Călugărul neamț, de la Mânăstirea Radu Vodă din București

Cristian Curte
- Părintele Chiril Karthaus e neamț, născut și crescut în Germania, dar trăiește de ani buni la Mânăstirea Radu Vodă din București. S-a îndrăgostit de ortodoxie și de țara noastră, așa că a ales să rămână pentru totdeauna în România. Dar nu oricum, ci ca monah, într-una din cele mai faimoase mânăstiri din Capitală -

Dumnezeu cel nedrept

Fetița avea doar opt ani. Își amintește asta foarte bine, de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Fusese infectată cu SIDA încă de la naștere, așa cum se întâmplă adesea în India, țară în care peste două mi­lioane de adulți suferă de aceas­tă boală. Urma să moară, la fel cum mu­riseră și părinții ei. Știa ce urmează, știau și cei din așeză­mânt, măi­cuțele care o îngri­jeau, tinerii care lucrau acolo ca voluntari. Știau că nu o pu­teau ajuta cu nimic, pentru că boala asta nu iartă pe nimeni. Nici măcar pe copii. Dar, în mij­locul suferin­țelor și mizeriei, când toți cei­lalți se lăsaseră pra­dă deznă­dej­dii, copilița de opt ani era feri­cită și senină.
"Într-o zi, ne-am adunat cu to­ții în jurul patului ei și plân­geam. Ea s-a uitat liniștită la noi și ne-a zis: «Nu mai plân­geți, pentru că eu mă duc aca­să!». Am simțit atunci că-mi ex­­plo­dează inima de durere! Pentru mine, cuvintele acestea au fost prea mult! Eram doar un adoles­cent de 18 ani, fascinat de budism, iar această întâm­plare mă așeza față în față cu miezul suferinței umane. Am simțit cum se sfărâmă inima în mine de milă. De ce există atâta durere pe lume?, m-am întrebat. De ce per­mite Dumnezeu ca o fetiță nevinovată să moară de o boală incurabilă? Cu ce a greșit? În momentul acela, nu m-a mai mulțumit răs­punsul budiștilor, cum că fetița aceea făcuse un rău în altă viață și acum era pe­depsită de legea karmică. Mi se părea că un Dum­ne­zeu care acționează doar pe baza karmei e nemilos. Și atunci am început să mă în­depărtez de budism și hin­duism și am început să citesc din nou Biblia. Doar în creștinism, în special în crești­nismul ortodox, am aflat că Dumnezeu este iertător, este numai iubire și milă. Această întâmplare, cu fetița aceea, care până la urmă a murit acolo, în așezământul din India, a fost un mo­ment-cheie în viața mea."

Casa transformată în templu

"Hare Krishna, hare Krishna,/ Krishna Krishna, hare hare/ Hare R?ma, hare R?ma,/ Rama Rama, Hare Hare!" Soarele nu apuca niciodată să se ridice la ori­zont, când locuința domnului Karthaus din Argestorf, un sătuc aflat în apropiere de Hanovra, se transforma într-un mic templu de rugăciune budist. Ritualul înce­pea dimineața la ora 5. Domnul Karthaus recita Maha Mantra, încercând să se contopească prin meditație și devoțiune cu zeul Krishna.
Micuțul Niman (numele de botez al părintelui Chi­ril) a crescut în această atmosferă. Mama sa, o pro­testantă evlavioasă, citea din Biblie și se închina în fața unui crucifix și a unei sta­tuete a Mai­cii Domnului, iar tatăl, care se con­vertise încă din tine­rețe la hin­duism și făcea parte din Miș­ca­rea Hare Krishna, citea din Bhagavat-Gita și cân­ta mantre din zorii zilei.
"Am crescut în Argestorf, unde pă­rinții mei locu­iesc și acum. Este un mic sat, aflat într-o zonă rurală, aproape de Hanovra. Am avut o copilărie foarte fru­moa­să, m-am jucat mult afară, am petrecut foarte mult timp în pădu­re. Pe Dumnezeu l-am simțit tot tim­pul aproape. Vorbeam cu El încă de mic copil, îi spu­neam to­tul, ca unui prieten. Pentru mine, El era foarte real, însă îmi aduc aminte că mereu am avut în suflet o neli­niș­te. Voiam să-L cunosc mai bine... Imaginați-vă că în casa noastră era o statuie a lui Budha, una a lui Krishna și o alta a Sfintei Fecioare Maria. Mama, la masă, spunea rugăciunea crești­nă, iar tata se ruga în fiecare dimi­neață lui Krishna. Așa că mi-am pus în­tre­ba­rea încă de atunci: «Care este credința adevărată?» O întrebare pe care am adresat-o tuturor reli­giilor mari, fără să simt că am găsit adevărul."

India

Când Niman a împlinit 16 ani, tatăl și-a luat cu el băiatul în India. Nicio­dată nu i-a impus ni­mic, nu i-a cerut să respecte nicio religie anu­me, dar a încercat să-l ajute să le cunoască mai bine. Au mers îm­preună la mai multe ashram-uri, au vizitat temple, s-au închi­nat în fața tuturor zeilor hinduși, au dansat în fața lor, au meditat, s-au rugat. Dar Niman nu se simțea îm­plinit. India, cu culorile, miresmele și viața ei plină de freamăt l-a fascinat, dar nu l-a vrăjit. În fi­nal, au ajuns la Dha­ramsala, în partea de nord-vest a țării, aco­lo unde se află dias­pora tibe­tană și unde l-au în­tâlnit chiar pe Dalai-Lama.
"Am luat binecu­vântare de la el, dar nu i-am pus nicio în­trebare. Mă simțeam atras de budism și mi-am spus că atunci când voi fi suficient de matur, mă voi re­tra­ge într-o mânăs­ti­re, ca să urmez calea lui Sakyamuni. Dar după doi ani, mi s-a oferit posibili­ta­tea să practic vo­lun­tariatul social chiar în India. Am plecat bucuros, convins că voi putea aprofunda și budismul. Aveam 18 ani și dorința de a face ceva concret pentru ceilalți, de a ajuta. În naivita­tea mea, credeam chiar că pot să schimb eu lumea, să fac din ea un loc mai bun, mai frumos. Aici am avut acea experiență cu fetița bolnavă de SIDA, despre care v-am povestit, și n-am mai fost atât de sigur că vreau să devin un călugăr budist. Așa că am început să mă apropii din nou de creștinism, să citesc Biblia și să mă rog. Dar schimbarea totală avea să vină prin or­todoxie, mai precis, prin ortodoxia românească."

Un cântec despre Iisus

Totul a început într-o zi, când Iisus i-a vorbit prin­tr-un cântec aparte. I l-au cântat doi români pe care i-a întâlnit la un centru din Franța, într-o seară, când tine­rii de acolo au vrut să-și prezinte țara din care ve­neau. Toți erau activiști sociali. Românii au ales să psal­modieze o cântare bisericească, sperând să trans­mită prin ea ceva din tradiția noastră străveche, din creștinismul satelor românești. Niman a ascultat cân­tecul ca vrăjit. Nu mai auzise niciodată așa ceva. O mu­zică așa de duioasă și de profundă. Era primul lui contact cu ortodoxia. S-a decis pe loc să vină în Ro­mâ­nia, să lucreze ca voluntar în­tr-un centru social din București, care se ocupa de copiii străzii. Așa a ajuns la slujbă la Mânăstirea Radu Vodă, unde sufletul i s-a lipit de frumusețea lui Hristos, venită în lume prin icoa­nele, cântările, veșmintele și rânduielile străvechi bizantine.
"Prima slujbă la care am asistat a fost o vecernie. Nu știam niciun cuvânt în limba română, dar am ră­mas foarte impresionat. Mi-am pus atunci întreba­rea: «Oare ăsta este adevărul? Am ajuns, oare, în sfârșit, la capătul căutărilor mele?». Acum, când le mai poves­tesc celor din Germania că o slujbă mânăstireas­că ortodoxă, mai ales în post, poate dura chiar și cinci-șase ore, ei sunt impresionați și nu înțeleg cum rezis­tăm noi atâta timp. Dar mie nu mi se pare greu, pentru că simt că slujba ortodoxă este foarte dinamică, nu e statică. Dacă asist la o slujbă luterană sau catolică, stau în banca mea, ca la un teatru unde vin să asist. Pe când, la ortodocși, este o trăire deosebită, e foarte mul­tă viață! Noi nu privim slujba din exterior, noi facem parte din ea. Pentru că asta este până la urmă biserica - nu e numai preotul, sau numai călu­gării sau numai strana care cântă. Nu, toți formăm biserica și partici­păm la slujbă prin rugăciune, prin închinare, uneori și prin cântare.
La toată această atmosferă contri­buie foarte mult și icoanele bizantine. În bi­se­ricile cato­lice, icoanele sunt mai mult opere de artă, le lipsește latura spi­ri­tua­lă, iar la luterani, icoanele au fost scoase din biserici în timpul refor­mei. La orto­docși, icoana este mereu pre­zen­tă ca o fereastră către Dumne­zeu, care ne ajută în vorbirea cu El. Omul are ne­voie de ceva palpabil, și când vorbim de Dum­nezeu ca de ceva abstract e foarte greu să înțeleagă cre­dincioșii; dar când am o icoană în față, ea mă ajută să mă gân­desc la Dum­nezeu, să stau de vorbă per­sonal cu El, să am o legătură con­cretă cu El. Cred că de aceea, mai ales în ulti­ma vreme, au început să apară icoane orto­doxe și în bisericile lutera­ne și cato­lice. E și acolo o dorință de autentic, o căutare a începuturilor bise­ri­cii, pentru că icoa­nele au existat încă din primele secole ale creștinismului."

Rugăciunea inimii

- A existat o întâmplare, un mo­ment special care v-a determinat să op­tați pentru ortodoxie?

- După slujba vecerniei de la Radu Vodă, despre care v-am povestit, am avut dorința să vorbesc cu un preot, să aflu mai multe despre ortodoxie. Și l-am întâlnit aici pe părintele Policarp, cu care am discutat, iar dânsul m-a ghi­dat în căutările mele. Când m-am în­tors în Germania, am început să ci­tesc ceea ce părintele mi-a recoman­dat. L-am desco­perit atunci pe Sfântul Si­luan Atonitul, care e tradus și în lim­ba germană, a că­rui dragoste pentru lumea întreagă m-a mișcat profund. Dar mo­mentul esen­țial a fost când am citit Pelerinul rus, o carte despre un călugăr rus ano­nim care în­vață să prac­tice rugăciunea inimii. M-a influențat foarte mult. Am rămas impre­sionat de rugă­ciu­nea aceas­ta a lui Iisus și am început să o spun și eu. Atunci m-am în­tâlnit, de fapt, cu adâncul ortodo­xiei. Ceea ce am trăit atunci nu am mai trăit niciodată. Dulceața aceea a rugăciunii ini­mii, bucuria nesfârșită a întâlnirii cu Hris­tos în adân­cul inimii mele, legătura personală cu Dumnezeu, pe care nu o avem decât în ortodoxie, mai ales prin rugă­ciunea lui Iisus, toate acestea mi-au ade­verit că ajun­sesem la capătul cău­tărilor me­le. Așa că m-am decis să revin în Ro­mâ­nia, ca să mă botez or­todox și să mă adâncesc în a­ceas­tă ru­gă­ciu­ne. Părintele Po­­li­carp de la Ra­du Vodă mi-a spus să mai aș­tept, să mă pre­gătesc, să mai citesc anumite lucruri. Am ră­mas în contact cu el și, la un mo­­ment dat, mi-a zis că, da­că sunt hotărât, să revin de Cră­ciun. Și așa a fost! Am venit în vacanța de Crăciun și am primit botezul or­todox la Mâ­năstirea Radu Vodă, chiar în ziua de 25 de­cembrie. Am re­­născut duhov­ni­cește, în ziua în care S-a năs­cut Dumnezeu pe pă­mânt! A­poi m-am călu­gărit tot în a­ceastă mâ­năs­tire.

"Românii sunt un popor smerit"

- Părinte Chiril, de ce ați ales România, între atâtea țări ortodoxe? Puteați să mergeți în Athos, patria călugărilor ortodocși.

- De multe ori mi se pune această întrebare, de ce am ales ortodoxia românească și nu pe cea grecească sau rusească, foarte prezente în Germania, de ce m-am stabilit la Mânăstirea Radu Vodă din București, în locul lavrelor athonite. Întotdeauna răspund că pen­tru mine a fost ceva firesc. Primul contact pe care l-am avut cu ortodoxia a fost prin români, aici, la București, la Radu Vodă, unde am fost și botezat. Așa am căpătat o legătură foarte strânsă cu România ca țară, dar și cu românii, ca popor. Și mi se pare că orto­doxia ro­mânească are ceva foarte smerit, foarte auten­tic, spre deose­bire de ortodoxia slavă sau cea gre­ceas­că. Biseri­cu­țe­le româ­nești, mi­cu­țe, deli­ca­te, au ceva deo­sebit fa­ță de me­ga­lo­ma­nia celor­lalți, cum întâlnim de pildă în Ru­sia. Nu vreau să cri­tic aici biseri­cile ru­sești, dar aco­lo este un alt duh, iar mie îmi place du­hul a­cesta sme­rit, pe care îl găsim aici, în Româ­nia. Poporul ro­mân nu poate fi despărțit de bi­serică, pen­tru că nici bi­se­rica nu e ni­mic fără po­por. Aici nu numai clădi­ri­le, ci și po­po­rul es­te foar­te smerit. Chiar și când studi­ezi istoria Ro­mâniei rea­li­zezi că ai de-a face cu un po­por smerit. Iar sme­renia, o știe oricine, este cea mai impor­tantă virtute a creș­tinului, pe care se clădesc toate celelalte virtuți, care se împlinesc în iubire.

O pasăre care zboară spre Dumnezeu

- Suntem în perioada de pregătire pentru Învie­rea Mântuitorului. Dacă ar fi să faceți o com­parație între pre­gătirea care exis­tă la dumneavoastră, în bisericile protestante din Germania, și pregătirea pe care o simțiți aici, care ar fi dife­rențele?

- Nu prea a existat o pregătire pen­tru Învierea Domnului în biserica lute­rană, cel puțin în comunitatea mea - poa­te altundeva, în Bavaria catolică, dar altfel. În Apus nu mai există deloc pos­tul, iar la protestanți s-a desființat spo­veda­nia, toate elementele acestea care ne ajută să ne pregătim pentru Învierea Domnu­lui. Germania este acum o țară secula­rizată și Învierea Domnului vine mai degrabă ca un prilej de vacanță - lumea pleacă la țară, la plimbare.
În schimb aici, în România, simt că tot poporul urcă împreună spre eveni­mentul acesta al Învierii. La Mânăstirea Radu Vodă, avem biserica plină în tim­pul postului, vine lumea să se spove­deas­că, să se pregătească, să postească, și ne întreabă mereu cum poți să fii mai bun, cum poți să te apropii mai mult de Dum­nezeu. Sunt și tineri, și bătrâni, tot felul de oameni care vin aici și simt ne­voia asta, să se apropie de Dumnezeu.
Apoi, mai sunt și slujbele care în această perioadă mi se par cele mai fru­moa­se din tot anul. Ele ne fac să con­știen­tizăm starea noastră de păcătoși, dar nu ne lasă acolo, ne arată și cum să ne ridicăm, cum să devenim mai buni, și asta îmi place foarte mult. Noi, călu­gării, în această perioadă, încercăm să postim mai mult, să ne rugăm mai mult, să vorbim mai puțin, ceea ce creează o stare de așteptare a Paștilor, de tensiune duhovnicească în mânăstire, o stare foarte frumoasă.

- În așteptarea Învierii, monahii obișnuiesc să țină post negru. Nu vi se pare prea greu? Românii au această obișnuință încă din anii copilăriei.

- E o experiență fantastică, pe care nu am trăit-o decât atunci când am devenit ortodox. Mi se pare că atunci când ajunezi dai jos tot bagajul acesta inutil pe care îl cari cu tine, te simți ca o pasăre care zboară, devii mult mai ușor. E mult mai ușor atunci să-ți duci gândul la Dumnezeu, pentru că nu te mai apasă nimic altceva. Pentru că, în fond, de asta mergem la mânăs­tire, ca să putem să ne concentrăm doar pe relația noastră cu Dumnezeu. Dar trebuie să avem în vedere în primul rând că noi nu suntem făcuți pentru post, ci postul este făcut pentru noi, să ne ajute. Adică, nu postim ca să postim, ci postim ca să ne ajute pe calea aceasta de apropiere față de Hristos. Este ca o armă de luptă pe care ne-a dat-o Dumnezeu pentru a birui în lupta aceasta cu patimile.

- Părinte Chiril, la finalul dialogului nostru aș vrea să știu dacă în ortodoxie ați găsit răspunsul la întrebarea care v-a pus pe jar. De ce există sufe­rință în lume?

- Eu cred că există suferință pentru că cel mai mare dar pe care l-a făcut Dumnezeu omului este li­ber­tatea. Dar noi nu ne folosim libertatea pentru a-L cu­noaște mai mult pe Dumnezeu, noi o folosim pen­tru a da frâu liber patimilor noastre. Iar Dumnezeu nu vrea să încalce libertatea noastră. Dacă noi alegem să nu fim cu Dumnezeu, El ne respectă decizia. Deci, răul există în lume pentru că noi îl alegem și-l răs­pân­dim.
În ceea ce o privește pe fetița aceea nevinovată din India, nu știu, nu am găsit nici până acum un răspuns la întrebarea de ce a permis Dumnezeu ca ea să sufere atât de mult și să moară? Dar știu un lucru din proprie experiență, că Hristos, Dumnezeul creștinilor, depă­șește dreptatea prin dragoste, și asta mi se pare un lu­cru extraordinar. Și chiar dacă nu pot să înțeleg de ce a trebuit să moară fata aceea, totuși, am toată încrede­rea în dragostea lui Dumnezeu pentru ea și pentru lumea toată, pentru că am simțit această iubire pe viu, în inima mea.


Fotografii: părintele Chiril Karthaus și Cristian Curte