Dumnezeu cel nedrept
Fetiţa avea doar opt ani. Îşi aminteşte asta foarte bine, de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Fusese infectată cu SIDA încă de la naştere, aşa cum se întâmplă adesea în India, ţară în care peste două milioane de adulţi suferă de această boală. Urma să moară, la fel cum muriseră şi părinţii ei. Ştia ce urmează, ştiau şi cei din aşezământ, măicuţele care o îngrijeau, tinerii care lucrau acolo ca voluntari. Ştiau că nu o puteau ajuta cu nimic, pentru că boala asta nu iartă pe nimeni. Nici măcar pe copii. Dar, în mijlocul suferinţelor şi mizeriei, când toţi ceilalţi se lăsaseră pradă deznădejdii, copiliţa de opt ani era fericită şi senină.
"Într-o zi, ne-am adunat cu toţii în jurul patului ei şi plângeam. Ea s-a uitat liniştită la noi şi ne-a zis: «Nu mai plângeţi, pentru că eu mă duc acasă!». Am simţit atunci că-mi explodează inima de durere! Pentru mine, cuvintele acestea au fost prea mult! Eram doar un adolescent de 18 ani, fascinat de budism, iar această întâmplare mă aşeza faţă în faţă cu miezul suferinţei umane. Am simţit cum se sfărâmă inima în mine de milă. De ce există atâta durere pe lume?, m-am întrebat. De ce permite Dumnezeu ca o fetiţă nevinovată să moară de o boală incurabilă? Cu ce a greşit? În momentul acela, nu m-a mai mulţumit răspunsul budiştilor, cum că fetiţa aceea făcuse un rău în altă viaţă şi acum era pedepsită de legea karmică. Mi se părea că un Dumnezeu care acţionează doar pe baza karmei e nemilos. Şi atunci am început să mă îndepărtez de budism şi hinduism şi am început să citesc din nou Biblia. Doar în creştinism, în special în creştinismul ortodox, am aflat că Dumnezeu este iertător, este numai iubire şi milă. Această întâmplare, cu fetiţa aceea, care până la urmă a murit acolo, în aşezământul din India, a fost un moment-cheie în viaţa mea."
Casa transformată în templu
Copil, alături de tatăl său
Micuţul Niman (numele de botez al părintelui Chiril) a crescut în această atmosferă. Mama sa, o protestantă evlavioasă, citea din Biblie şi se închina în faţa unui crucifix şi a unei statuete a Maicii Domnului, iar tatăl, care se convertise încă din tinereţe la hinduism şi făcea parte din Mişcarea Hare Krishna, citea din Bhagavat-Gita şi cânta mantre din zorii zilei.
"Am crescut în Argestorf, unde părinţii mei locuiesc şi acum. Este un mic sat, aflat într-o zonă rurală, aproape de Hanovra. Am avut o copilărie foarte frumoasă, m-am jucat mult afară, am petrecut foarte mult timp în pădure. Pe Dumnezeu l-am simţit tot timpul aproape. Vorbeam cu El încă de mic copil, îi spuneam totul, ca unui prieten. Pentru mine, El era foarte real, însă îmi aduc aminte că mereu am avut în suflet o nelinişte. Voiam să-L cunosc mai bine... Imaginaţi-vă că în casa noastră era o statuie a lui Budha, una a lui Krishna şi o alta a Sfintei Fecioare Maria. Mama, la masă, spunea rugăciunea creştină, iar tata se ruga în fiecare dimineaţă lui Krishna. Aşa că mi-am pus întrebarea încă de atunci: «Care este credinţa adevărată?» O întrebare pe care am adresat-o tuturor religiilor mari, fără să simt că am găsit adevărul."
India
În anii de voluntariat la Paris
"Am luat binecuvântare de la el, dar nu i-am pus nicio întrebare. Mă simţeam atras de budism şi mi-am spus că atunci când voi fi suficient de matur, mă voi retrage într-o mânăstire, ca să urmez calea lui Sakyamuni. Dar după doi ani, mi s-a oferit posibilitatea să practic voluntariatul social chiar în India. Am plecat bucuros, convins că voi putea aprofunda şi budismul. Aveam 18 ani şi dorinţa de a face ceva concret pentru ceilalţi, de a ajuta. În naivitatea mea, credeam chiar că pot să schimb eu lumea, să fac din ea un loc mai bun, mai frumos. Aici am avut acea experienţă cu fetiţa bolnavă de SIDA, despre care v-am povestit, şi n-am mai fost atât de sigur că vreau să devin un călugăr budist. Aşa că am început să mă apropii din nou de creştinism, să citesc Biblia şi să mă rog. Dar schimbarea totală avea să vină prin ortodoxie, mai precis, prin ortodoxia românească."
Un cântec despre Iisus
Argestorf, satul copilăriei
"Prima slujbă la care am asistat a fost o vecernie. Nu ştiam niciun cuvânt în limba română, dar am rămas foarte impresionat. Mi-am pus atunci întrebarea: «Oare ăsta este adevărul? Am ajuns, oare, în sfârşit, la capătul căutărilor mele?». Acum, când le mai povestesc celor din Germania că o slujbă mânăstirească ortodoxă, mai ales în post, poate dura chiar şi cinci-şase ore, ei sunt impresionaţi şi nu înţeleg cum rezistăm noi atâta timp. Dar mie nu mi se pare greu, pentru că simt că slujba ortodoxă este foarte dinamică, nu e statică. Dacă asist la o slujbă luterană sau catolică, stau în banca mea, ca la un teatru unde vin să asist. Pe când, la ortodocşi, este o trăire deosebită, e foarte multă viaţă! Noi nu privim slujba din exterior, noi facem parte din ea. Pentru că asta este până la urmă biserica - nu e numai preotul, sau numai călugării sau numai strana care cântă. Nu, toţi formăm biserica şi participăm la slujbă prin rugăciune, prin închinare, uneori şi prin cântare.
La toată această atmosferă contribuie foarte mult şi icoanele bizantine. În bisericile catolice, icoanele sunt mai mult opere de artă, le lipseşte latura spirituală, iar la luterani, icoanele au fost scoase din biserici în timpul reformei. La ortodocşi, icoana este mereu prezentă ca o fereastră către Dumnezeu, care ne ajută în vorbirea cu El. Omul are nevoie de ceva palpabil, şi când vorbim de Dumnezeu ca de ceva abstract e foarte greu să înţeleagă credincioşii; dar când am o icoană în faţă, ea mă ajută să mă gândesc la Dumnezeu, să stau de vorbă personal cu El, să am o legătură concretă cu El. Cred că de aceea, mai ales în ultima vreme, au început să apară icoane ortodoxe şi în bisericile luterane şi catolice. E şi acolo o dorinţă de autentic, o căutare a începuturilor bisericii, pentru că icoanele au existat încă din primele secole ale creştinismului."
Rugăciunea inimii
Biserica Mânăstirii Radu Vodă
- După slujba vecerniei de la Radu Vodă, despre care v-am povestit, am avut dorinţa să vorbesc cu un preot, să aflu mai multe despre ortodoxie. Şi l-am întâlnit aici pe părintele Policarp, cu care am discutat, iar dânsul m-a ghidat în căutările mele. Când m-am întors în Germania, am început să citesc ceea ce părintele mi-a recomandat. L-am descoperit atunci pe Sfântul Siluan Atonitul, care e tradus şi în limba germană, a cărui dragoste pentru lumea întreagă m-a mişcat profund. Dar momentul esenţial a fost când am citit Pelerinul rus, o carte despre un călugăr rus anonim care învaţă să practice rugăciunea inimii. M-a influenţat foarte mult. Am rămas impresionat de rugăciunea aceasta a lui Iisus şi am început să o spun şi eu. Atunci m-am întâlnit, de fapt, cu adâncul ortodoxiei. Ceea ce am trăit atunci nu am mai trăit niciodată. Dulceaţa aceea a rugăciunii inimii, bucuria nesfârşită a întâlnirii cu Hristos în adâncul inimii mele, legătura personală cu Dumnezeu, pe care nu o avem decât în ortodoxie, mai ales prin rugăciunea lui Iisus, toate acestea mi-au adeverit că ajunsesem la capătul căutărilor mele. Aşa că m-am decis să revin în România, ca să mă botez ortodox şi să mă adâncesc în această rugăciune. Părintele Policarp de la Radu Vodă mi-a spus să mai aştept, să mă pregătesc, să mai citesc anumite lucruri. Am rămas în contact cu el şi, la un moment dat, mi-a zis că, dacă sunt hotărât, să revin de Crăciun. Şi aşa a fost! Am venit în vacanţa de Crăciun şi am primit botezul ortodox la Mânăstirea Radu Vodă, chiar în ziua de 25 decembrie. Am renăscut duhovniceşte, în ziua în care S-a născut Dumnezeu pe pământ! Apoi m-am călugărit tot în această mânăstire.
"Românii sunt un popor smerit"
Călugărul Chiril
- Părinte Chiril, de ce aţi ales România, între atâtea ţări ortodoxe? Puteaţi să mergeţi în Athos, patria călugărilor ortodocşi.
- De multe ori mi se pune această întrebare, de ce am ales ortodoxia românească şi nu pe cea grecească sau rusească, foarte prezente în Germania, de ce m-am stabilit la Mânăstirea Radu Vodă din Bucureşti, în locul lavrelor athonite. Întotdeauna răspund că pentru mine a fost ceva firesc. Primul contact pe care l-am avut cu ortodoxia a fost prin români, aici, la Bucureşti, la Radu Vodă, unde am fost şi botezat. Aşa am căpătat o legătură foarte strânsă cu România ca ţară, dar şi cu românii, ca popor. Şi mi se pare că ortodoxia românească are ceva foarte smerit, foarte autentic, spre deosebire de ortodoxia slavă sau cea grecească. Bisericuţele româneşti, micuţe, delicate, au ceva deosebit faţă de megalomania celorlalţi, cum întâlnim de pildă în Rusia. Nu vreau să critic aici bisericile ruseşti, dar acolo este un alt duh, iar mie îmi place duhul acesta smerit, pe care îl găsim aici, în România. Poporul român nu poate fi despărţit de biserică, pentru că nici biserica nu e nimic fără popor. Aici nu numai clădirile, ci şi poporul este foarte smerit. Chiar şi când studiezi istoria României realizezi că ai de-a face cu un popor smerit. Iar smerenia, o ştie oricine, este cea mai importantă virtute a creştinului, pe care se clădesc toate celelalte virtuţi, care se împlinesc în iubire.
O pasăre care zboară spre Dumnezeu
Mânăstirea Radu Vodă
- Nu prea a existat o pregătire pentru Învierea Domnului în biserica luterană, cel puţin în comunitatea mea - poate altundeva, în Bavaria catolică, dar altfel. În Apus nu mai există deloc postul, iar la protestanţi s-a desfiinţat spovedania, toate elementele acestea care ne ajută să ne pregătim pentru Învierea Domnului. Germania este acum o ţară secularizată şi Învierea Domnului vine mai degrabă ca un prilej de vacanţă - lumea pleacă la ţară, la plimbare.
În schimb aici, în România, simt că tot poporul urcă împreună spre evenimentul acesta al Învierii. La Mânăstirea Radu Vodă, avem biserica plină în timpul postului, vine lumea să se spovedească, să se pregătească, să postească, şi ne întreabă mereu cum poţi să fii mai bun, cum poţi să te apropii mai mult de Dumnezeu. Sunt şi tineri, şi bătrâni, tot felul de oameni care vin aici şi simt nevoia asta, să se apropie de Dumnezeu.
Apoi, mai sunt şi slujbele care în această perioadă mi se par cele mai frumoase din tot anul. Ele ne fac să conştientizăm starea noastră de păcătoşi, dar nu ne lasă acolo, ne arată şi cum să ne ridicăm, cum să devenim mai buni, şi asta îmi place foarte mult. Noi, călugării, în această perioadă, încercăm să postim mai mult, să ne rugăm mai mult, să vorbim mai puţin, ceea ce creează o stare de aşteptare a Paştilor, de tensiune duhovnicească în mânăstire, o stare foarte frumoasă.
- În aşteptarea Învierii, monahii obişnuiesc să ţină post negru. Nu vi se pare prea greu? Românii au această obişnuinţă încă din anii copilăriei.
- E o experienţă fantastică, pe care nu am trăit-o decât atunci când am devenit ortodox. Mi se pare că atunci când ajunezi dai jos tot bagajul acesta inutil pe care îl cari cu tine, te simţi ca o pasăre care zboară, devii mult mai uşor. E mult mai uşor atunci să-ţi duci gândul la Dumnezeu, pentru că nu te mai apasă nimic altceva. Pentru că, în fond, de asta mergem la mânăstire, ca să putem să ne concentrăm doar pe relaţia noastră cu Dumnezeu. Dar trebuie să avem în vedere în primul rând că noi nu suntem făcuţi pentru post, ci postul este făcut pentru noi, să ne ajute. Adică, nu postim ca să postim, ci postim ca să ne ajute pe calea aceasta de apropiere faţă de Hristos. Este ca o armă de luptă pe care ne-a dat-o Dumnezeu pentru a birui în lupta aceasta cu patimile.
- Părinte Chiril, la finalul dialogului nostru aş vrea să ştiu dacă în ortodoxie aţi găsit răspunsul la întrebarea care v-a pus pe jar. De ce există suferinţă în lume?
- Eu cred că există suferinţă pentru că cel mai mare dar pe care l-a făcut Dumnezeu omului este libertatea. Dar noi nu ne folosim libertatea pentru a-L cunoaşte mai mult pe Dumnezeu, noi o
Turnul intrarii în mânăstire
În ceea ce o priveşte pe fetiţa aceea nevinovată din India, nu ştiu, nu am găsit nici până acum un răspuns la întrebarea de ce a permis Dumnezeu ca ea să sufere atât de mult şi să moară? Dar ştiu un lucru din proprie experienţă, că Hristos, Dumnezeul creştinilor, depăşeşte dreptatea prin dragoste, şi asta mi se pare un lucru extraordinar. Şi chiar dacă nu pot să înţeleg de ce a trebuit să moară fata aceea, totuşi, am toată încrederea în dragostea lui Dumnezeu pentru ea şi pentru lumea toată, pentru că am simţit această iubire pe viu, în inima mea.
Fotografii: părintele Chiril Karthaus şi Cristian Curte
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
