Dumnezeu cel nedrept
Fetița avea doar opt ani. Își amintește asta foarte bine, de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Fusese infectată cu SIDA încă de la naștere, așa cum se întâmplă adesea în India, țară în care peste două milioane de adulți suferă de această boală. Urma să moară, la fel cum muriseră și părinții ei. Știa ce urmează, știau și cei din așezământ, măicuțele care o îngrijeau, tinerii care lucrau acolo ca voluntari. Știau că nu o puteau ajuta cu nimic, pentru că boala asta nu iartă pe nimeni. Nici măcar pe copii. Dar, în mijlocul suferințelor și mizeriei, când toți ceilalți se lăsaseră pradă deznădejdii, copilița de opt ani era fericită și senină.
"Într-o zi, ne-am adunat cu toții în jurul patului ei și plângeam. Ea s-a uitat liniștită la noi și ne-a zis: «Nu mai plângeți, pentru că eu mă duc acasă!». Am simțit atunci că-mi explodează inima de durere! Pentru mine, cuvintele acestea au fost prea mult! Eram doar un adolescent de 18 ani, fascinat de budism, iar această întâmplare mă așeza față în față cu miezul suferinței umane. Am simțit cum se sfărâmă inima în mine de milă. De ce există atâta durere pe lume?, m-am întrebat. De ce permite Dumnezeu ca o fetiță nevinovată să moară de o boală incurabilă? Cu ce a greșit? În momentul acela, nu m-a mai mulțumit răspunsul budiștilor, cum că fetița aceea făcuse un rău în altă viață și acum era pedepsită de legea karmică. Mi se părea că un Dumnezeu care acționează doar pe baza karmei e nemilos. Și atunci am început să mă îndepărtez de budism și hinduism și am început să citesc din nou Biblia. Doar în creștinism, în special în creștinismul ortodox, am aflat că Dumnezeu este iertător, este numai iubire și milă. Această întâmplare, cu fetița aceea, care până la urmă a murit acolo, în așezământul din India, a fost un moment-cheie în viața mea."
Casa transformată în templu
"Hare Krishna, hare Krishna,/ Krishna Krishna, hare hare/ Hare R?ma, hare R?ma,/ Rama Rama, Hare Hare!" Soarele nu apuca niciodată să se ridice la orizont, când locuința domnului Karthaus din Argestorf, un sătuc aflat în apropiere de Hanovra, se transforma într-un mic templu de rugăciune budist. Ritualul începea dimineața la ora 5. Domnul Karthaus recita Maha Mantra, încercând să se contopească prin meditație și devoțiune cu zeul Krishna.
Micuțul Niman (numele de botez al părintelui Chiril) a crescut în această atmosferă. Mama sa, o protestantă evlavioasă, citea din Biblie și se închina în fața unui crucifix și a unei statuete a Maicii Domnului, iar tatăl, care se convertise încă din tinerețe la hinduism și făcea parte din Mișcarea Hare Krishna, citea din Bhagavat-Gita și cânta mantre din zorii zilei.
"Am crescut în Argestorf, unde părinții mei locuiesc și acum. Este un mic sat, aflat într-o zonă rurală, aproape de Hanovra. Am avut o copilărie foarte frumoasă, m-am jucat mult afară, am petrecut foarte mult timp în pădure. Pe Dumnezeu l-am simțit tot timpul aproape. Vorbeam cu El încă de mic copil, îi spuneam totul, ca unui prieten. Pentru mine, El era foarte real, însă îmi aduc aminte că mereu am avut în suflet o neliniște. Voiam să-L cunosc mai bine... Imaginați-vă că în casa noastră era o statuie a lui Budha, una a lui Krishna și o alta a Sfintei Fecioare Maria. Mama, la masă, spunea rugăciunea creștină, iar tata se ruga în fiecare dimineață lui Krishna. Așa că mi-am pus întrebarea încă de atunci: «Care este credința adevărată?» O întrebare pe care am adresat-o tuturor religiilor mari, fără să simt că am găsit adevărul."
India
Când Niman a împlinit 16 ani, tatăl și-a luat cu el băiatul în India. Niciodată nu i-a impus nimic, nu i-a cerut să respecte nicio religie anume, dar a încercat să-l ajute să le cunoască mai bine. Au mers împreună la mai multe ashram-uri, au vizitat temple, s-au închinat în fața tuturor zeilor hinduși, au dansat în fața lor, au meditat, s-au rugat. Dar Niman nu se simțea împlinit. India, cu culorile, miresmele și viața ei plină de freamăt l-a fascinat, dar nu l-a vrăjit. În final, au ajuns la Dharamsala, în partea de nord-vest a țării, acolo unde se află diaspora tibetană și unde l-au întâlnit chiar pe Dalai-Lama.
"Am luat binecuvântare de la el, dar nu i-am pus nicio întrebare. Mă simțeam atras de budism și mi-am spus că atunci când voi fi suficient de matur, mă voi retrage într-o mânăstire, ca să urmez calea lui Sakyamuni. Dar după doi ani, mi s-a oferit posibilitatea să practic voluntariatul social chiar în India. Am plecat bucuros, convins că voi putea aprofunda și budismul. Aveam 18 ani și dorința de a face ceva concret pentru ceilalți, de a ajuta. În naivitatea mea, credeam chiar că pot să schimb eu lumea, să fac din ea un loc mai bun, mai frumos. Aici am avut acea experiență cu fetița bolnavă de SIDA, despre care v-am povestit, și n-am mai fost atât de sigur că vreau să devin un călugăr budist. Așa că am început să mă apropii din nou de creștinism, să citesc Biblia și să mă rog. Dar schimbarea totală avea să vină prin ortodoxie, mai precis, prin ortodoxia românească."
Un cântec despre Iisus
Totul a început într-o zi, când Iisus i-a vorbit printr-un cântec aparte. I l-au cântat doi români pe care i-a întâlnit la un centru din Franța, într-o seară, când tinerii de acolo au vrut să-și prezinte țara din care veneau. Toți erau activiști sociali. Românii au ales să psalmodieze o cântare bisericească, sperând să transmită prin ea ceva din tradiția noastră străveche, din creștinismul satelor românești. Niman a ascultat cântecul ca vrăjit. Nu mai auzise niciodată așa ceva. O muzică așa de duioasă și de profundă. Era primul lui contact cu ortodoxia. S-a decis pe loc să vină în România, să lucreze ca voluntar într-un centru social din București, care se ocupa de copiii străzii. Așa a ajuns la slujbă la Mânăstirea Radu Vodă, unde sufletul i s-a lipit de frumusețea lui Hristos, venită în lume prin icoanele, cântările, veșmintele și rânduielile străvechi bizantine.
"Prima slujbă la care am asistat a fost o vecernie. Nu știam niciun cuvânt în limba română, dar am rămas foarte impresionat. Mi-am pus atunci întrebarea: «Oare ăsta este adevărul? Am ajuns, oare, în sfârșit, la capătul căutărilor mele?». Acum, când le mai povestesc celor din Germania că o slujbă mânăstirească ortodoxă, mai ales în post, poate dura chiar și cinci-șase ore, ei sunt impresionați și nu înțeleg cum rezistăm noi atâta timp. Dar mie nu mi se pare greu, pentru că simt că slujba ortodoxă este foarte dinamică, nu e statică. Dacă asist la o slujbă luterană sau catolică, stau în banca mea, ca la un teatru unde vin să asist. Pe când, la ortodocși, este o trăire deosebită, e foarte multă viață! Noi nu privim slujba din exterior, noi facem parte din ea. Pentru că asta este până la urmă biserica - nu e numai preotul, sau numai călugării sau numai strana care cântă. Nu, toți formăm biserica și participăm la slujbă prin rugăciune, prin închinare, uneori și prin cântare.
La toată această atmosferă contribuie foarte mult și icoanele bizantine. În bisericile catolice, icoanele sunt mai mult opere de artă, le lipsește latura spirituală, iar la luterani, icoanele au fost scoase din biserici în timpul reformei. La ortodocși, icoana este mereu prezentă ca o fereastră către Dumnezeu, care ne ajută în vorbirea cu El. Omul are nevoie de ceva palpabil, și când vorbim de Dumnezeu ca de ceva abstract e foarte greu să înțeleagă credincioșii; dar când am o icoană în față, ea mă ajută să mă gândesc la Dumnezeu, să stau de vorbă personal cu El, să am o legătură concretă cu El. Cred că de aceea, mai ales în ultima vreme, au început să apară icoane ortodoxe și în bisericile luterane și catolice. E și acolo o dorință de autentic, o căutare a începuturilor bisericii, pentru că icoanele au existat încă din primele secole ale creștinismului."
Rugăciunea inimii
- A existat o întâmplare, un moment special care v-a determinat să optați pentru ortodoxie?
- După slujba vecerniei de la Radu Vodă, despre care v-am povestit, am avut dorința să vorbesc cu un preot, să aflu mai multe despre ortodoxie. Și l-am întâlnit aici pe părintele Policarp, cu care am discutat, iar dânsul m-a ghidat în căutările mele. Când m-am întors în Germania, am început să citesc ceea ce părintele mi-a recomandat. L-am descoperit atunci pe Sfântul Siluan Atonitul, care e tradus și în limba germană, a cărui dragoste pentru lumea întreagă m-a mișcat profund. Dar momentul esențial a fost când am citit Pelerinul rus, o carte despre un călugăr rus anonim care învață să practice rugăciunea inimii. M-a influențat foarte mult. Am rămas impresionat de rugăciunea aceasta a lui Iisus și am început să o spun și eu. Atunci m-am întâlnit, de fapt, cu adâncul ortodoxiei. Ceea ce am trăit atunci nu am mai trăit niciodată. Dulceața aceea a rugăciunii inimii, bucuria nesfârșită a întâlnirii cu Hristos în adâncul inimii mele, legătura personală cu Dumnezeu, pe care nu o avem decât în ortodoxie, mai ales prin rugăciunea lui Iisus, toate acestea mi-au adeverit că ajunsesem la capătul căutărilor mele. Așa că m-am decis să revin în România, ca să mă botez ortodox și să mă adâncesc în această rugăciune. Părintele Policarp de la Radu Vodă mi-a spus să mai aștept, să mă pregătesc, să mai citesc anumite lucruri. Am rămas în contact cu el și, la un moment dat, mi-a zis că, dacă sunt hotărât, să revin de Crăciun. Și așa a fost! Am venit în vacanța de Crăciun și am primit botezul ortodox la Mânăstirea Radu Vodă, chiar în ziua de 25 decembrie. Am renăscut duhovnicește, în ziua în care S-a născut Dumnezeu pe pământ! Apoi m-am călugărit tot în această mânăstire.
"Românii sunt un popor smerit"
- Părinte Chiril, de ce ați ales România, între atâtea țări ortodoxe? Puteați să mergeți în Athos, patria călugărilor ortodocși.
- De multe ori mi se pune această întrebare, de ce am ales ortodoxia românească și nu pe cea grecească sau rusească, foarte prezente în Germania, de ce m-am stabilit la Mânăstirea Radu Vodă din București, în locul lavrelor athonite. Întotdeauna răspund că pentru mine a fost ceva firesc. Primul contact pe care l-am avut cu ortodoxia a fost prin români, aici, la București, la Radu Vodă, unde am fost și botezat. Așa am căpătat o legătură foarte strânsă cu România ca țară, dar și cu românii, ca popor. Și mi se pare că ortodoxia românească are ceva foarte smerit, foarte autentic, spre deosebire de ortodoxia slavă sau cea grecească. Bisericuțele românești, micuțe, delicate, au ceva deosebit față de megalomania celorlalți, cum întâlnim de pildă în Rusia. Nu vreau să critic aici bisericile rusești, dar acolo este un alt duh, iar mie îmi place duhul acesta smerit, pe care îl găsim aici, în România. Poporul român nu poate fi despărțit de biserică, pentru că nici biserica nu e nimic fără popor. Aici nu numai clădirile, ci și poporul este foarte smerit. Chiar și când studiezi istoria României realizezi că ai de-a face cu un popor smerit. Iar smerenia, o știe oricine, este cea mai importantă virtute a creștinului, pe care se clădesc toate celelalte virtuți, care se împlinesc în iubire.
O pasăre care zboară spre Dumnezeu
- Suntem în perioada de pregătire pentru Învierea Mântuitorului. Dacă ar fi să faceți o comparație între pregătirea care există la dumneavoastră, în bisericile protestante din Germania, și pregătirea pe care o simțiți aici, care ar fi diferențele?
- Nu prea a existat o pregătire pentru Învierea Domnului în biserica luterană, cel puțin în comunitatea mea - poate altundeva, în Bavaria catolică, dar altfel. În Apus nu mai există deloc postul, iar la protestanți s-a desființat spovedania, toate elementele acestea care ne ajută să ne pregătim pentru Învierea Domnului. Germania este acum o țară secularizată și Învierea Domnului vine mai degrabă ca un prilej de vacanță - lumea pleacă la țară, la plimbare.
În schimb aici, în România, simt că tot poporul urcă împreună spre evenimentul acesta al Învierii. La Mânăstirea Radu Vodă, avem biserica plină în timpul postului, vine lumea să se spovedească, să se pregătească, să postească, și ne întreabă mereu cum poți să fii mai bun, cum poți să te apropii mai mult de Dumnezeu. Sunt și tineri, și bătrâni, tot felul de oameni care vin aici și simt nevoia asta, să se apropie de Dumnezeu.
Apoi, mai sunt și slujbele care în această perioadă mi se par cele mai frumoase din tot anul. Ele ne fac să conștientizăm starea noastră de păcătoși, dar nu ne lasă acolo, ne arată și cum să ne ridicăm, cum să devenim mai buni, și asta îmi place foarte mult. Noi, călugării, în această perioadă, încercăm să postim mai mult, să ne rugăm mai mult, să vorbim mai puțin, ceea ce creează o stare de așteptare a Paștilor, de tensiune duhovnicească în mânăstire, o stare foarte frumoasă.
- În așteptarea Învierii, monahii obișnuiesc să țină post negru. Nu vi se pare prea greu? Românii au această obișnuință încă din anii copilăriei.
- E o experiență fantastică, pe care nu am trăit-o decât atunci când am devenit ortodox. Mi se pare că atunci când ajunezi dai jos tot bagajul acesta inutil pe care îl cari cu tine, te simți ca o pasăre care zboară, devii mult mai ușor. E mult mai ușor atunci să-ți duci gândul la Dumnezeu, pentru că nu te mai apasă nimic altceva. Pentru că, în fond, de asta mergem la mânăstire, ca să putem să ne concentrăm doar pe relația noastră cu Dumnezeu. Dar trebuie să avem în vedere în primul rând că noi nu suntem făcuți pentru post, ci postul este făcut pentru noi, să ne ajute. Adică, nu postim ca să postim, ci postim ca să ne ajute pe calea aceasta de apropiere față de Hristos. Este ca o armă de luptă pe care ne-a dat-o Dumnezeu pentru a birui în lupta aceasta cu patimile.
- Părinte Chiril, la finalul dialogului nostru aș vrea să știu dacă în ortodoxie ați găsit răspunsul la întrebarea care v-a pus pe jar. De ce există suferință în lume?
- Eu cred că există suferință pentru că cel mai mare dar pe care l-a făcut Dumnezeu omului este libertatea. Dar noi nu ne folosim libertatea pentru a-L cunoaște mai mult pe Dumnezeu, noi o folosim pentru a da frâu liber patimilor noastre. Iar Dumnezeu nu vrea să încalce libertatea noastră. Dacă noi alegem să nu fim cu Dumnezeu, El ne respectă decizia. Deci, răul există în lume pentru că noi îl alegem și-l răspândim.
În ceea ce o privește pe fetița aceea nevinovată din India, nu știu, nu am găsit nici până acum un răspuns la întrebarea de ce a permis Dumnezeu ca ea să sufere atât de mult și să moară? Dar știu un lucru din proprie experiență, că Hristos, Dumnezeul creștinilor, depășește dreptatea prin dragoste, și asta mi se pare un lucru extraordinar. Și chiar dacă nu pot să înțeleg de ce a trebuit să moară fata aceea, totuși, am toată încrederea în dragostea lui Dumnezeu pentru ea și pentru lumea toată, pentru că am simțit această iubire pe viu, în inima mea.
Fotografii: părintele Chiril Karthaus și Cristian Curte