Poate că numele lui nu vă spune mare lucru, dar Garou (42 de ani) este unul dintre cei mai iubiţi cântăreţi canadieni ai zilelor noastre. Înzestrat cu o voce greu de uitat, s-a făcut remarcat la finalul anilor '90, în rolul Quasimodo, din muzicalul "Notre Dame de Paris", apoi a cântat alături de Céline Dion şi Bryan Adams, înainte de a prinde curaj să-şi lanseze primul disc. În cei 18 ani de carieră, Garou a vândut câteva milioane de albume, a câştigat premii cu duiumul şi a susţinut o mulţime de concerte live.
În România, Garou ajunge pentru întâia oară. Va evolua pe scena Sălii Palatului din Bucureşti, pe 8 aprilie, într-un spectacol intitulat: "Rhythm and Blues", un omagiu adus muzicii R&B. Oferta e generoasă şi accesibilă: cântăreţul canadian va interpreta în stilul său unic, marcat de o voce răguşită şi senzuală, cover-uri după melodii faimoase, precum: "Quand Tu Danses" a lui Gilbert Bécaud, "If I Ain't Got You" a lui Otis Redding sau "Marie-Jeanne" a lui Joe Dassin, cântate în franceză şi engleză.
Trompeta cu bucluc
Pierre Garand (cunoscut sub numele de scenă Garou) s-a născut pe 26 iunie 1972, în orăşelul Sherbrooke, din Quebec. A moştenit dragostea pentru muzică de la tatăl său, un chitarist de weekend, care avea mai multă pasiune decât talent. Micul Pierre a dovedit înclinaţii muzicale încă de la trei ani, când a început să se impună ca artist principal al familiei. La cinci ani, primea cadou prima chitară, şi până să ajungă la şcoală, deja descifrase singur notele muzicale. Cânta extrem de bine şi la pian, la orgă şi la trompetă. Talentul i-a asigurat un loc privilegiat la Şcoala Catolică "Saint Charles Borromée" din oraşul natal. Dar copilul cel cuminţel, timid şi ascultător avea să se transforme curând într-un rebel. A început să-şi aplece urechea mai mult către muzica rock decât spre cea clasică şi s-a înscris în trupa şcolii - "Windows & Doors" - pe post de chitarist, ajungând să repete mai mult melodiile compuse de Beatles decât pe cele ale lui Chopin sau Haydn. În aceeaşi perioadă, încearcă să-şi ascundă marea timiditate în spatele unei atitudini de obrăznicuţ sfidător. Dar dacă lucrul acesta îl ajută în relaţia cu colegii, profesorii nu se arată deloc încântaţi. La 14 ani, este dat afară de la ora de trompetă de un profesor extrem de enervat şi sătul să tot fie luat peste picior şi corectat de elevul său. Dar în loc să ia în serios acest avertisment şi să-şi schimbe atitudinea, Pierre interpretează gestul profesorului ca pe o provocare directă şi îşi joacă mai departe rolul de clown al clasei, ceea ce îi aduce simpatia colegilor. În cele din urmă, este exmatriculat.
Cântăreţ în metrou
În 1991, Pierre se angajează trompetist în fanfara militară. Dar dacă şcoala catolică i s-a părut prea strictă, armata canadiană îl sufocă, de-a dreptul. A rezistat aproape trei ani, apoi a renunţat, hotărât să facă orice altceva. A fost culegător de struguri, vânzător de haine, cărăuş de mobilă - într-un cuvânt, un om bun la toate... Dar chiar dacă experimentează diverse meserii, muzica rămâne pe primul loc în inima lui. Când nu munceşte ca să-şi câştige pâinea, cântă la metrou sau prin diverse baruri tot felul de melodii, de la şlagărele lui Charles Aznavour, la hiturile celor de la "Sex Pistols". Dar, în timp ce prietenii şi familia îi întrevăd un viitor glorios, el se mulţumeşte cu zâmbetele spectatorilor de ocazie şi cu cei 2-3 dolari aruncaţi într-o pălărie. "Multă vreme am crezut că părinţii mei au visat că eu o să devin avocat. Dar într-o zi, mama mi-a mărturisit că sperase, de fapt, c-o să devin actor. S-a gândit că mi s-ar potrivi o meserie ca asta, pentru că de la trei ani mă străduiam mereu să-i fac pe cei din jurul meu să râdă. Şi azi simt acelaşi lucru. Îmi place să aduc bucurie oamenilor", povestea cântăreţul într-un interviu.
După ce a cântat o vreme pe străzi, la recomandarea unui prieten, a ajuns să dea o reprezentaţie într-un bar din apropiere de Sherbrooke, oraşul lui natal. Sedus pe loc, patronul localului i-a oferit tânărului muzician un contract duminical permanent. Atunci, la 23 de ani, Pierre a înfiinţat trupa Untouchables, menită să-l acompanieze pe scenă, şi şi-a luat pseudonimul Garou, (o prescurtare a numelui lui de familie Garand, dar şi un joc de cuvinte, căci "loup-garou" înseamnă vârcolac). Aceştia sunt primii lui paşi către o carieră de muzician profesionist. Pe micuţa scenă de bar avea să-şi întâlnească norocul, căci într-o seară, printre ascultători s-a numărat şi textierul canadian Luc Plamondon, care pregătea premiera dramei muzicale "Notre Dame de Paris". Vrăjit de vocea lui Garou, Luc s-a hotărât pe loc să-i ofere tânărului cântăreţ chiar rolul principal din acest muzical: Quasimodo. Şi nu a greşit! Garou a devenit peste noapte o vedetă de primă mână, iar spectacolul a fost apreciat nu doar în Canada, ci şi în Franţa, iar mai apoi în întreaga Europă şi Americă de Nord. Garou a început să câştige premiu după premiu, incluzând un "Victoire de la Musique", în Franţa, şi un "World Music Award". Ba mai mult, a fost numit "Revelaţia anului 1999", iar piesa "Belle", din spectacolul "Notre Dame de Paris", a fost votată de către publicul francofon drept "Cea mai bună piesă a ultimilor 50 de ani".
Întâlnirea cu René Angélil, soţul şi managerul celebrei Céline Dion, i-a deschis, la început de mileniu, noi porţi tânărului artist. Aşa a ajuns să cânte în duet cu diva canadiană şi, mai apoi, să semneze un contract cu casa de discuri "Sony". Primul lui album muzical, "Seul", lansat în 2000, a înregistrat un adevărat record de vânzări şi a primit discul de diamant în Franţa, trei discuri de platină în Canada, câte două discuri de platină în Belgia şi Elveţia şi nenumărate alte premii: "Cel mai bun artist", "Cel mai popular cântăreţ" sau "Cel mai bun album". De aici încolo, succesele s-au ţinut lanţ.
Cu toate acestea, din 2009 încoace, deşi a scos nu mai puţin de cinci albume de studio, Garou nu a mai reuşit să egaleze recordurile de la începutul mileniului. Cel mai bine primit disc al lui din ultimii ani a fost "Rhythm and Blues" lansat în 2012, care conţine o compilaţie de melodii cunoscute ale acestui gen muzical şi care va putea fi ascultat şi de spectatorii români.
Însă "liniştea" din ultimul timp nu l-a deranjat prea mult pe artistul canadian. Aşa a avut ceva mai mult timp liber pe care să-l dedice fetiţei lui, Emilie (12 ani), produs al unei iubiri cu un fotomodel suedez. "Înainte să se nască fiica mea, eram cam nebun, nu doar rebel... nebun. Succesul mi se urcase la cap: maşini rapide, petreceri fără număr, jocuri de noroc... Paternitatea m-a schimbat. De fapt, cele două lucruri care mi-au salvat viaţa sunt muzica şi fiica mea", se confesa el într-un interviu.
Extrem de discret în ceea ce priveşte viaţa lui personală, artistul se fereşte să facă dezvăluiri intime. Doar apariţiile repetate la diverse evenimente, împreună cu fotomodelul Stephanie Fournier, au desemnat-o pe aceasta ca fiind ultima lui cucerire.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
