon Cirineanul, să-i care crucea.
Sus pe Golgota L-au dezbrăcat. Era ultima batjocură a celor ce urmau să fie martirizați. Să atârne goi, în fața unei mulțimi atrase de spectacolul morții. Tradiția spune că Fecioara Maria și-a dat atunci jos marama de pe cap și I-a înfășurat Mântuitorului coapsele.
L-au țintuit în piroane. Pe El, Dumnezeul cel întrupat. Moartea unui răstignit venea încet. Uneori, condamnații trăiau zile întregi, agonizând pe cruce. Când legionarii doreau să pună capăt chinurilor, le zdrobeau răstigniților fluierele picioarelor, iar aceștia mureau de îndată, asfixiați.
Ultimele cuvinte
Șase ceasuri. Atât a atârnat de cruce Mântuitorul. Când și când, îndurând dureri fără margini, încerca să își îndrepte trupul bătut în cuie, ca să tragă aer în piept. Dar nici în chinul acesta atroce nu și-a lăsat sufletul cuprins de ură. A vorbit doar de șapte ori, căci fiecare cuvânt îi pricinuia o durere aprinsă.
* "Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac" (Luca XXIII, 24).
* "A zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău!", apoi s-a întors spre Ioan, ucenicul cel iubit, singurul care a avut tăria să-L urmeze până la picioarele crucii, și i-a spus: "Iată mama ta! Și din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine." (Ioan XIX 26-27).
* "Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai" (Luca XXIII, 39-43), aceste cuvinte le-a spus Hristos unui tâlhar la drumul mare, care, atârnat lângă El pe o altă cruce, a avut tăria să-L roage să fie mântuit. "Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în împărăția Ta..."
* "Eli, Eli, lama sabahtani", care se tălmăcește: "Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit" (Matei XXVII, 46).
* "Mi-e sete!" (Ioan XIX, 28), a spus Iisus, vădindu-ne că a fost om ca și noi, supus durerilor și nevoilor. A fost adăpat cu oțet, așa cum făceau romanii cu toți condamnații la răstignire.
* "Săvârșitu-s-a. Și plecându-Și capul, Și-a dat duhul." (Ioan XIX, 30). După rostirea ultimelor sale cuvinte, martorii spun că atunci cerul s-a întunecat și pământul s-a cutremurat, iar Longinus, legionarul roman care supraveghease toată execuția, s-a înspăimântat și a mărturisit: "Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta!" (Matei XXVII, 54).
Lemnul Sfintei Cruci
După moartea lui Hristos, legionarii au luat crucile pe care fuseseră răstigniți Mântuitorul și cei doi tâlhari și le-au aruncat într-o veche cisternă de piatră, în care evreii aruncau gunoaie. Timpul le-a acoperit cu pământ, dar nu și cu uitare, căci tot Ierusalimul a știut de răstignirea lui Iisus.
În anul 70, împăratul Titus va asedia Cetatea Sfântă și apoi o va face una cu pământul. Se împlinesc astfel profețiile lui Hristos, care îi avertizase pe locuitorii Ierusalimului cu privire la aceste timpuri de groază. Templul ridicat de Irod este complet distrus. Împăratul Adrian va ridica pe locul lui un monument închinat lui Jupiter, iar peste vechea cetate, acum în ruine, o nouă colonie romană - Aelia Capitolina. Golgota a fost acoperită în întregime cu un val de pământ, întărit cu contraforți, iar deasupra ei, împăratul a pus să fie construit un for și un templu al zeiței Venus.
Au trecut anii și împăratul Constantin cel Mare a ajuns la conducerea Imperiului Roman, dând libertate religiei creștine. Dorind să afle crucea pe care fusese răstignit Hristos, el a ordonat demolarea templului zeiței Venus și a trimis-o la Ierusalim pe mama sa, Sfânta Elena, să facă săpături în jurul Golgotei. Așa au fost dezgropate lemnele de la cele trei cruci. Ca să afle care dintre ele era cea a lui Iisus, împărăteasa a atins un cadavru de toate cele trei. Puterea dumnezeiască a Sfintei Cruci s-a arătat, înviind mortul. Ca să-și arate recunoștința față de Dumnezeu, Sfântul Împărat Constantin a zidit un întreg complex pe locul răstignirii, care încadra o bazilică ridicată pe Golgota și o biserică rotondă construită deasupra Sfântului Mormânt. În anul 335, pe 13 septembrie, când împăratul serba tricenalia - aniversarea a 30 de ani de domnie, Patriarhul Macarie al Ierusalimului a sfințit noile bazilici. A doua zi, pe 14 septembrie, el a ridicat Sfânta Cruce, învelită într-un sipet de argint, pe un deal din apropierea Ierusalimului. Acest eveniment a dat naștere la praznicul Înălțării Sfintei Cruci.
Fragmente din lemnul sfânt au fost trimise de Sfânta Împărăteasă Elena unei bazilici ridicate de ea la Roma - "Santa Croce in Gerusalemme", părticică păstrată până astăzi, și unei biserici din Constantinopol, prădată mai târziu de cruciații care au dus relicva în Franța, unde a pierit în focul revoluției de la 1789. Din aceste bucăți au fost desprinse apoi altele, care s-au răspândit în întreaga lume.
Sfânta Cruce păstrată la Ierusalim a avut o istorie tumultuoasă și, în final, tragică. Ea a căzut mai întâi în mâinile perșilor, în anul 614, a fost apoi recuperată de împăratul Heraclie, în anul 630, și așezată în Biserica Sfântului Mormânt. Ascunsă, în anul 1009, de persecuțiile califului fatimid, a dispărut definitiv în bătălia de la Hattin, din 1187, când a căzut în mâinile sultanului Salladin. De atunci, nu s-a mai știut nimic de ea.
Sfinții părinți spun că nu cuiele l-au ținut pe Mântuitorul pe cruce, ci dragostea Sa nemărginită pentru noi. O iubire ce s-a imprimat, într-un fel tainic, și în lemnul pe care El s-a chinuit timp de șase ceasuri, înainte de a muri, mântuind, astfel, lumea de păcat. Prin această iubire clocotitoare, Hristos săvârșește și astăzi mari minuni, lucrând, prin părticelele Sfintei Cruci, risipite în întreaga lume.
Însemnarea cu Sfânta Cruce
Astăzi, când ne facem cruce, ducem mâna la frunte, la piept și pe cei doi umeri, spunând - "În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin!" Practica însemnării cu crucea este foarte veche în biserică. Ea a luat naștere în primele comunități iudeo-creștine, care îi însemnau astfel pe cei care se botezau. Dar, paradoxal, la începuturi, semnul crucii nu avea legătură cu crucea pe care fusese răstignit Hristos. Creștinii se însemnau, de fapt, cu ultima literă a alfabetului ebraic, litera "tav" (reprezentată în acele vremuri sub forma unei cruci - "«"), pentru că așa citiseră în cartea profetului Iezechiel, cel care proorocise despre ucenicii lui Mesia, adică despre biserică - "Treci prin mijlocul cetății, prin Ierusalim, și însemnează cu semnul tav - "«" - pe frunte, pe oamenii care gem și care plâng din cauza multor ticăloșii care se săvârșesc în mijlocul lui" (Iezechiel IX, 4). Ulterior, creștinii au legat simbolul literei "tav" de crucea răstignirii, considerând că profeția lui Iezechiel fusese și o prevestire a felului în care avea să moară Mesia.
La începuturi, acest semn era făcut doar pe frunte, cu un singur deget. Ulterior, credincioșii aveau să-și însemneze și buzele, și brațele, și inima cu el. Această extindere a semnului crucii, pe alte părți ale trupului, stă la baza semnului crucii pe care ni-l facem noi astăzi, pornind de la cap și apoi așezând degetele pe piept și umeri. Acest fel de a-ți face cruce, foarte vizibil în exterior, este însă de dată mai târzie, după ce religia creștină a avut drept de manifestare în cetate. În timpul prigoanelor, semnul ei era făcut foarte discret.
O minune
Una dintre cele mai vechi minuni legate de semnul crucii, cu care creștinii obișnuiau să se însemneze încă din primele veacuri, îi arată puterea tămăduitoare. Întâmplarea, păstrată în tradiția bisericii, s-a petrecut cândva în primul secol, la doar câteva decenii de moartea și învierea lui Hristos.
Un credincios, care fusese botezat chiar de Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, a ajuns la sapă de lemn. Încet, așa cum se întâmplă uneori cu cei care se zbat într-o sărăcie lucie, deznădejdea a pus stăpânire pe sufletul său. Disperat că nu afla nicio ieșire, s-a hotărât să-și pună capăt zilelor. A mers atunci la un vrăjitor evreu de la care a cumpărat otravă. Când a ajuns acasă, a turnat-o într-un pahar și, din obișnuință, a însemnat băutura cu semnul crucii, după care a băut-o pe nerăsuflate și s-a întins pe pat, așteptând venirea morții. Dar nu s-a întâmplat nimic... Mirat, s-a dus din nou la vrăjitor, a cumpărat iarăși otravă, însemnând paharul cu semnul crucii înainte de a bea, dar nu s-a întâmplat nici de data aceasta nimic.
Furios, crezând că fusese tras pe sfoară, a mers la vrăjitor să-și ceară banii înapoi. Când i-a povestit acestuia tot ce făcuse, magicianul s-a cutremurat. I-a spus că-i dăduse o otravă bună, nu încăpea nicio îndoială - dar semnul crucii îl scăpase cu viață. Convins că în biserică există o putere dumnezeiască, vrăjitorul a cerut să fie botezat. Tradiția spune că Sfântul Ioan Evanghelistul l-a primit în biserică pe evreul convertit, iar pe ucenicul sărac și deznădăjduit apostolul l-a ajutat cu bani, ca să iasă din sărăcie.
Părticele din Sfânta Cruce
În apropiere de București, fragmente din lemnul Sfintei Cruci se află la biserica "Sfântul Vasile cel Mare" de pe Calea Victoriei și la mânăstirile Căldărușani și Țigănești din Ilfov.
Sărbătorile Sfintei Cruci
Biserica Ortodoxă a rânduit de-a lungul anului mai multe sărbători închinate Sfintei Cruci. Pe 14 septembrie se sărbătorește cu post aspru Înălțarea Sfintei Cruci, în amintirea momentului în care Patriarhul Ierusalimului a arătat credincioșilor Sfânta Cruce descoperită de Sfânta Elena. Avem de asemenea praznicul Scoaterii Sfintei Cruci, pe 1 august, dar și Duminica Sfintei Cruci, sărbătorită în a treia duminică a Postului Mare.